Zece negrii mititei de Agatha Christie

 

CAPITOLUL ÎNTÂI

I

În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul „Times”.

Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas – încă două ore de mers.

Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista „Busy bee” sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. „Merryweather” aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere – tânărul lord L. Cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. „Jonas” ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete.

Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie!

Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar:

Dragul meu Lawrence. Atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata. Trebuie sa vii pe Insula Negrului. Locul cel mai încântător. Atât de multe de discutat. Zilele de altădată. Plaja însorită. Trenul de 12,40 din gara Paddington. Eşti aşteptat la Qakbridge. Şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington.

Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte – ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadinii1. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii.

Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie.

Şi în curând adormi.

II

Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară – aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe.

Când deodată, sosise scrisoarea:

Mi-aţi fost recomandata de Agenţia „Femeile îndemânatice”. După cate am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli.

Cu multa simpatie, Una Nancy Owen

Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar:

Insula Negrului. Sticklehaven, Devon.

Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux.

Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: „Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia. Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea.”

Un fior rece îi trecu prin inimă: „La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia – chiar dacă n-am fost găsită vinovată.”

Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil – numai Hugo – dar nu voia să se gândească la Hugo.

Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă. Sus – jos, sus – jos. Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate – tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp.

Marea – albastrul ei cald, adânc – dimineţile pe nisip – Hugo – Hugo care i-a spus că o iubeşte.

Nu trebuie să se gândească la Hugo.

Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă.

Îşi spuse în gând: „Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante.”

III

O singură privire spre tânăra din faţa lui şi ochii ageri ai lui Philip Lombard au înţeles dintr-o dată cu cine are de-a face: „Destul de atrăgătoare – păcat că are un aer pedagogic. Pare să aibă sânge rece, îmi închipui, nu cedează uşor în dragoste sau luptă.”

Parcă l-ar fi tentat să intre în vorbă cu ea.

Se încruntă. La naiba cu asemenea gânduri! Are treabă acum şi mintea trebuie să-i fie acolo.

În fond, despre ce era vorba?

Evreul acela mititel fusese al dracului de misterios:

— Eşti liber să accepţi sau nu, căpitane Lombard.

La care Lombard, pe un ton indiferent răspunsese:

— O sută de guinee, zici?

Ca şi cum o sută de guinee ar fi fost pentru el o nimica toată. O sută de guinee! Când nu mai avea o leţcaie!

Îşi dădea seama totuşi că evreul cel mititel nu fusese păcălit – asta e nenorocirea cu evreii, nu pot fi înşelaţi în materie de bani – se pricep!

Reluase pe acelaşi ton indiferent:

— Şi nu-mi poţi da nici o informaţie?

Domnul Isaac Morris îşi scuturase cu hotărâre capul chel:

— Nu, căpitane Lombard, asta-i tot. Clientul meu m-a lăsat să-nţeleg că te bucuri de reputaţia unui om care ştie să se descurce. Sarcina mea e să-ţi înmânez o sută de guinee, iar dumneata trebuie să ajungi la Sticklehaven, Devon. În gara cea mai apropiată, Oakbridge, te aşteaptă o maşină care te va duce la Sticklehaven, iar de acolo o barcă cu motor te va transporta pe Insula Negrului, unde vei rămâne la dispoziţia clientului meu.

— Pentru câtă vreme?

— Nu mai mult de o săptămână.

Căpitanul Lombard îşi mângâiase mustaţa. Apoi, aruncându-i celuilalt o privire pătrunzătoare:

— Înţelegi, cred, că nu mă pot angaja la ceva ilegal.

Buzele groase, semite ale domnului Morris schiţaseră un zâmbet aproape imperceptibil în timp ce răspundea grav:

— Dacă ţi se va propune ceva ilegal, vei fi bineînţeles liber să te retragi.

Blestemata creatură zâmbise mieros, ca şi cum ar fi ştiut bine că în trecutul lui Lombard legalitatea nu constituise totdeauna o însuşire sine qua non.

Lombard rânji.

La naiba, fusese gata, gata s-o păţească de câteva ori! Dar întotdeauna a scăpat cu faţa curată. De fapt, rareori a dat înapoi în faţa unei încercări. Da, da, rareori.

Presimţea că o să se distreze bine pe Insula Negrului.

IV

Într-un compartiment pentru nefumători, domnişoara Emily Brent stătea, ca de obicei, foarte ţeapănă. Avea 65 de ani şi nu-i plăcea să trândăvească. Tatăl său, colonel de şcoală veche, fusese foarte pedant în ce priveşte ţinuta.

E o ruşine cât de neglijenţi sunt tinerii de azi în ţinută, ca şi în toate celelalte.

Învăluită într-o aureolă de virtute şi principii de neclintit, domnişoara Brent reuşise să învingă căldura şi lipsa de confort a compartimentului aglomerat de clasa a treia.

În ziua de azi se face atâta caz pentru orice! Oamenii nu-şi mai scot un dinte fără injecţii, iau doctorii pentru dormit, preferă scaune comode şi perne moi, fetele nu mai ştiu ce-i aia o rochie decentă, iar vara umblă aproape goale pe plajă.

Domnişoara Brent strânse din buze: unii oameni erau chiar o adevărată pacoste.

Îşi aminti de vacanţa din vara trecută! Anul ăsta va fi ceva cu totul deosebit. Insula Negrului.

Revăzu în minte scrisoarea pe care o citise de mai multe ori:

Draga domnişoară Brent, Sper că îţi aminteşti de mine. Am fost împreună la Pensiunea „Belhaven” acum câţiva ani, prin luna august si, după cât se pare, aveam în multe privinţe aceleaşi gusturi.

Am deschis şi eu o pensiune pe o insula de lângă coasta Devonului. Cred că pentru asta e de ajuns o mâncare buna şi o gazda primitoare, puţin demodata. Nu vei găsi aici femei despuiate, iar patefoanele nu vor urla până la miezul nopţii. Aş fi foarte bucuroasa dacă ai accepta să-ţi petreci vacanţa de vară pe Insula Negrului. N-o să te coste nimic; trebuie să te consideri invitata mea. Pe la începutul lunii august îţi convine? Pe data de 8, eventual.

Cu multa simpatie, U. N. O.

Cine iscălea? Semnătura era destul de greu de descifrat. Şi Emily Brent se gândeşte nervoasă: „Sunt atâtea persoane cărora nu le poţi descifra semnătura.”

Îşi reaminti de oamenii pe care îi cunoscuse la „Belhaven”. Se dusese acolo două veri la rând. Să fi fost oare femeia aceea drăguţă, cam în vârstă, domnişoara, domnişoara. Cum o chema? Tatăl ei fusese preot. Şi mai era o doamnă Olten, Ormen, nu – era precis Oliver! Da. Oliver!

Insula Negrului! Parcă scrisese ceva în ziare despre Insula Negrului – ceva despre o stea de cinema, sau despre un milionar american?

Sigur că astfel de locuri sunt adesea foarte ieftine – insulele nu convin oricui. Ideea li se pare romantică, dar când ajung să locuiască acolo îşi dau seama de inconveniente şi apoi sunt chiar destul de bucuroşi să vândă.

„În orice caz, vacanţa asta n-o să mă coste nimic”, îşi spuse Emily Brent.

Era ceva, dacă te gândeai la venitul ei atât de redus şi la atâtea dividende neachitate. Numai dacă şi-ar putea aminti ceva despre doamna – sau domnişoara Oliver!

V

Generalul Macarthur privea pe fereastra vagonului. Tocmai intrau în Exeter şi aici trebuia să schimbe trenul. Afurisitele astea de personale de pe liniile secundare! Şi era tare întortocheat drumul până la Insula Negrului.

Nu prea ştia bine cine e acest individ Owen – un prieten de-al lui Spoof Leggard, pare-se, şi de-al lui Johnnie Dyer. Vin şi câţiva dintre vechii amici – am mai vorbi despre vremurile de altădată.

Sigur că i-ar place şi lui să stea de vorbă despre zilele de altădată. În ultima vreme avusese impresia că oamenii se cam feresc de el. Şi toate acestea – din cauza zvonului acela nenorocit. Doamne, tare greu a fost – sunt aproape treizeci de ani de atunci! Bănuia că Armitage era cel care scăpase o vorbă. Afurisită javră! Ce ştia el despre asta? Ei, gata, nu e bine să te gândeşti prea mult la astfel de lucruri. Începi să ai închipuiri, ţi se pare că oamenii se uită chiorâş la tine.

Şi acum, povestea asta cu Insula Negrului. Era curios s-o vadă. Se vorbeşte atâta despre ea. Părea adevărată ştirea că Amiralitatea, ori Ministerul de Război, ori cel al Aerului pusese mâna pe ea.

Casa fusese construită într-adevăr de tânărul Elmer Robson, milionarul american. Se spune că l-a costat mii de dolari. Tot ce-şi poate imagina un muritor în materie de lux.

Gara Exeter! Încă o oră de aşteptare! Şi el nu avea nici un chef să aştepte. Voia să meargă mai departe.

VI

Doctorul Armstrong îşi conducea Morrisul prin câmpia Salisbury. Era tare obosit. Succesul se plăteşte uneori scump. Îşi amintea de zilele acelea de demult când stătea în cabinetul lui din strada Harley, corect îmbrăcat, înconjurat de cele mai moderne aparate, de mobilierul cel mai luxos şi aştepta, aştepta zile întregi şi pustii întâmplarea care să-i aducă succesul sau eşecul.

Şi i-a adus succesul! A avut noroc! Noroc şi, fireşte, îndemânare. Îşi cunoştea bine meseria – dar nu-i destul ca să ai succes. Trebuie să ai şi noroc. Şi a avut! Un diagnostic bine pus, câteva paciente recunoscătoare – femei cu bani şi poziţie socială – şi i s-a dus vestea. „Ar trebui să încerci la Armstrong, e destul de tânăr, dar grozav de deştept. Pam a fost ani de zile pe la tot felul de doctori şi numai el a găsit imediat ce are.”

Şi bulgărele începuse să se rostogolească.

Acum, nu mai încăpea nici o îndoială – doctorul Armstrong era cineva. Nu avea o clipă liberă. Se odihnea puţin. Aşa că, în această dimineaţă de august, era bucuros că pleacă din Londra să stea câteva zile pe o insulă de lângă coasta Devonului, chiar dacă nu era vorba de o vacanţă adevărată.

Scrisoarea pe care o primise era destul de vagă, dar nu şi cecul alăturat. Un onorariu fantastic. Aceşti Oweni par să se scalde în bani. Era vorba, după cât se pare, de o mică neplăcere. Un soţ îngrijorat din pricina sănătăţii soţiei. Dorea un control fără s-o alarmeze. Soţia nici nu voia să audă de doctori. Nervii.

Nervii! Doctorul înălţă din sprâncene. Femeile astea cu nervii lor! Dar, la urma urmei, afacerile mergeau bine. Jumătate dintre femeile care veneau să fie consultate nu sufereau decât de plictiseală, dar n-avea rost să le-o spună. Şi de obicei, se putea găsi ceva.

„O stare puţin neobişnuită, a (aici venea un cuvânt lung), nimic grav, dar trebuie să vă îngrijiţi. Un tratament simplu.”

În fond, dacă stai să te gândeşti bine, orice vindecare are la bază mai ales credinţa. Iar el avea un fel de a fi care inspira speranţă şi încredere.

Noroc că reuşise să-şi revină la timp după afacerea aceea de acum zecE. Ba nu, cincisprezece ani. A fost la un pas de prăbuşire. Dar şocul l-a făcut să se trezească. A renunţat definitiv la băutură. La naiba, a fost totuşi la un pas de prăbuşire!

Cu un claxon asurzitor, un enorm automobil Super Sports Dalmain zvâcni pe lângă el cu 80 de mile pe oră. Doctorul Armstrong fu cât pe-aci să intre în gard. Iarăşi unul dintre tinerii ăştia zăpăciţi care străbat ţara în lung şi-n lat. Îi detesta – încă o dată scăpase ca prin urechile acului.

Nebun afurisit!

VII

Gonind spre Mere, Tony Marston se gândea: „Mulţimea asta de maşini care se târăsc ca melcul pe străzi e înspăimântătoare. Totdeauna se găseşte câte unul să-ţi blocheze calea. Şi nu merg decât prin mijlocul şoselei. E aproape imposibil să şofezi în Anglia. Nu ca în Franţa, unde poţi într-adevăr să-ţi dai drumul.”

Să oprească să bea ceva, sau să-i dea înainte? Timp avea destul. Şi numai o sută de mile şi ceva. O să ia nişte gin şi gingerbeer. Al dracului de cald!

Pare că se va distra bine pe insula asta – dacă ţine vremea bună. Cine erau aceşti Oweni? Bogaţi şi scârboşi, probabil. „Bursucul” mirosea imediat când avea de-a face cu astfel de indivizi. Trebuia s-o facă, săracul, când n-avea un ban.

Cel puţin, să le dea de băut. Nu ştii la ce să te aştepţi de la asemenea indivizi care şi-au făcut singuri averea, nu s-au născut cu ea. Păcat că n-a cumpărat Gabrielle Turl Insula Negrului! I-ar fi plăcut să facă parte din cercul acestei stele de cinema.

Ei, dar probabil că or să fie nişte puicuţe acolo.

Ieşind din hotel, se întinse, căscă, se uită la cerul albastru şi se urcă în maşină.

Câteva fete tinere se uitară la el cu admiraţie, la trupul lui bine legat – 1,82 – la părul cârlionţat, la faţa bronzată şi la ochii de un albastru adânc.

Decuplă cu zgomot ambreiajul şi maşina ţâşni pe strada îngustă. Câţiva bătrâni şi băieţi de prăvălie se feriră să nu-i calce. Băieţandrii se uitau cu admiraţie după maşină.

Anthony Marston porni în marşul său triumfal.

VIII

Domnul Blore se afla în personalul de Plymouth. În compartiment nu mai era decât un marinar cam în vârstă, cu o privire tulbure, somnoroasă. Şi deodată îl văzu închizând ochii şi adormind.

Domnul Blore scria cu grijă într-un carneţel.

„Ăştia-s toţi, murmură el. Emily Brent, Vera Claythorne, doctorul Armstrong, Anthony Marston, bătrânul judecător Wargrave, Philip Lombard, generalul Macarthur – C. M. G.2, D. S. O.3 – valetul cu nevasta: perechea Rogers.”

Închise carneţelul şi-l puse la loc în buzunar. Aruncă o privire în colţ, spre omul care dormea.

„A luat cam mult la măsea”, puse domnul Blore diagnosticul exact.

Recapitulă în minte, conştiincios şi atent, ce avea de făcut.

„Treaba pare să fie destul de uşoară, reflectă el. Nu văd cum aş putea să greşesc. Cred că am înfăţişarea potrivită.”

Se ridică şi se privi cu atenţie în geam. Geamul oglindi un chip cam milităros, cu mustaţă, aproape lipsit de expresie, ochii cenuşii şi destul de apropiaţi.

„Aş putea să mă dau drept maior, îşi spuse domnul Blore. Ba nu, am uitat. Militarul acela bătrânel m-ar dibui imediat.

Africa de Sud, ăsta mi-e rolul. Niciunul dintre ei n-are nimic de-a face cu Africa de Sud. Tocmai am citit revista aceea de călătorie, aşa că am să mă descurc.”

Din fericire, existau tot soiul de oameni veniţi din colonii. Domnul Blore simţea că poate pătrunde foarte uşor în orice societate pozând într-un om înstărit din Africa de Sud.

Insula Negrului. Îşi amintea de ea, din copilărie. Cam la o milă de coastă, o stâncă împuţită, plină mereu de pescăruşi. Seamănă cu un cap de om – cap de negru buzat – de unde şi numele.

Ce idee să construieşti o casă acolo! Trebuie să fie ceva groaznic pe vreme rea! Dar milionarii ăştia-s plini de toane.

Bătrânul din colţ se trezi şi spuse:

— Cu marea nu ştii niciodată cum stai – niciodată!

— Ai dreptate. Nu poţi şti, îl linişti domnul Blore.

Bătrânul sughiţă de două ori şi spuse cu glas plângăreţ:

— Vine furtuna.

— Nu, nu, prietene, e o zi minunată.

— Vine furtuna. Nu mă-nşel niciodată, afirmă bătrânul furios.

— Poate că ai dreptate, spuse domnul Blore împăciuitor.

Trenul se opri într-o gară şi bătrânul se ridică anevoie, bâjbâind la fereastră.

— Aici mă dau jos.

Domnul Blore îl ajută.

Bătrânul stătea în uşă. Ridică solemn mâna şi clipi din ochii tulburi:

— Vegheaţi şi vă rugaţi. Vegheaţi şi vă rugaţi. Ziua Judecăţii de apoi se apropie.

Gata să cadă prin uşă, se pomeni nici el nu ştia cum pe peron. De jos privi spre domnul Blore şi spuse cu demnitate:

— Cu dumneata vorbesc, tinere. Ziua Judecăţii de apoi este aproape.

„E mai aproape de tine decât de mine!” gândi domnul Blore aşezându-se pe banchetă.

Numai că de data aceasta se înşela.

CAPITOLUL AL DOILEA

I

Nehotărâte, câteva persoane aşteptau în gara Oakbridge; în spatele lor, hamalii încărcaseră bagajele. Unul dintre hamali strigă: „Jim”, şi îndată se apropie şoferul unuia dintre cele două taxiuri.

— Mergeţi cumva pe Insula Negrului? Întrebă el cu accent moale din Devon.

Patru glasuri răspunseră afirmativ şi, imediat, tot atâtea priviri se încrucişară.

Şoferul spuse adresându-se judecătorului Wargrave, care părea cel mai în vârstă din grup:

— Mai e un taxi aici, domnule. Dar trebuie să aştepte un domn la personalul de Exeter – chestie de cinci minute. Poate că cineva dintre dumneavoastră nu se supăra dacă rămâne pentru maşina ailaltă. O să călătoriţi mai lesne aşa.

Cu conştiinţa funcţiei ei de secretară, Vera Claythorne interveni:

— Rămân eu, dacă vă hotărâţi să plecaţi acum.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns