Zidarasul de Edmondo De Amicis

Zidărașul a venit azi la noi. Era îmbrăcat cu haine vechi de-ale tatălui său, pline încă de var și de ipsos.
Tata îl aștepta chiar cu mai multă nerăbdare decât mine. Ce bine ne păru când îl văzurăm! Cum intră pe ușă, își scoase pălăria cea zdrențăroasă, udă de zăpadă, o mototoli și o vârî în buzunar. Apoi înaintă cu umbletul acela al meșteșugarului obosit și se uită în dreapta și în stânga.
Cum ajunse în sufragerie și văzu tabloul care înfățișează pe Rigoletto, un caraghios cocoșat, îi făcu obișnuita lui strâmbătură: „botul de iepure”. Nu te poți opri de râs, când îl vezi cum se strâmbă.
Începurăm să ne jucăm cu cuburi de lemn, de-a casele.
Are o îndemânare neobișnuită, ca să facă turnuri și poduri; ai crede că se țin în sus ca prin minune; lucrează la ele cu seriozitatea și răbdarea unui om mare; jucându-ne, el îmi povesti despre părinții săi. Ei locuiesc într-o mansardă. Tatăl său merge la școlile de seară, ca să învețe să citească și să scrie, mama lui e din satul Biela. Ce mult trebuie să-l Iubească părinții! Se și vede! Deși e îmbrăcat ca un băiat sărac, totuși poartă haine care-i țin de cald, cârpite cu îngri-jire și are la gât o basma legată de mâna mamei sale.
Îmi spuse că tatăl său este un om înalt și gros, un uriaș; de-abia poate să intre pe ușă, dar că e tot așa de bun pe cât e de mare și că îi zice lui „bot de iepuraș”, când îl mângâie. Băiatul, însă, e mic la stat.
La ora patru ni se aduse gustarea: dulceață cu pâine, stafide și nuci. Stăteam pe divan și mâncam. Când ne scularăm, nu știu de ce, tata nu mă lăsă să șterg spatele divanului pe care Zidărașul îl murdărise cu varul de pe haine. Șterse el, mai târziu pe furiș.
Jucându-ne, Zidărașul pierdu un nasture de la hăinuță. Mama i-l cusu la loc. El, sărăcuțul, se roșise de tot și-și ținea suflarea uitându-se la mama cum cosea.
Mai târziu îi arătai un album cu caricaturi, și el, fără să-și dea seama, imita așa de bine strâmbăturile acelor chipuri caraghioase încât râse și tata.
Nu mai putea de mulțumit ce era când plecă de la noi; uitase să-și pună pălăria, și, când ajunse la capătul de jos al scării, ca să-mi arate mulțumirea lui, ridică ușor capul și-mi făcu încă o dată botul de iepure.
Pe el îl cheamă Antonio Rabucco și are vreo nouă ani.
— Știi, fătul meu, de ce nu te-am lăsat să ștergi divanul? Fiindcă dacă îl ștergeai și te-ar fi văzut camaradul tău, poate s-ar fi rușinat că-l murdărise și n-ar fi fost frumos să-l umilești; mai întâi fiindcă n-a făcut-o dinadins, și apoi murdărise cu hainele tatălui său, care și el, la rândul lui, le umpluse la muncă. Munca nu murdărește! Te umple de pulbere, de var, de tot ce poftești dar aceasta nu e murdărie.
Să nu zici niciodată de vreun meșteșugar care vine de la lucru:
„Este murdar!”
Trebuie să zici:
„Are pe haine semne și urme de muncă!”
Adu-ți bine aminte! Iubește pe Zidăraș, mai întâi fiindcă îți este camarad, și apoi fiindcă este fiu de meșteșugar.
Tatăl tău.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns