Un buzunar plin cu secară de Agatha Christie

 

Capitolul I

Era rândul domnişoarei Somers să facă ceaiul.

Domnişoara Somers era cea mai nouă şi cea mai ineficientă dintre dactilografe. Nu mai era tânără şi avea o faţă blând îngrijorată, ca de oaie. Ibricul nu dăduse în clocot când domnişoara Somers turnă apa peste ceai, dar domnişoara Somers niciodată nu ştia bine când apa e fiartă sau nu, şi ăsta era unul din multele necazuri care o chinuiau în viaţă.

Turnă ceaiul în ceşti, punând pe fiecare farfurioară câte doi biscuiţi moi şi dulci.

Domnişoara Griffith, eficienta dactilografă şefă, o femeie milităroasă cu părul cărunt care era în serviciu la Consolidated Investment Trust de şaisprezece ani, spuse tăios: „Iar n-a fiert apa, Somers!” iar chipul blajin şi necăjit al domnişoarei Somers se făcu roz şi spuse: „Vai, chiar am crezut că e fiartă de data asta”.

Domnişoara Griffith gândi: „O s-o ţinem o lună, probabil, cât avem atâta de lucru. Dar zău! Ce încurcătură a făcut idioata cu scrisoarea aia către Eastern Developments – o treabă absolut simplă de altfel, şi întotdeauna e atât de proastă când e vorba de ceai! Dacă n-ar fi atât de greu să pui mâna pe o dactilografă inteligentă. Şi nici capacul cutiei cu biscuiţi n-a fost închis cum se cuvine data trecută. Zău.”

La fel ca atât de multe cugetări indignate ale domnişoarei Griffith, fraza rămase neterminată.

În acea clipă, domnişoara Grosvenor intră să prepare sacrul ceai al domnului Fortescue. Domnul Fortescue bea un ceai diferit, dintr-un serviciu de porţelan diferit, şi avea biscuiţi diferiţi. Doar ibricul şi apa de la robinetul din vestiar erau aceleaşi. Dar de data asta, fiind ceaiul domnului Fortescue, apa fierse. Avu domnişoara Grosvenor grijă de asta.

Domnişoara Grosvenor era o blondă incredibil de fermecătoare. Purta un costumaş negru, scump, iar picioarele ei frumoase erau încorsetate în cei mai buni şi mai scumpi ciorapi de nylon de pe piaţa neagră.

Trecu din nou plutind prin camera dactilografelor, fără să învrednicească pe cineva cu o vorbă sau o privire, de parcă dactilografele n-ar fi fost decât nişte gândaci de bucătărie.

Domnişoara Grosvenor era secretara particulară şi specială a domnului Fortescue şi gurile rele dădeau de înţeles că era ceva mai mult, ceea ce de fapt nu era adevărat.

Domnul Fortescue se căsătorise de curând a doua oară cu o soţie atât fermecătoare cât şi costisitoare, şi pe deplin capabilă să-i capteze întreaga atenţie. Domnişoara Grosvenor era pentru domnul Fortscue doar o parte necesară decorului biroului său, care era şi el foarte luxos şi foarte costisitor.

Domnişoara Grosvenor pluti înapoi cu tava ţinută ca într-un ritual de jertfă. Trecu prin biroul interior, apoi prin camera de aşteptare unde erau admişi clienţii mai importanţi, şi, în cele din urmă, cu o bătaie uşoară în uşă, intră în sanctuar, biroul domnului Fortescue.

Acesta era o cameră spaţioasă, cu un parchet strălucitor presărat cu carpete scumpe, orientale. Pereţii erau lambrisaţi cu panouri din lemn de culoare deschisă, iar de jur împrejur se aflau scaune enorme, cu tapiţerie din piele de bou deschisă la culoare. În spatele unui imens birou de paltin, centrul şi focarul încăperii, stătea domnul Fortescue în persoană.

Domnul Fortescue era mai puţin impresionant decât ar fi trebuit să fie pentru a se potrivi cu decorul, dar îşi dădea silinţa. Era un bărbat masiv, flasc, cu o chelie strălucitoare. Îi plăcea să pozeze purtând costume din tweed ţărănesc, cu o croială largă. Se încrunta la nişte hârtii de pe birou când domnişoara Grosvenor pluti spre el cu graţia unei lebede. Punând tava pe birou la îndemâna lui, murmură cu un glas jos şi impersonal „Ceaiul dumneavoastră, domnule Fortescue”, şi se retrase.

Contribuţia domnului Fortescue la ritual fu un mormăit.

