Zidarasul Pe Moarte de Edmondo De Amicis

Bietul Zidăraș e așa de rău bolnav! Profesorul ne-a spus să ne ducem să-l vedem și ne-am hotărât să mergem împreună: Garrone, Derossi și cu mine. Stardi ar fi venit și el, dar pentru că profesorul ne-a dat la compoziție descrie-rea monumentului lui Cavour, ne spuse că trebuia să se du-că să vadă monumentul, ca să facă descrierea mai exactă. Chemarăm și pe Nobis, numai așa de încercare, dar îngâm-fatul acela ne-a răspuns:
— Nu! fără să mai adauge ceva.
Nici Votini nu vru să vină cu noi; poate că-i era teamă să nu-și umple cu var haina lui cea frumoasă. Merserăm la ora patru, îndată ce ieșirăm din școală. Ploua cu găleata. Pe stradă, Garrone se opri și ne zi-se cu gura plină de pâine, scoțând două lire din buzunar:
— Ce să-i cumpărăm! Dați și voi două lire, să-i luăm trei portocale mari.
Nu urcarăm în camera din pod. Când era să intrăm, Derossi își scoase medalia și și-o puse în buzunar. Îl întrebai, pentru ce:
— Nu știu! răspunse el.
— Mi se pare mai cuviincios, să nu mă arăt așa, și să intru fără medalie!
Băturăm la ușă; ne deschise tatăl. Omul acela uriaș era tulburat de tot.
— Cine sunteți? ne întrebă el.
Garrone răspunse:
— Suntem camarazi de școală de-ai lui Gheorghe; îi adu-cem trei portocale.
— Bietul Pietro! strigă zidarul, clătinând din cap; teamă mi-e că n-o să apuce să mănânce din portocalele voastre! și își șterse ochii cu dosul mâinii.
Apoi ne pofti înăuntru. Intrarăm într-o odaie cu tavanul de grinzi, unde văzurăm pe Zidăraș dormind într-un pătuc de fier. Mama sa era în ge-nunchi, rezemată de pat, cu capul între mâini; abia se uită la noi, când am intrat.
De zid erau atârnate perii, un târnăcop, o mistrie și un ciur de var. Pe picioarele bolnavului se afla întinsă haina zi-darului, albă de var. Bietul băiat slăbise, era alb ca hârtia, cu nasul subțiat și răsufla greu…
Drăguțul Pietro, așa de drăgălaș și sprinten, mititelul meu camarad; ce rău îmi păru! Ce n-aș fi dat să-l văd făcând botul de iepure!
Garrone îi puse o portocală sub pernă, lângă obrăjorul lui; mirosul îl deșteptă. Luă portocala, dar îi căzu din mâini și se uită drept la Garrone.
— Eu sunt, Garrone, mă cunoști? el zâmbi ușor, și își puse cu greu mâna sa cea micuță în mâinile lui Garrone, care i-o sărută, zicându-i:
— Nu te speria Zidărașule, o să te faci bine, o să vii iar la școală și profesorul o să te pună lângă mine, îți pare bine?
Zidărașul, însă nu răspundea.
Mama sa izbucni în plânsete.
— Sărăcuțul meu, Pietro! Dragul mamii, așa de blând și de bun, și Dumnezeu vrea să mi-l ia!
— Taci! strigă zidarul disperat, taci pentru Dumnezeu! Îmi pierd mințile! Pe urmă ne zise: Duceți-vă, duceți-vă, băieți, mulțumim! Duceți-vă, ce vreți să faceți aici? Duceți-vă acasă!
Zidărașul reînchise ochii, parcă ar fi fost mort.
— N-aveți trebuință de nici un ajutor? întrebă Garrone.
— Nu, băiete dragă, îți mulțumesc, răspunse zidarul. Duceți-vă acasă.
Spunând acestea, ne deschise ușa și ne depărtarăm…
Coborâsem numai câteva trepte, când auzirăm strigând:
— Garrone, Garrone!
Urcarăm în fugă toți trei.
— Garrone! strigă zidarul cu fața veselă: te-a chemat pe nume de două ori, vrea să vii, haide iute. De două zile nu mai vorbea. Dă, Doamne, să fie semn bun!
— Să ne vedem cu bine! ne zise Garrone, eu rămân!
Și intră repede în casă cu zidarul.
Lui Derossi i se umplură ochii de lacrimi.
— Plângi pe Zidărașul? îl întrebai, a vorbit, o să se facă bine!
— Așa cred și eu, răspunse Derossi, nu mă gândeam la el… Mă gândeam ce bun e Garrone, ce suflet nobil are!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns