Visele Lui Einstein de Alan Lightman

 

Prolog

Dintr-o arcadă îndepărtată, un orologiu bate de şase ori, apoi se opreşte. Tânărul se cufundă în scaunul său. Venise la birou de dimineaţă, după o altă răzvrătire. Părul îi e nepieptănat, pantalonii prea largi. În mână ţine douăzeci de foi mototolite, noua lui teorie a timpului, pe care o va trimite chiar azi prin poştă Revistei Germane de Fizică.

Zgomotele îndepărtate ale oraşului se strecoară în cameră. O sticlă de lapte se loveşte de o lespede. O prelată stă îndoită într-un magazin de pe Marktgasse. O căruţă cu legume se mişcă încet pe stradă. În apartamentul de alături, un bărbat şi o femeie vorbesc în şoaptă.

În lumina difuză ce se strecoară în cameră, birourile se ivesc umbrite şi moi, ca nişte animale uriaşe dormitând. Exceptând biroul tânărului, acoperit cu cărţi deschise pe jumătate, celelalte douăsprezece birouri de stejar sunt acoperite ordonat cu documentele din ziua precedentă.

Peste două ore, la sosire, fiecare funcţionar va 5 şti precis de unde să înceapă. Dar în acest moment, în această lumină difuză, documentele de pe birouri nu sunt mai vizibile decât orologiul din colţ sau decât scaunul secretarei, de lângă uşă. Tot ce se poate vedea în acest moment sunt contururile umbrite ale birourilor şi forma ghemuită a tânărului.

Şase şi zece, după orologiul invizibil de pe perete. Minut cu minut, noi obiecte capătă formă. Aid, un coş de gunoi din alamă. Dincolo, un calendar de perete. Aici, o fotografie de familie, o cutie cu agrafe pentru hârtie, o călimară, un toc. Dincolo, o maşină de scris, o jachetă azvârlită pe speteaza scaunului. In timp, rafturi ubicue de cărţi apar din ceaţa nopţii, parcă atârnând pe pereţi. Rafturile conţin caiete cu diverse invenţii. Una dintre ele se referă la un nou dispozitiv de perforat, cu dinţii în aşa fel curbaţi, încât să reducă forţa de frecare. O alta propune un transformator electric ce menţine voltajul constant, chiar dacă apar variaţii în reţea. O alta descrie o maşină de scris cu o bară având viteza redusă pentru a elimina zgomotul. Este o cameră plină de idei practice.

Afară, piscurile Alpilor încep să strălucească în lumina soarelui. Este spre sfârşitul lunii iunie.

Un barcagiu de pe Aare îşi desprinde luntrea de la mal, lăsându-se purtat de curent, pe lângă Aarstrasse spre Gerberngasse, unde îşi va vinde merele şi zmeura. Brutarul ajunge la magazinul său de pe Marktgasse, îşi aprinde cuptorul cu 6 cărbuni, începe să frământe făina şi drojdia. Doi îndrăgostiţi se îmbrăţişează pe podul Nydegg şi privesc pătimaş spre râu. Un bărbat stă în balcon pe Schifflaube, scrutând cerul roz. O femeie care nu poate dormi se plimbă agale pe Kramgasse, privind atentă fiecare arcadă întunecată, citind afişele în lumina încă difuză.

În biroul lung şi îngust de pe Speichergasse, acea cameră plină de idei practice, tânărul funcţionar inventator încă lâncezeşte în scaun, cu capul lăsat pe masă. În ultimele luni, de la mijlocul lunii aprilie, a avut multe vise despre timp. Visele i-au acaparat cercetările, l-au consumat, l-au obosit, aşa că uneori nici nu ştie dacă e treaz sau dacă e adormit. Dar visarea s-a sfârşit. Din numeroasele naturi posibile ale timpului, imaginate în tot atâtea nopţi, una pare irezistibilă, persistentă. Nu că celelalte ar fi imposibile. Celelalte ar putea exista în alte lumi.

Tânărul se îndreaptă în scaun, aşteptând să vină dactilografa şi fredonează încet Sonata Lunii de Beethoven.

8 aprilie 1905 Dă presupunem că timpul este un cerc ce se închide pe sine. Lumea se repetă, precis, fără sfârşit.

Cei mai mulţi oameni nu ştiu că îşi vor trăi vieţile iar şi iar. Negustorii nu ştiu că vor face iar şi iar aceeaşi tranzacţie. Politicienii nu ştiu că vor striga de la aceeaşi tribună de un infinit număr de ori în ciclurile timpului. Părinţii se bucură de primul râs al copilului ca şi cum nu l-ar mai auzi niciodată. Îndrăgostiţii ce fac dragoste prima oară, se dezbracă sfioşi, surprinşi de coapsa suplă, de fragilul mamelon. Cum să ştie ei că fiecare privire ascunsă, fiecare atingere, va fi repetată iar şi iar şi iar, exact ca mai înainte? Pe Marktgasse, este la fel. Cum ar putea vânzătorii să ştie că fiecare pulover tricotat de mână, fiecare batistă brodată, fiecare bomboană de ciocolată, fiecare busolă sau fiecare ceas se vor întoarce în rafturile lor? În amurg, vânzătorii se duc acasă la familiile lor sau beau bere în cârciumi, strigându-i veseli pe prietenii din aleile boltite, bucurându-se de fiecare clipă ca de un smarald care se află vremelnic în grija lor. Cum să ştie ei că nimic nu este trecător, că se va întâmpla iarăşi? La fel ca o furnică ce se târăşte pe buza unui candelabru de cristal, pentru a ajunge în acelaşi loc de unde a plecat.

În spitalul din Gerberngasse, o femeie îşi ia rămas-bun de la soţul său. El stă întins în pat, privind la ea în gol. În ultimele două luni, cancerul i s-a răspândit de la gât la ficat, la pancreas, la creier. Cei doi copii stau într-un scaun din colţul încăperii, fără a îndrăzni să-şi privească tatăl cu obrajii supţi, cu pielea uscată, de om bătrân. Femeia se îndreaptă spre pat, îşi sărută uşor soţul pe frunte, îi şopteşte la revedere, apoi pleacă repede cu copiii. Era sigură că acesta era ultimul sărut. Cum să ştie ea că timpul va reîncepe, că se va naşte din nou, va studia iarăşi la gimnaziu, îşi va expune picturile la galeria din Ziirich, îşi va reîntâlni soţul în mica bibliotecă din Fribourg, că din nou va merge alături de el într-o barcă, pe lacul Thun, într-o zi călduroasă de iulie, că va naşte din nou, că soţul ei va lucra iarăşi opt ani într-o farmacie, că într-o seară va veni cu o gâlmă în gât, că din nou va voma şi va slăbi, sfârşind în acest spital, în această încăpere, în acest pat, în această clipă? Cum să ştie ea toate acestea? În lumea în care timpul este un cerc, fiecare strângere de mână, fiecare sărut, fiecare naştere, fiecare vorbă vor fi cu precizie repetate. Tot astfel, 10 fiecare moment în care doi prieteni încetează să mai fie prieteni, fiecare moment în care o familie se desparte din cauza banilor, fiecare remarcă vicioasă dintr-o dispută între soţi, fiecare ocazie negată din cauza unei gelozii superioare, fiecare promisiune nerespectată.

Aşa cum toate lucrurile se vor repeta în viitor, toate lucrurile care se întâmplă acum s-au mai întâmplat de un milion de ori înainte. Câţiva oameni din fiecare oraş, în visele lor, sunt vag conştienţi că totul s-a întâmplat în trecut. Aceştia sunt oameni cu vieţi nefericite, ei simt că judecăţile lor pripite şi faptele lor necuvenite şi ghinionul s-au petrecut toate în cercul precedent al timpului.

În întunericul cel mai adânc al nopţii, aceşti cetăţeni blestemaţi se zvârcolesc în aşternut, incapabili să se odihnească, conştienţi de faptul că nu pot schimba nici o acţiune, nici un gest.

Greşelile lor vor fi repetate cu exactitate în această viaţă, ca şi în viaţa de dinainte. Iar aceşti oameni îndoit nefericiţi, numai ei, sunt cei care dau dovada că timpul este un cerc. Căci în fiecare oraş, noaptea târziu, străzile pustii şi balcoanele se umplu de gemetele lor.

12 aprilie 1905 In această lume, timpul este asemeni unui curs de apă, afectat din când în când de aluviuni sau de o boare trecătoare. Din când în când, o perturbaţie cosmică va face ca un pârâu al timpului să se îndepărteze de cursul principal, pentru a face legătura înapoi. Atunci când se întâmplă acest lucru, păsări, pământ, oameni – prinşi în afluentul despărţit – se trezesc brusc târâţi spre trecut.

Oamenii transportaţi înapoi în timp sunt uşor de identificat. Ei poartă haine întunecate, indistincte, şi merg pe vârfuri, încercând să nu facă nici un zgomot, să nu îndoaie nici un fir de iarbă. Căci ei se tem de orice schimbare din trecut ce ar putea avea consecinţe dramatice în viitor.

Chiar acum, de exemplu, o asemenea persoană stă ghemuită în umbra unei arcade, pe Kramgasse nr. 19. Un loc ciudat pentru un călător din viitor, dar iat-o! Trecătorii se perindă, se uită şi merg mai departe. Ea se ghemuieşte într-un 13 col apoi se târăşte repede pe partea cealaltă a străzii, chircindu-se într-un alt loc întunecat, la nr. 22. Este înspăimântată că va stârni praful, aşa cum un Peter Klausen îşi face drum spre farmacia de pe Spitalgasse, în această după-amiază de 16 aprilie 1905. Klausen e un soi de filfizon, nu-i plac hainele murdare. Dacă se prăfuieşte cumva, se opreşte şi se perie, chiar dacă va întârzia la întâlnire. Dacă a întârziat prea mult, nu mai cumpără alifia pentru soţie, care de câteva săptămâni se plânge de dureri la picior. In acest caz, soţia lui Klausen, indispusă, se poate hotărî să nu mai facă nici o călătorie la Lacul Geneva. Iar dacă nu se va duce la Lacul Geneva pe 23 iunie 1905, nu o va mai întâlni pe Catherine d’Epinay plimbându-se pe digul de pe malul răsăritean şi nu o va mai prezenta pe domnişoara d’Epinay fiului său Richard. Apoi, Richard şi Catherine nu se vor mai căsători la 17 decembrie 1908, Friederich nu se va mai naşte la 8 iulie 1912. Friederich Klausen nu va mai fi tatăl lui Hans Klausen la 22 august 1938 şi, fără Hans Klausen, Uniunea Europeană din 1979 nu va mai avea loc.

Femeia din viitor, proiectată fără nici o prevenire în acest timp şi în acest loc, încercând acum să fie invizibilă în ungherul ei întunecat de pe Kramgasse nr. 22, cunoaşte povestea familiei Klausen, precum şi alte o mie de poveşti ce aşteaptă să fie dezvăluite, dependente de naşterile copiilor, de mişcarea oamenilor în stradă, 14 de cântecul păsărilor în anumite momente, de poziţia precisă a scaunelor, de vânt. Ea se ghemuieşte la umbră, fără să atragă privirea oamenilor. Ghemuită, aşteaptă ca râul timpului să o ducă înapoi în timpul său.

Atunci când un călător din viitor trebuie să vorbească, nu vorbeşte, ci scânceşte. Scoate sunete torturate. Agonizează. Căci, la cea mai mică modificare, poate distruge viitorul. În acelaşi timp, este obligat să fie martor la evenimente fără a lua parte la ele, fără a le schimba, îi invidiază pe cei care trăiesc în propriul lor timp, care pot acţiona după dorinţă, uitând viitorul, ignorând efectele acţiunilor lor. Dar el nu poate face nimic. E un gaz inert, o fantomă, un înveliş fără suflet. Şi-a pierdut personalitatea. E un exilat al timpului.

Asemenea oameni nenorociţi din viitor pot fi găsiţi în orice sat şi în orice oraş, ascunzându-se sub streşinile caselor, în subsoluri, sub poduri, în locuri părăsite. Nu sunt întrebaţi despre evenimentele care vin, despre căsătorii viitoare, despre naşteri, despre finanţe, despre invenţii ori despre profituri. În schimb, sunt părăsiţi şi trataţi cu milă.

19 aprilie 1905 li o dimineaţă rece de noiembrie, a căzut prima zăpadă. Un bărbat într-o haină lungă de piele stă în balconul său de la etajul patru, pe Kramgasse, trecându-şi privirea peste fântâna Zăhringer şi peste strada albă de jos. Spre răsărit, poate vedea turla fragilă a catedralei Sfântul Vincent, spre apus, acoperişul curbat al Zytgloggeturm. Dar bărbatul nu se uită nici spre răsărit, nici spre apus. Jos, a zărit o pălăriuţă roşie uitată în zăpadă; se gândeşte. Să meargă la femeia din Fribourg? Mâinile sale strâng balustrada de metal, se relaxează, apoi o strâng din nou. Să o viziteze? Să o viziteze? Se hotărăşte să nu o mai viziteze. E prea autoritară şi prea raţională, i-ar putea face viaţa mizerabilă. Poate că el nici nu înseamnă mare lucru pentru ea. Se hotărăşte aşadar să n-o mai vadă. Compania bărbaţilor pare preferabilă.

Munceşte greu la farmacie, unde nici nu o bagă de seamă pe directoarea adjunctă. Merge la braseria de pe Kochergasse, seara, cu prietenii, la 17 o bere, învaţă să facă fondue. Apoi, peste trei ani, va întâlni o altă femeie într-un magazin de îmbrăcăminte din Neuchâtel. E frumoasă. Face dragoste încet, luni de zile. După un an, vine să trăiască alături de el la Berna. Trăiesc liniştiţi, se plimbă împreună pe malul râului Aare, îşi ţin companie, îmbătrânesc fericiţi.

Într-o a doua lume, omul cu haina de piele lungă se hotărăşte să o revadă pe femeia din Fribourg. Nu o cunoaşte prea bine, ar putea fi autoritară, mişcările parcă i-ar fi volatile, dar cât de minunate sunt felul în care i se catif elează pielea atunci când zâmbeşte, râsul ei, isteţimea cu care foloseşte vorbele! Da, trebuie să o revadă!

Merge la Fribourg, stă alături de ea pe canapea, simte cum îi bate inima, devine neputincios la vederea braţelor ei albe. Fac dragoste, zgomotos şi pasional. Ea îl convinge să se mute la Fribourg. El îşi lasă slujba de la Berna şi începe lucrul la Oficiul poştal din Fribourg. Dragostea pentru ea îl mistuie. În fiecare zi, vine acasă la prânz, iau masa, fac dragoste, se ceartă, ea se plânge că îi trebuie mai mulţi bani, el o imploră, ea aruncă în el cu ceşti, iar fac dragoste, el se întoarce la Oficiul poştal. Ea îl ameninţă că va pleca, dar nu pleacă. El trăieşte pentru ea, este fericit de chinul lui.

Într-o a treia lume, el se decide că trebuie să o revadă. Nu o cunoaşte prea bine, ar putea fi autoritară, mişcările parcă i-ar fi volatile, dar cum i se catifelează pielea atunci când zâmbeşte, 18 râsul ei, isteţimea cu care foloseşte vorbele!

Trebuie să o revadă. Se duce la Fribourg, se întâlnesc la uşă, iau un ceai la masa ei din bucătărie. Vorbesc despre munca ei la bibliotecă, despre serviciul lui la farmacie. După o oră, ea se scuză că trebuie să plece pentru a-şi ajuta o prietenă, îşi ia rămas-bun de la el, îşi dau mâna.

El se întoarce cei treizeci de kilometri până la Berna, se simte gol în timp ce trenul îl duce acasă, se îndreaptă spre apartamentul său de la etajul patru de pe Kramgasse, stă în balcon privind pălăriuţa roşie uitată în zăpadă.

Aceste trei înlănţuiri de evenimente se petrec într-adevăr simultan. Căci, în această lume, timpul are trei dimensiuni, asemeni spaţiului.

Tot aşa cum un obiect se poate mişca în trei direcţii perpendiculare, orizontală, verticală şi longitudinală, un obiect poate lua parte la trei timpuri viitoare perpendiculare. Fiecare viitor se mişcă într-o direcţie diferită a timpului. Fiecare viitor este real. In fiecare punct al unei decizii, dacă să vizitezi o femeie la Fribourg sau să cumperi o haină nouă, lumea se frânge în trei lumi, fiecare cu aceiaşi oameni, dar cu sorţi diferite pentru acei oameni. În timp, există o infinitate de lumi.

Unii lămuresc deciziile, afirmând că se vor întâmpla toate deciziile posibile. Într-o astfel de lume, cum ar putea fi cineva răspunzător de acţiunile sale? Alţii afirmă că fiecare decizie trebuie gândită şi respectată, că fără fermitate 19 ar fi haos. Asemenea oameni sunt mulţumiţi să trăiască în lumi contradictorii, atâta timp cât ştiu raţiunea fiecăreia.

20 aprilie 1905 In această lume, sunt două timpuri. Există timpul mecanic şi există timpul trupului. Primul e rigid şi metalic ca un pendul masiv de fier care se mişcă înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Celălalt se zvârcoleşte şi mişună ca un peşte răpitor într-un golf. Primul e intransigent, predeterminat. Celălalt se hotărăşte pe măsură ce avansează.

Mulţi sunt convinşi că timpul mecanic nu există. Atunci când trec pe lângă uriaşul orologiu de pe Kramgasse, nu îl văd, nici nu-i aud bătăile când expediază colete pe Postgasse sau când se plimbă printre florile din Rosengarten.

Poartă ceasuri la mână, dar numai ca podoabă sau în semn de omagiu pentru aceia care oferă în dar frânturi ale timpului. Ei nu au ceasuri acasă; în schimb, ascultă bătăile inimii. Simt ritmurile dispoziţiilor şi pe cele ale dorinţelor.

Asemenea oameni mănâncă atunci când le este foame, merg la lucru – la coafor sau la farmacie – după ce se trezesc, fac dragoste tot timpul 21 zilei. Asemenea oameni râd la gândul timpului mecanic. Ştiu că timpul se mişcă cu întreruperi şi porniri. Ştiu că timpul se zbate să meargă înainte cu o greutate în spate atunci când se grăbesc spre spital cu un copil rănit sau când îl privesc în ochi pe vecinul imoral. Ei mai ştiu că timpul străbate câmpul viziunii atunci când chefuiesc cu prietenii sau când sunt lăudaţi ori strânşi în braţe de amanta secretă.

Apoi mai sunt cei care cred că nu există corpurile lor. Ei trăiesc prin timpul mecanic. Se trezesc la şapte dimineaţa. Iau dejunul la prânz şi cina la şase. Ajung la întâlniri exact după ceas.

Fac dragoste seara între orele opt şi zece. Lucrează patruzeci de ore pe săptămână, duminica citesc suplimentele de duminică, joacă şah marţi seara. Când burta le-o cere, se uită la ceas dacă este ora mesei. Când încep să uite de sine la concert, privesc ceasul de deasupra scenei să vadă cât mai este până la terminare, ca să plece acasă. Ei ştiu că trupul nu este ceva de magie sălbatică, ci o colecţie de chimicale, ţesuturi şi impulsuri nervoase. Gândurile nu sunt altceva decât amplitudini electrice în creier. Apetitul sexual – nimic altceva decât un flux de chimicale spre nervii periferici. Tristeţea – nimic altceva decât puţin acid fixat în cerebel. Pe scurt, corpul e o maşină, supusă aceloraşi legi ale electricităţii şi mecanicii precum un electron sau un orologiu. Ca atare, corpului trebuie să i te adresezi în limbajul fizicii. Iar dacă acest 22 corp vorbeşte, nu este decât limbajul unor nenumărate leviere şi forţe. Corpul e ceva care trebuie comandat, nu ascultat.

Respirând aerul nopţii de-a lungul râului Aare, cineva percepe evidenţa celor două lumi într-una singură. Un barcagiu determină poziţia în întuneric, calculând secundele adunate în curentul de apă. „Unu, trei metri. Doi, şase metri. Trei, nouă metri.” Vocea sa taie întunericul prin silabe clare şi sigure. Sub un stâlp cu felinar de pe podul Nydegg, doi fraţi – care nu se mai văzuseră de un an – stau şi beau şi râd.

Clopotul catedralei Sfântul Vincent cântă de zece ori. In răstimp de câteva secunde, luminile din apartamentele ce se înşiră pe Schifflaube se sting una după alta, ca o reacţie mecanică perfectă, asemeni deducţiilor din geometria lui Euclid. Întinşi pe malul râului, doi îndrăgostiţi privesc leneş în sus, treziţi dintr-un somn atemporal de îndepărtatele clopote de biserică, uimiţi să constate că i-a prins noaptea.

Acolo unde se întâlnesc cele două timpuri – disperare. Acolo unde cele două timpuri o iau pe căi separate – bucurie. Căci, miracol, un avocat, o infirmieră, un brutar pot fi într-o lume a unui timp, dar nu în ambele timpuri. Fiecare timp este adevărat, dar adevărurile nu sunt aceleaşi.

24 aprilie 1905 îl absolut evident că ceva este ciudat în această lume. În văi şi în câmpii nu se văd case. Toată lumea trăieşte la munte.

Cândva în trecut, specialiştii au descoperit că timpul curge cu atât mai încet cu cât ne depărtăm de centrul pământului. Efectul e neînsemnat, dar poate fi măsurat cu instrumente foarte precise. De îndată ce fenomenul a fost cunoscut, câţiva oameni, dornici să rămână tineri, s-au mutat la munte. Acum toate casele sunt construite pe Dom, pe Matterhorn, pe Monte Rosa şi pe alte înălţimi. Este imposibil să vinzi locuinţe în altă parte.

Mulţi nu se mulţumesc doar să-şi ridice casele pe un munte. Pentru a obţine un efect maxim, şi le-au înălţat pe picioroange. Piscurile din toată lumea sunt înţesate cu asemenea case care, din depărtare, par cârduri de păsări grase odihnindu-se pe picioare lungi şi subţiri. Cei foarte dornici să trăiască cât mai mult şi-au construit cele mai lungi picioroange. Într-adevăr, 25 unele case se înalţă aproape un kilometru pe aceste picioare subţiri. Înălţimea a devenit statut social. Când cineva îşi caută din priviri vecinul, uitându-se în sus pe geamul bucătăriei, crede că acesta nu se va anchiloza, că nu-i va cădea părul, nu-i vor apărea riduri, nu-şi va pierde gustul pentru aventuri amoroase atât de devreme. Sau, în cazul invers, când cineva se uită în jos la casa de alături, are tendinţa de a-i dispreţui pe proprietari pentru că sunt trecuţi, vlăguiţi ori cu vederea slăbită. Unii pretind că întreaga lor viaţă au trăit sus, că s-au văzut în cea mai înaltă casă de pe cel mai înalt pisc şi că nu au coborât niciodată. Ei îşi slăvesc tinereţea în oglinzi şi umblă dezbrăcaţi pe balcoane.

Uneori, o afacere urgentă îi obligă pe unii să coboare din casele lor, dar fac aceasta repede, grăbindu-se să coboare pe scările lungi, fugind spre o altă scară sau spre o vale, încheindu-şi tranzacţiile, apoi întorcându-se cât mai repede posibil acasă sau în alte locuri înalte. Ei ştiu că timpul trece ceva mai repede cu fiecare pas în jos şi tot astfel vârsta lor înaintează. Oamenii de la nivelul minim nu stau niciodată locului.

Lasă un răspuns