Aşezată din nou la biroul ei, domnişoara Grosvenor îşi continuă treburile. Făcu două apeluri telefonice, corectă câteva scrisori la maşină, ce aşteptau doar a fi semnate de domnul Fortescue, şi răspunse unei solicitări telefonice.

— Mă tem că deocamdată e imposibil, spuse pe un ton superior. Domnul Fortescue e în şedinţă.

Puse receptorul în furcă şi se uită la ceas. Era unsprezece şi zece.

Şi chiar atunci, prin uşa capitonată a biroului domnului Fortescue străbătu un sunet neobişnuit. Deşi înăbuşit, putea fi recunoscut perfect – era un strigăt sugrumat, agonic. În aceeaşi clipă, soneria de pe biroul domnişoarei Grosvenor sună furibund. Domnişoara Grosvenor rămase o clipă înlemnită, apoi se ridică nesigură. În faţa ineditului, detaşarea ei studiată se clătină. Totuşi, se îndreptă spre uşa domnului Fortescue în felul ei statuar, bătu şi intră.

Ceea ce văzu îi nărui şi mai mult poza. În spatele biroului, patronul ei era încovoiat de durere. Mişcările lui convulsive erau alarmante.

Domnişoara Grosvenor spuse: „Vai, domnule Fortescue, vă e rău?” şi în acelaşi moment fu conştientă de idioţenia întrebării. Nu încăpea nici o îndoială că domnului Fortescue îi era foarte rău. Chiar în timp ce se apropia de el, corpul lui era străbătut de convulsii spasmodice.

Cuvintele ieşiră în icnete întretăiate.

— Ceai. Ce dracU. Ai pus în ceai. Ajutor. Repede. Un doctor.

Domnişoara Grosvenor zbură din cameră. Nu mai era blonda trufaşă – era o femeie cuprinsă de spaimă care îşi pierduse capul.

Intră în fugă în biroul dactilografelor strigând:

— Domnul Fortescue are o criză. Moare. Trebuie să aducem un doctor. Arată groaznic. Sunt sigură că e pe moarte.

Reacţiile fură imediate şi foarte variate.

Domnişoara Bell, cea mai tânără dintre dactilografe, spuse:

— Dacă e epilepsie, ar trebui să-i băgăm un dop în gură. Cine are un dop?

Nimeni nu avea un dop.

Domnişoara Somers spuse:

— La vârsta lui probabil că e apoplexie.

Domnişoara Griffith spuse:

— Trebuie adus un doctor. Imediat.

Dar obişnuita ei eficienţă era stânjenită de faptul că niciodată în cei şaisprezece ani de serviciu ai ei nu fusese nevoie să fie chemat un doctor la firmă. Exista doctorul ei, desigur, dar el era în Streatham Hill. De unde să ia un doctor de pe aproape?

— Nimeni nu ştia. Domnişoara Bell luă cartea de telefon şi începu să caute doctori la litera D. Dar nu era un îndrumar pe profesii şi doctorii nu erau automat înşiruiţi ca taxiurile. Cineva sugeră un spital. Dar care spital? „Trebuie să fie spitalul corespunzător, altfel nu vin”, insistă domnişoara Somers. „Din cauza Ministerului Sănătăţii, vreu să spun. Trebuie să fie în zonă”.

Cineva propuse 999 dar domnişoara Griffith fu şocată şi spuse că asta ar însemna poliţia, or nici vorbă de aşa ceva. Ca cetăţene ale unei ţări care se bucura de serviciul medical pentru toată lumea, aceste femei cât de cât inteligente dovedeau o incredibilă ignoranţă faţă de procedura corectă. Domnişoara Bell începu să caute ambulanţe la litera A. Domnişoara Griffith spuse: „Ar fi doctorul lui. Trebuie să aibă un doctor”. Cineva alergă după agenda personală a domnului Fortescue. Domnişoara Griffith îi ordonă băiatului de serviciu să iasă şi să găsească un doctor. Cum o şti, de unde o şti. În agenda particulară, domnişoara Griffith găsi un doctor sir Edwin Sandeman cu adresa în Harley Street. Prăbuşită într-un scaun, domnişoara Grosvenor se văită cu un glas mult mai puţin preţios ca de obicei:

— Am făcut ceaiul exact ca de obicei. Zău. N-avea cum să aibă ceva.

— Să aibă ceva? Domnişoara Griffith se opri cu mâna pe discul telefonului. De ce spui asta?

— El a spus-o. Domnul Fortescue. A spus că de la ceai.

Mâna domnişoarei Griffith ezită între serviciul de ambulanţă Welbeck şi 999. Domnişoara Bell, tânără şi săritoare, spuse:

— Ar trebui să-i dăm nişte muştar cu apă. Acum. E prin birou un pic de muştar?

În birou nu era deloc muştar.

La scurt timp după aceea, dr. Isaacs din Berthnal Green şi sir Edwin Sandeman se întâlneau în lift, exact când două ambulanţe diferite trăgeau în faţa clădirii. Telefonul şi băiatul de serviciu îşi făcuseră treaba.

Capitolul II

Inspectorul Neele stătea în sanctuarul domnului Fortescue, la vastul birou de paltin al domnului Fortescue. Unul din subalternii lui stătea discret sprijinit de peretele de lângă uşă, ţinând în mână un carnet de însemnări.

Inspectorul Neele avea o înfăţişare corectă, soldăţească, şi un păr castaniu, sârmos, care-i creştea la capătul unei frunţi cam înguste. Când rostea fraza „e doar o problemă de rutină”, cei cărora le era adresată erau înclinaţi să gândească cu dispreţ: „Rutină, desigur, că doar de-atâta eşti în stare!” Şi s-ar fi înşelat total. În spatele înfăţişării sale de om lipsit de imaginaţie, inspectorul Neele avea o imaginaţie extrem de bogată, iar una din metodele lui de investigaţie era să-şi propună teorii fantastice cu privire la vinovăţie, pe care le aplica persoanelor pe care Ie interoga în momentul respectiv.

Domnişoara Griffith, pe care cu un ochi infailibil o alesese pe loc ca fiind persoana cea mai potrivită să-i ofere o relatare succintă a evenimentelor care-l aduseseră unde era, tocmai părăsise camera după ce-i expusese un rezumat admirabil al întâmplărilor dimineţii. Inspectorul Neele îşi oferi trei motive distincte, extrem de pitoreşti, pentru care credincioasa decană de vârstă a dactilografelor ar fi otrăvit ceaiul patronului ei, dar le respinse ca fiind prea puţin probabile.

În mintea lui, o catalogă astfel pe domnişoara Griffith: a) Nu era genul de otrăvitoare, b) Nu era îndrăgostită de patronul ei, c) Nu prezenta o instabilitate mentală pronunţată, d) Nu era o femeie care să poarte pică. Asta într-adevăr părea s-o elimine pe domnişoara Griffith din toată povestea, rămând doar ca sursă de informaţii, demnă de încredere.

Inspectorul Neele se uită la telefon. Se aştepta să fie sunat în orice clipă de St. Jude’s Hospital.

Fireşte, era posibil ca brusca îmbolnăvire a domnului Forstescue să se fi datorat unor cauze naturale, dar nici dr. Isaacs din Bethnal Green şi nici sir Edwin Sandeman din Harley Street nu fuseseră de părerea asta.

Inspectorul Neele apăsă pe soneria comod plasată lângă mâna lui stângă şi ceru să-i fie trimisă secretara personală a domnului Fortescue.

Domnişoara Grosvenor îşi recompusese puţin poza, dar nu prea mult. Intră neliniştită, fără nimic din graţia ei de lebădă lunecând pe lac, şi spuse pe loc, pe un ton defensiv:

— N-am făcut-o eu!

Inspectorul Neele îngână degajat:

— Nu?

Îi arătă scaunul în care obişnuia să se aşeze când scria scrisorile dictate de domnul Fortescue. Ea luă loc cu reţinere şi îl măsură alarmată. Inspectorul Neele, a cărui minte înfiripa semne de întrebare imaginare în dreptul cuvintelor şantaj, seducţie, etc, părea inofensiv şi doar o idee nătâng.

— Ceaiul n-a avut nimic, spuse domnişoara Grosvenor. Nu putea să aibă.

— Înţeleg, spuse inspectorul Neele. Numele şi adresa dumitale, te rog.

— Grosvenor. Irene Grosvenor.

— Cum se scrie?

— Oh! La fel ca Piaţa Grosvenor.

— Şi adresa?

— Rushmoor Road, 14, Musweel Hill.

Inspectorul Neele dădu din cap de-o manieră satisfăcută.

„Nici o seducţie”, îşi zise. „Nici un cuibuşor de nebunii. O casă respectabilă, cu părinţi în ea. Nici un şantaj”.

Un alt set bun de teorii speculative se duse pe apa sâmbetei.

— Aşadar, dumneata ai făcut ceaiul? Întrebă el pe un ton plăcut.

— Păi, a trebuit. Întotdeauna îl fac.

Fără să se grăbească, inspectorul Neele o purtă pas cu pas prin ritualul ceaiului de dimineaţă al domnului Fortescue. Ceaşca şi farfurioara şi ceainicul din serviciu de porţelan fuseseră trimise deja la analiză. Acum inspectorul află că Irene Grosvenor şi doar ea umblase cu ceaşca, farfurioara şi ceainicul. Ibricul fusese folosit pentru prepararea ceaiului dactilografelor şi fusese umplut iar de la robinetul din vestiar de domnişoara Grosvenor.

— Şi ceaiul în sine?

— Era ceaiul domnului Fortescue, un ceai chinezesc special. Îl ţin pe raft în biroul meu de alături.

Inspectorul Neele dădu din cap. Întrebă de zahăr şi află că domnul Fortescue nu folosea zahăr.

Sună telefonul. Inspectorul Neele ridică receptorul. Chipul i se schimbă un pic.

— St. Jude’s?

Dădu din cap spre domnişoara Grosvenor în semn că era liberă să plece.

— Deocamdată asta e tot, domnişoară Grosvenor, mulţumesc. Domnişoara Grosvenor dispăru în grabă.

Inspectorul Neele ascultă cu atenţie glasul subţire, lipsit de emoţie de la capătul firului. Pe măsură ce glasul vorbea, făcu câteva însemnări cu creionul pe colţul sugativei din faţa lui.

— A murit acum câteva minute, spui? Ochii i se îndreptară spre cadranul ceasului. Douăsprezece patruzeci şi trei, scrise pe sugativă.

Vocea indiferentă îi spuse că doctorul Bernsdorff ar vrea să discute personal cu el.

Inspectorul Neele spuse: „Perfect. Pasează-mi-l,” ceea ce o cam scandaliză pe stăpâna vocii, în al cărei ton oficial se citise un oarecare respect când pronunţase numele doctorului.

Pe fir se auziră câteva pocnete, pârâituri şi murmure îndepărtate. Inspectorul Neele aşteptă răbdător.

Fără nici un avertisment, un glas profund de bas îl făcu să îndepărteze câţiva centimetri receptorul de ureche.

— Alo, Neele, vultur bătrân! Iarăşi la treabă cu cadavrele dumitale?

Inspectorul Neele şi profesorul Bernsdorff de la St. Jude’s Hospital se cunoscuseră cu prilejul unui caz de otrăvire doar cu un an în urmă şi rămăseseră în relaţii prieteneşti.

— Aud că omul nostru e mort, doctore.

— Da. Deja când a ajuns aici a fost prea târziu. N-am mai putut face nimic.

— Şi cauza morţii?

— Va trebui să i se facă autopsia, fireşte. Foarte interesant caz. Chiar foarte interesant. Mă bucur că am fost aici.

Plăcerea profesională din glasul lui Bernsdorff îi spunea cel puţin un lucru inspectorului Neele.

— Pricep că nu crezi că a fost moarte naturală, spuse el sec.

— Nici cât negru sub unghie, răspunse categoric dr. Bernsdorff. Vorbesc neoficial, desigur, adăugă cu o precauţie întârziată.

— Fireşte, fireşte. Se înţelege de la sine. A fost otrăvit?

— Categoric. Ba mai mult – asta-i absolut neoficial, înţelegi dumneata, doar între noi doi – sunt pregătit să pun pariu că ştiu ce otravă a fost.

— Serios?

— Taxină, băiete. Taxină.

— Taxină? N-am auzit de ea.

— Ştiu. Extrem de neobişnuită. Încântător de neobişnuită! Nici eu nu aş fi identificat-o dacă n-aş fi avut un caz ca ăsta acum trei sau patru ani. Doi copii se jucau de-a invitaţia la ceai cu păpuşile, şi au folosit fructe de tisă.

— Asta a fost? Fructe de tisă?

— Fructe sau frunze, mai bine zis ace. Extrem de otrăvitoare. Taxina este un alcaloid, fireşte. Nu cred să fi auzit de un caz în care a fost folosită în mod deliberat: E cât se poate de interesantă şi neobişnuită. N-ai idee, Neele, cât ajungi să te plictiseşti de obişnuitele buruieni ucigătoare! Taxinâ e o adevărată încântare. Fireşte, s-ar putea să greşesc. Nu mă cita, pentru numele lui Dumnezeu. Dar nu cred. Aş spune că şi pentru dumneata e interesant. Mai schimbă rutina!

— Un moment bun să fii băgat în cofă de toţi, asta-i ideea? Cu excepţia victimei.

— Da, bietul de el. Tonul doctorului Bernsdorff era pur formal. Mare ghinion pe el!

— A spus ceva înainte de a muri?

— Păi, unul din tipii dumitale stătea lângă el cu un carnet. El trebuie să aibă detaliile exacte. Bolborosea ceva despre un ceai. Că i s-a pus ceva în ceai la birou. Dar asta-i o prostie, desigur.

— De ce e o prostie? Inspectorul Neele, care şi văzuse imaginea fermecătoarei domnişoare Grosvenor punând fructe de tisă în ceai ca apoi s-o respingă ca nefirească, vorbea tăios.

— Pentru că substanţa n-ar fi putut acţiona atât de repede. Am înţeles că simptomele au apărut imediat după ce a băut ceaiul, aşa-i?

— Aşa se spune.

— Ei bine, foarte puţine otrăvuri lucrează atât de repede, în afară de cianuri, fireşte. Şi poate de nicotină pură.

— Şi e sigur că n-a fost cianură sau nicotină?

— Dragă amice. Ar fi fost mort când a ajuns ambulanţa. Oh, nu, nici nu se pune problema de aşa ceva. E drept că am bănuit că e vorba de stricnină, dar convulsiile nu sunt câtuşi de puţin tipice stricninei. Tot neoficial, desigur, dar pot jura că e taxină.

— Cât îi ia să acţioneze?

— Depinde. O oră. Două ore, trei ore. Decedatul arăta a mare mâncău. Dacă a mâncat zdravăn la micul dejun, asta ar fi încetinit treaba.

— Micul dejun, spuse îngândurat inspectorul Neele. Da, pare să fie micul dejun.

— Dejun cu familia Borgia. Dr. Bernsdorff râse cu poftă. Ei bine, spor la vânătoare, flăcăule.

— Mulţumesc, doctore. Aş vrea să vorbesc cu sergentul meu înainte să închizi.

Din nou se auziră păcănituri şi bâzâituri şi voci îndepărtate. Apoi la urechea lui ajunse sunetul unei respiraţii greoaie, inevitabilul preludiu al conversaţiei sergentului Hay.

— Domnule, spuse acesta cu insistenţă. Domnule.

— Aici Neele. A spus decedatul ceva ce s-ar cuveni să ştiu?

— A spus că a fost ceaiul. Ceaiul pe care l-a băut la birou. Dar cei de aici spun că nu.

— Da, ştiu asta. Altceva nimic?

— Nu, domnule. Dar există ceva ciudat. Costumul pe care îl purta. I-am verificat buzunarele. Chestiile obişnuite – batistă, chei, mărunţiş, portofel. Dar era şi un lucru de-a dreptul ciudat. Buzunarul din dreapta al hainei. Avea cereale în el.

— Cereale?

— Da, domnule.

— Ce înţelegi prin cereale? Te referi la alimentul pentru micul dejun? Sau te referi la grâu sau orz.

— Asta-i, domnule! Erau boabe. Mi s-a părut că e secară. O mulţime de boabe de secară.

— Înţeleg. Ciudat. Dar se poate să fi fost o mostră. Ceva legat de o afacere.

— Chiar aşa, domnule. Dar m-am gândit că e bine să ştiţi.

— Foarte bine, Hay.

După ce puse receptorul în furcă, inspectorul Neele rămase privind în gol câteva clipe. Mintea sa ordonată trecea de la faza I a anchetei la faza II, de la bănuiala de otrăvire la certitudinea otrăvirii. Cuvintele profesorului Bernsdorff or fi fost ele neoficiale, dar profesorul Bernsdorff nu era omul care să se înşele în părerile lui. Rex Fortescue fusese otrăvit şi probabil că otrava îi fusese administrată cu o oră până la trei înainte de instalarea primelor simptome. De aceea, părea foarte probabil ca personalul de la birou să fie absolvit de brice vină.

Neele se ridică şi se duse în biroul alăturat. Se lucra ceva, dar nu era de aşteptat ca dactilografele să bată cu toată viteza.

— Domnişoara Griffith? Pot să mai discut ceva cu dumneata?

— Desigur, domnule Neele. Vreau să vă întreb dacă fetele ar putea să plece la masă. Pauza a trecut de mult. Sau aţi prefera să cerem să ni se aducă aici ceva de mâncare?

— Nu. Pot merge la masă. Dar trebuie să se întoarcă după aceea.

— Bine-nţeles.

Domnişoara Griffith îl urmă pe inspectorul Neele în biroul particular. Se aşeză în felul ei liniştit şi eficient.

Fără preambul, inspectorul Neele spuse:

— Am vorbit cu St. Jude’s Hospital. Domnul Fortescue a murit la 12:43.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns