Universul umbrelor de A. E. Van Vogt

Locotenentul Morton Cargill părăsi barul şi se împiedică de ceva. Se opri şi se întoarse instinctiv, căutând un lucru de care să se ţină. Aşa văzu o femeie ieşind din acelaşi bar, care se împiedică la rândul ei şi aproape căzu peste el.

Se sprijiniră unul de altul, păstrând un echilibru precar. Ea îşi reveni mai repede şi murmură:

— Domnule Membru, ai promis că mă duci acasă cu maşina.

— Poftim? Spuse Cargill şi fu pe cale să adauge: „Păi nu te-am văzut în viaţa mea!”

Dar se abţinu, pentru că brusc îi trecu prin cap că de fapt nici beat nu fusese în viaţa lui. În plus, ultima oră trăită de el în acea zi fusese atât de vagă, încât se gândi că spusele ei au totuşi o noimă.

În mod sigur, intenţionase să-şi „tragă” o fetiţă la sfârşitul serii. Atunci, ce mai conta? Doar erau în 1953 iar el era bărbat şi mai avea doar trei zile de permisie de pe navă. Ce rost avea să mai despice firul în patru legându-se de faptul că nu o cunoştea pe femeia aceea?

— Şi unde spuneai că e maşina ta?

Fata se îndreptă clătinându-se spre un Chevrolet coupe, roşu. Îl lăsă să o ajute să descuie uşa. Apoi se prăbuşi pe scaunul din dreapta, cu capul aplecat într-o parte. Cargill urcă la volan şi aproape alunecă la podea.

Reuşi să scape o clipă de mintea tulbure şi se gândi uimit: „Nu sunt destul de treaz ca să conduc o maşină. Mai bine chem un taxi”.

Dar impulsul se pierdu repede. Deja fusese agăţat – ce mai conta cum?

— Şi era destul de beat ca să nu-şi mai facă procese de conştiinţă. Apăsă hotărât pe accelerator.

După ciocnire, Cargill făcu un prim efort de a ieşi din maşină. Dar uşa nu voia să se deschidă. Încercând să se mişte, constată cât de temeinic este blocat între fiare. Şi, uluit, îşi dădu seama că doar printr-un miracol scăpase de rănire şi de moarte.

Încercă să ajungă la uşa cealaltă, dinspre fată. Şi urmă al doilea mare şoc pentru el. Botul maşinii era armonică. Chiar şi în semiîntunericul de acolo, Cargill putu să-şi dea seama că faţa e moartă. Înspăimântat, făcu încă un efort de a deschide uşa. De data asta reuşi. Se strecură tremurând afară şi apoi o porni împleticindu-se prin întuneric. Nimeni nu încercă să-l oprească. Strada părea pustie.

În dimineaţa următoare, palid şi puţin mahmur, citi în ziar o relatare despre accident.

CADAVRUL UNEI FETE GĂSIT ÎNTR-O MAŞINĂ DISTRUSĂ.

Maşina fetei a fost distrusă complet după ce s-a lovit de un copac. Doamna Marie Chanette a murit noaptea trecută din cauza pierderii de sânge care a urmat accidentului. Cadavrul a fost descoperit în dimineaţa aceasta, devreme şi se crede că dacă ar fi fost descoperită din timp şi ar fi primit îngrijiri medicale, femeia ar fi reuşit să supravieţuiască.

Doamna Chanette, care se despărţise recent de soţul ei, lasă în urmă o fiică de trei ani şi un frate, despre care se spune că ar locui în New York. Se aşteaptă decizia rudelor în privinţa organizării funeraliilor.

Nu se menţiona nicăieri vreun posibil însoţitor. O ediţie de prânz aducea detaliul că fusese văzută vorbind cu un soldat. Paragraful cu pricină a fost tratat mai pe larg de un ziar de seară. În dimineaţa următoare, în coloanele ziarelor se vorbea deja despre o crimă comisă de un soldat. Simţindu-se îngrozitor, Cargill se întoarse mohorât în cazarmă.

Îşi găsi uşurarea o săptămână mai târziu, când a fost trimis cu tot cu grupul lui în Coreea. Acolo lăsă să treacă un an între el şi impulsul acela de laşitate care îl făcuse să se târască afară în întunericul nopţii, lăsând în urmă o femeie pe moarte. Curând, experienţa luptei îl întări în faţa realităţii morţii cotidiene a altora şi, încet-încet, îngrozitorul sentiment de vină se atenua. Se întoarse la Los Angeles în 1954 cu gradul de căpitan. Se simţea vindecat complet de vină. Se afla acasă de câteva luni, când primi o scrisoare cu corespondenţa de dimineaţă:

Stimate domnule căpitan Cargill,

V-am văzut pe stradă alaltăieri şi am remarcat că numele dumneavoastră încă se găseşte în cartea de telefon. Mă întreb dacă veţi avea bunăvoinţa să vă întâlniţi cu mine la Hotelul Gifford în seara acestei zile (miercuri), în jurul orei 8:30

A Dvs, cu curiozitate,

Marie Chanette.

Cargill citi scrisoarea nedumerit. O clipă, numele persoanei nu-l spuse nimic. Apoi îşi aminti totul, observând totodată cu uimire: „Dar nu avea de unde să-mi ştie numele!”

Avu nevoie de câteva minute ca să se scuture de senzaţia de frig care i se cuibărise de-a lungul şirei spinării. La început, hotărî să nu se ducă la întâlnirea solicitată, dar pe măsură ce se apropia seara, nu mai putu rezista imboldului.

„A Dvs, cu curiozitate”! Cum adică?

Intră în holul splendidului hotel Gifford la 8:15 şi luă poziţie în spatele unei coloane. De acolo putea să supravegheze intrarea principală.

După o lungă aşteptare, pe la 9:30 se gândi să se retragă, după a cincea tentativă de identificare a Mariei Chanette. Nu remarcase bărbatul din spatele altei coloane, care vorbea cu fata. Fata zâmbea acum dulce – zâmbetul secret al unei femei care câştigase o dublă victorie: îşi apărase virtutea, dar îşi şi demonstrase ei însăşi că încă este atrăgătoare. Apoi tânăra îşi întoarse privirea scurt, cunoscător, fixându-l în treacăt pe Cargill. După care îşi îndreptă din nou atenţia spre principalul ei interlocutor, tânărul, căruia îi zâmbi din nou cu multă blândeţe. În cele din urmă îl luă de mână pe cavalerul ei şi îl trase după ea cu convingere, intrând pe o uşă deasupra căreia plutea o inscripţie luminoasă stilizată şi nu prea clară, care spunea CAMERA VISELOR.

O dată cu schimbarea poziţiei, culoarea din obrajii lui Cargill începea să dispară. La fel şi hotărârea lui. Era prea mult pentru el: fusese respins de cinci femei într-o singură seară.

Lângă el apăru un bărbat corpolent. Acesta îi spuse în şoaptă:

— Domnule căpitan, ce-ar fi să vă plimbaţi făptura prin alt hotel? Eşecurile dumneavoastră repetate au început să ne cam stânjenească oaspeţii. Cu alte cuvinte: amice, ia-o din loc. Ia-o repede din loc.

Cargill se uită cu ochi palizi la figura detectivului casei. Tocmai hotărâse că ar fi mai bine să-şi ia tălpăşiţa, când o voce feminină îi spuse cu o voce cristalină ca un clopoţel:

— Mă aşteptaţi de mult, domnule căpitan? Cargill se întoarse pe loc, cu ochi recunoscători, aproape înlăcrimaţi. Dar se opri, cu creierul cuprins de un uragan interior. Murmură buimăcit:

— Tu… Eşti Marie Chanette.

Era schimbată, dar nu încăpea nici o îndoială. Ea era. Cu coada ochiului îl văzu pe detectivul hotelului plecând pleoştit. Lângă coloană erau acum doar ei doi, el fixând-o pierdut.

— Chiar tu eşti! Spuse el. Marie Chanette. Numele ei se dezlipea cu greu de pe buzele lui, de parcă cele două cuvinte ar fi fost nişte pietricele care îi încurcau vorbirea. Începuse să-şi dea seama cât e ea de schimbată, cât de diferită.

Fata pe care o agăţase cu un an în urmă fusese bine îmbrăcată, dar nu că asta. Cea de faţă purta un sari roz aprins, având pe umeri o haină croită din blană unui animal incert. Era cea mai luxoasă haină văzută de Cargill de la întoarcerea lui în America.

Apoi hainele ei încetară brusc să mai constituie o problemă.

„Bine, dar eşti moartă”, ar fi vrut el să spună. „Am citit în ziar o relatare de la înmormântarea ta.”

Dar nu a spus-o. În schimb, o auzi pe fată murmurând:

— Hai să intrăm în bar. Putem să discutăm acolo… Despre vremurile trecute.

Cargill dădu pe gât primul pahar fără alte comentarii. Privind întrebător la fată, observă că ea îl privea la rândul ei cu un zâmbet indulgent, abia sesizabil.

— M-am tot întrebat, spuse ea, cum ar fi să mă întorc şi să beau un pahar cu un asasin. Nu-l aşa că nu-l deloc amuzant?

Cargill începu să-şi adune argumentele pentru apărarea lui. Era aici ceva ce el nu prea înţelegea, un scop mult mai profund decât ceea ce apărea la suprafaţă. Prea adesea îşi suprimase ostilitatea proprie, ca să n-o recunoască acum imediat la alţii. Femeia asta îi voia moartea şi era cazul să fie cu mare băgare de seamă.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise el cu asprime şi cu o uşoară urmă de ameninţare în glas. Şi nici nu cred că te cunosc de undeva.

Femeia nu-l răspunse pe loc. Deschise poşeta şi scoase de acolo două fotografii mari, pe care i le întinse peste masă fără o vorbă.

Cargill rămase cu privirea aţintită prosteşte la cele două poze. În cele din urmă, ochii şi mintea i se coordonară şi le luă cu o mişcare bruscă.

Ambele prezentau un bărbat în uniformă de ofiţer care tocmai ieşea dintr-o maşină grav avariată. Detaliile pozelor aproape că-l lăsară pe Cargill fără suflare. Într-una dintre ele, fata era încastrată în uşa din partea ei. Avea faţa răvăşită şi ochii acoperiţi de sânge. Cea de-a doua prinsese din faţă figura ofiţerului. Fusese luată dintr-un unghi aproape imposibil, de undeva din spatele fetei. Ambele fotografii prezentau foarte clar figura ofiţerului şi ambele îl arătau cum se strecoară afară de pe locul şoferului. Iar ofiţerul avea exact faţa lui.

Cargill lăsă să-l cadă fotografiile printre degetele dintr-o dată amorţite. Se uită la fată printre gene.

— Ce vrei? Întrebă el aspru, apoi şi mai violent. De unde ai pozele astea?

Ultima întrebare îi şi cataliză acţiunea următoare. Luă fotografiile, de parcă voia să le apere de fată, sau parcă ar fi fost singurele dovezi împotriva lui. Cu degete febrile, începu să le rupă bucăţele.

— Poţi să le păstrezi, spuse fata liniştită. Am negativele.

Cargill îşi foi picioarele şi se pare că şi ridică privirea, pentru că un chelner se prezentă venind ca din puşcă. Se auzi comandând ceva de băut, apoi se văzu pe sine, la venirea băuturilor, cum dă pe gât paharul de whisky. Apoi începu să gândească mai la rece. Dacă după atâta vreme fata era în viaţă, asta însemna că împotriva lui nu se putea formula nici o acuzaţie.

Văzu cum fata caută pe pipăite ceva în geantă. Scoase o ţigară fosforescentă, o băgă în gură, pufăi din ea şi apoi suflă un norişor de fum. Fără să pară a-şi fi dat seama de ochii lui holbaţi la vederea „ţigaretei”, băgă din nou mâna în geantă. Apoi scoase ceva ce semăna cu un fel de carte de vizită puţin mai mare, pe care i-o aruncă peste masă.

— Poate te vei întreba, spuse ea, despre ce e vorba în toate acestea. Iată ceva ce explică situaţia, într-o oarecare măsură. Te rog să citeşti.

Cargill abia auzea ce i se spune.

— Ţigara aia, spuse el. N-ai aprins-o.

— Ţigara?

Fata părea descumpănită. Apoi păru să înţeleagă. Mai băgă o dată mâna în geantă şi scoase o a doua ţigară, similară cu cea pe care o fuma şi i-o întinse.

— Funcţionează automat de fiecare dată când tragi din ea, îi explică fata. E foarte uşor. Dar pur şi simplu am uitat că nu vor exista încă aproape o sută de ani. Sunt foarte bune calmante.

Chiar că avea nevoie de un fum! Ţigara părea să fie făcută dintr-un fel de plastic, dar aroma era cea a unui tutun pur, fin. Cargill inhala de trei ori adânc. Apoi, cu nervii mai liniştiţi, uită cât de formidabilă e ţigara aceea şi ridică documentul aruncat de ea pe masă. Pe cartonaş se afla o inscripţie luminoasă:

SOCIETATEA INTER-TEMPORALĂ PENTRU AJUSTĂRI PSIHOLOGICE Recomandă TERAPIE DE REAJUSTARE Pentru Căpitan Morton Cargill 5 iunie 1954

INFRACŢIUNEA: CRIMA.

TERAPIA RECOMANDATĂ: A FI ASASINAT.

Cargill avu senzaţia că se scufundă şi deveni conştient de întunericul care începea să se adune în mintea lui. Auzi dintr-o dată clar muzica boogie-woogie venită de la un picup aflat în apropiere. Se scutură, stupefiat. Se uita la fată printr-o ceaţă tot mai groasă.

— Bine, dar asta e o prostie, mormăi el. Îţi baţi joc de mine.

Ea scutură din cap.

— Nu eu am făcut regulile. M-am dus la ei şi imediat după aceea n-am mai putut controla nimic. În ceea ce te priveşte, din momentul în care ai ridicat cartonul…

Vocea ei se retrăgea în depărtare. Apoi se lăsă noaptea.

Întunericul se termină, dar vederea îi rămase înceţoşată. Clipi puternic câteva secunde, după care câmpul vizual i se limpezi. Se uită automat înjur.

La început, nu înţelese clar că nu se mai află în CAMERA VISELOR. Deşi lucrurile din jurul lui erau cu totul diferite, mintea lui încercă o clipă cu disperare să vadă ceva similar. Se străduia să-şi spună că barul de cocteiluri a fost brusc văduvit de mobile.

Dar iluzia se risipi. Văzu că şade într-un scaun la un capăt al unei camere mobilate cu gust. La stânga lui se găsea o uşă deschisă, prin care putea vedea marginea unui pat. Iar peretele aflat în faţă era o oglindă.

Mai încercă o dată să adapteze ceea ce ştie la realităţile camerei. Asta pentru că atunci când se uită prin „oglindă” văzu că dincolo se afla o fată, care stătea în ceea ce părea să fie imaginea oglindită a scaunului lui. Era chiar faţa care semăna cu Marie Chanette.

Cargill se ridică în picioare. Timp de două minute, cu o frenezie provocată de panică, exploră apartamentul. Uşa pe care o văzuse atunci când i se limpezise vederea era a unui dormitor care avea anexată o baie. Baia avea o uşă ce dădea spre exterior, care însă era încuiată, înţelese că peretele camerei de zi nu era deloc o oglindă. Era o fereastră.

Dincolo de această fereastră se afla practic perechea apartamentului în care se afla el. Aceeaşi cameră de zi şi aceeaşi uşă care ducea la cealaltă cameră – Cargill nu putea spune dacă e vorba de alt dormitor, dar presupunea că altceva nu poate fi. Pe un perete al camerei de zi se găsea un ceas care indica „6 mai, 6:22 P. M.”. Evident, ceasul se oprise cu o lună în urmă.

Tot acest timp, se mişcase cu febrilitate. Acum era retras cu mare băgare de seamă într-un scaun şi stătea în el, privind la fată. Îşi aminti spusele ei din barul de cocteiluri. Îşi aminti şi de acel cartonaş, cu ameninţarea lui mortală.

Încă se gândea la cartonaş, când fata se ridică în picioare şi veni la bariera de sticlă dintre ei. Îi spuse ceva, sau mai degrabă gura ei se mişca în ritmul vorbirii. Dar la el nu ajunse nici un sunet. Cargill se simţi galvanizat. Sări din scaun şi strigă:

— Unde suntem?

Fata clătină din cap. Zăpăcit, Cargill se apucă să exploreze peretele, în căutarea unui mijloc de comunicaţie. Se uită apoi înjur prin cameră, sperând să vadă un telefon. Nu era nici unul. „Oricum, nu m-ar fi ajutat cu nimic nici un telefon”, gândi el înfuriat.

Ca să foloseşti telefonul, trebuia să formezi un număr. Totuşi, exista o metodă. Căută înfrigurat în buzunarul interior al hainei un creion şi hârtie. Respirând uşurat, scoase cele două obiecte. Apoi scrise cu degete tremurânde: Unde ne aflăm?

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns