Vânzătorul de vise de Emilia Plugaru

Nimeni nu ar fi putut spune exact când a apărut acel bătrân singuratic la marginea podului ce despărţea oraşul în două. Tuturor li se părea că omul e de când lumea acolo. Mic la stat, gârbovit, într-o haină ponosită, stătea ore în şir aşezat pe o buturugă, privindu-i pe trecători cu ochi strălucitori şi cuminţi, strigând din când în când cu un glas neobişnuit de răsunător pentru vârsta sa:

– Cumpăraţi vise! Hai la vise! Cumpăraţi vise!

Bătrânul era înconjurat de buchete de flori de câmp uscate. De la acele buchete adia a primăvară, a pădure, a brazdă proaspătă şi, lucru ciudat, în preajma lor ţi se părea că te afli în mijlocul câmpului, printre flori înmiresmate, printre vânturi calde şi nebunatice.

– Cumpăraţi vise, cumpăraţi vise! nu obosea să strige bătrânul de dimineaţă până seara târziu.

Visele sale nu erau altceva decât acele buchete uscate de flori de câmp. Cei mai mulţi trecători aruncau câţiva bănuţi într-o pălărie veche întoarsă cu fundul în jos, se alegeau cu câte un „vis” şi îşi căutau de drum. Erau însă şi dintre acei care îi strecurau, printre dinţi, moşului vorbe veninoase:

– Cine îţi permite, boşorog bătrân ce eşti, să tulburi liniştea oraşului în fiecare dimineaţă cu neroziile tale? Cu ce se ocupă legea? Unde e legea? De ce oare doarme această lege care de fapt ar trebui să-i protejeze pe cetăţenii ei?

Pe ăştia îi irita enorm mirosul florilor de câmp.

În zilele de odihnă era mare forfotă în jurul moşului. Veneau mai ales oamenii ce-şi lăsaseră cândva copilăria rătăcind pe dealuri şi pe vâlcele. Ascultau poveştile bătrânului, se îmbătau de mireasma florilor, îşi aminteau cu nostalgie de zilele când îşi răcoreau călcâiele în iarba mătăsoasă a locurilor natale şi se simţeau fericiţi.

Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină ceaţă, dar care îşi mai păstra încă din căldura dimineţilor de vară, la marginea podului apăru un tânăr înalt, zvelt, cu părul des, cenuşiu, ce-i cădea neascultător peste frunte. Ochii băiatului sclipeau, iar faţa îi era luminată de o mare fericire.

– Moşule, zise el vesel, ia găseşte-mi mata, în stogul ăla de vise unul frumos, cel mai frumos, căci mâine aş vrea să i-l dăruiesc unei fiinţe dragi. Pricepi, moşulică? Mâine mă însor. Cu cea mai minunată fată din lume. Cum crezi, întrebă flăcăul zâmbind larg, va fi un cadou pe cinste?

Bătrânul îl privi un timp în tăcere.

– Te-am întrebat ceva, începu să-şi piardă răbdarea flăcăul.

– Da, da. Bineînţeles, îi răspunse distrat moşul. Iartă-mă! M-am lăsat furat de gânduri. Ziceai, de un vis?

– Păi, cam aşa ceva…

– Să ai un vis, nu e rău, dar dragul moşului, nu cred că e potrivit să dăruieşti unei mirese un vis. Visele nu întotdeauna se realizează şi atunci… la ce bun? Te-aş sfătui să-i faci cadou miresei tale un buchet de trandafiri roşii. Ar fi minunat. Unei mirese îi dăruieşti flori proaspete. Îi dăruieşti dragostea, încrederea ta, speranţa în ziua de mâine şi zău, nicidecum un vis. Visele, de… le ţii pentru tine şi apoi ce vezi aici sunt doar vise de noapte…

– Cum adică?

– Adică-ţi procuri un bucheţel, îl duci acasă şi pe parcursul a mai multor ani, periodic, vei visa unul şi acelaşi vis. Visul îţi va fi după cum îţi va fi şi sufletul…

– Atâta tot? se miră flăcăul.

– Da băiete, atâta tot. Acum te hotărăşti dacă doreşti să-ţi mai dau un buchet sau ba. La o adică nici nu cunoşti prea mare lucru despre visele mele.

– Eh, moşnege… Iar eu care credeam… Auzisem atâtea lucruri frumoase despre tine, dădu a lehamite din mână flăcăul. Dacă ştiam nu mai făceam atâta drum.

– Nu te supăra. Ţi-am spus adevărul, de ce să te mint.

– Înţeleg. Văd că eşti om cumsecade… Ştii ceva? dă-mi un buchet. Adică un vis. Să-l am ca amintire.

Bătrânul îl măsură cu privirea, de parcă ar fi dorit să-l vadă pe dinăuntru.

– De ce mă priveşti aşa? se fâstâci un pic flăcăul.

– Nu te speria, îi zâmbi cu bunăvoinţă bătrânul. Vreau să văd cam ce vis ţi se potriveşte. Uite, ia-l pe acesta, şi moşul îi întinse un buchet de flori roze. E un vis frumos, adăugă el. E al tău.

– Mulţumesc, bătrâne. Ţine leul!

– Nu, refuză moşul. Nu am nevoie de bani. Socoate că ţi l-am făcut cadou. Şi să-ţi mai spun ceva. Stau aici băiete, nu ca să adun averi, ci fiindcă îmi place să le amintesc oamenilor că-n viaţă există loc şi pentru vise. Aş muri de plictiseală dacă aş sta de unul singur toată ziulica. În singurătate, bătrâneţea, fiule, e atât de tristă…

– Lasă, moşule, se înduioşă tânărul, nu mai eşti chiar atât de bătrân.

– Ai dreptate. Astăzi am întinerit un pic. Îmi pare bine că te-am cunoscut…

– Şi mie, zise flăcăul. Voi mai trece. Rămâi cu bine!

Băiatul se pregătea să plece când, pe neprins de veste, din ceaţa dimineţii apăru un omulean scund, burtos, cu o pălărie neagră pe cap, cu borurile largi, pe care omul o tot îndesa nervos peste ochi.

– Imediat, ţipă el. Să vă căraţi imediat! Picior de-al vostru să nu fie pe pod! Aţi înţeles? E interzis!

Tânărul cu părul cenuşiu se opri în loc. La început i se păru că-l mai văzuse pe individ, dar nicidecum nu-şi amintea când şi unde anume.

– Mai încet, omule, nu ţipa, ripostă băiatul. Explică, ce e interzis?

– Eu ţip? se înfurie scundul. Acuşi îţi arăt eu ţipete!

De unde totuşi îl cunosc? se întrebă flăcăul. Am senzaţia că îl ştiu şi încă foarte bine. Aceleaşi ţipete, aceeaşi isterie…

– Auzi, se dădu el pe lângă scund. Încetează! Mai bine zi-mi de unde te cunosc?

– Ia nu-mi umbla cu de astea… Fii convins, nu am păscut porcii cu tine.

– Ai dreptate. Ba chiar cred că în viaţa ta nu ai prea avut de-a face cu oamenii, doar cu porcii, căci şi tu eşti unul din ei.

– Ă-ă, ă, ă… se bâlbâi scundul. Ce-ai zis? Apoi începu iar să ţipe – Căraţi-vă! Căraţi-vă! Nu-mi puneţi răbdarea la încercare!

– Dar… ce-am făcut? se sculă de pe buturugă bătrânul.

– Ce-ai făcut? Mai ai neobrăzarea să întrebi? Zi de zi aduni lumea în jurul dumitale. Tulburi liniştea unor cetăţeni cumsecade. Acum, însă – s-a terminat. Nu mai ai dreptul să stai la capătul acestui pod. Cară-te, cât e lucru cu cinste!

– Păi… nu căşunez nimănui nici un rău.

– Nici un rău zici? Faptul că opreşti în fiecare dimineaţă nişte cetăţeni grăbiţi oare nu e un rău imens adus societăţii?

– Omule, eu nu forţez pe nimeni…

– Lasă, nu te mai preface. Vă cunosc eu… vă adunaţi şi puneţi la cale nelegiuiri împotriva puterii. Mulţumeşte-te că doar te alung. Te-aş putea băga la dubă! După cum vezi – sunt foarte uman. Hai, ia-ţi catrafusele şi şterge-o…

Scundul îl apucă brutal pe bătrân de umeri.

– Stai, ce faci? se încruntă cel cu proaspătul buchet de vise în mână. Îndrăzneşti să dai într-un biet moş lipsit de apărare? Ia-ţi mâinile murdare de pe bătrân, altfel va trebui să ai de-a face cu mine! Auzi, om de nimic ce eşti?!

Celălalt rămase mut. Mai întâi deveni palid, apoi o roşeaţă stacojie îi năvăli în obraz. Bătu de câteva ori din picioarele-i scurte, asemenea unui bou pus pe rele şi în sfârşit prinse la glas:

– Eu?! Om de nimic?! Ai îndrăznit să-mi arunci în faţă asemenea vorbe?!

– Ha, ha, ha! râse cu poftă flăcăul. Priveşte-l, moşule! Îl atingi cu un deget, îl dobori exact ca pe un nimic, iar el se revoltă…

– Tu? Pe mine? Ca pe un nimic?

– Da! Ca pe un nimic! Hai, cară-te de aici! Lasă-l pe moş în pace!

– O să-ţi pară rău… O-o! Cât de rău o să-ţi pară! dădu un pic înapoi scundul. Nu ştii ce faci. Nu ştii cu cine te-ai legat…

– Şi cu cine, mă rog, m-am legat?

– Cu legea! urlă omul cu picioarele scurte. Eu sunt legea! Legea sunt eu!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns