Ultimul om bun de A. J. Kazinski. Partea I: Cartea morţilor

Pământule, nu ascunde sângele meu şi să nu fie niciun loc nestrăbătut de bocetele mele.

(Cartea lui Iov, 16){1}

Tot timpul moare câte cineva. De cele mai multe ori, la spital. De aceea planul era genial. Simplu, aproape banal.

Toate cazurile de moarte clinică ajunse la cunoştinţa medicilor urmau să fie verificate. Cum? La urgenţă, desigur. Pentru că exista un anumit tipar în ceea ce povesteau oamenii – oameni care fuseseră declaraţi morţi din punct de vedere clinic, oameni care încetaseră să mai respire, a căror inimă încetase să mai bată. Aceştia plutiseră deasupra propriului trup. Atârnaseră de tavan şi de acolo priviseră în jos, la ei înşişi. Adesea puteau descrie detalii pe care creierul nu ar fi avut cum să le născocească în ultima clipă, când se zbăteau între viaţă şi moarte: cum doctorul răsturnase vreun vas, cum strigase la asistente, cine intrase sau ieşise din cameră – şi când. Unii puteau chiar sa descrie ce se întâmplase în camera de alături. Oricum, asemenea date nu erau acceptate ca având validitate ştiinţifică. Dar asta se putea remedia.

Urmau a fi folosite camerele de urgenţă, secţiile de terapie intensivă şi cele de traumatologie – acolo unde aveau loc majoritatea resuscitărilor. Ca test, în cadrul unui proiect de cercetare la nivel mondial, erau folosite mici rafturi montate sub tavan. Pe aceste rafturi erau depuse fotografii sau ilustraţii care erau întoarse cu faţa în sus, spre tavan. Astfel era imposibil să le vezi de jos. Doar dacă ai fi atârnat sus, de tavan, ai fi putut să vezi imaginea.

Agnes Davidsen făcea parte din echipa daneză. Doctorii izbucniseră în râs când auziseră de acest test, dar nu se împotriviseră. Numai să-şi plătească singuri montarea rafturilor pe tavan. Agnes fusese de faţă în ziua aceea, când montaseră raftul la Spitalul Regal din Copenhaga, îi ţinuse personal scara brancardierului care se cocoţase în vârful ei cu plicul sigilat în mână, apoi stinsese personal lumina înainte ca sigiliul să fie rupt şi ilustraţia aşezată pe raft. Doar cei de la cartierul general cunoşteau conţinutul imaginii. Un televizor se auzea în fundal. Era vorba de pregătirile legate de summitul din Copenhaga, cu privire la schimbările climatice. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, declara că Europa nu avea să accepte ca temperatura planetei să crească cu mai mult de două grade. Agnes clătină din cap şi ajută la strânsul scării metalice. Formulată în felul acela, declaraţia suna ca o mare prostie, se gândi ea. Nu avea să accepte. De parcă noi, oamenii, am putea să dăm temperatura planetei mai tare sau mai încet, ca la un termostat.

Îi mulţumi brancardierului şi privi raftul montat sub tavan. Acum nu mai trebuia decât să aştepte ca personalul spitalului să-i dea telefon şi să îi comunice că cineva murise în încăperea aceea.

Şi apoi se întorsese din morţi.

1

Templul Yonghegong, Beijing, China

Nu zguduielile pământului fuseseră cele care îl treziseră. Cu ele se obişnuise – metroul trecea chiar pe sub Templul Yonghegong şi ameninţa constant să dărâme complexul de temple, vechi de mai bine de 350 de ani, din centrul capitalei chineze. Se trezise din somn pentru că cineva sau ceva stătuse aplecat deasupra lui în timp ce dormise. Îl privise. Era sigur de asta.

Călugărul Ling se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Soarele stătea să apună; din cauza durerilor se culcase devreme.

— E cineva aici?

Durerea începu să se propage în tot corpul; nu putea să-şi dea seama dacă îl durea spatele, burta sau pieptul, îi auzi pe călugării cei tineri vorbind jos, în curtea templului – ultimii turişti occidentali se îndreptau spre ieşire.

Ling strânse din dinţi şi se ridică în picioare. Avea în continuare senzaţia că cineva se afla în camera lui. Dar nu se vedea nimeni. Nu reuşi să îşi găsească sandalele şi se împletici în picioarele goale pe podeaua de piatră. Era rece. „Poate că o să fac un atac cerebral”, se gândi el. Îi era greu să respire. Limba se umflase şi se clătina pe picioare. La un moment dat fu cât pe ce să se prăbuşească pe podea, dar ştia că trebuia să facă tot posibilul ca să înainteze. Dacă avea să cadă acum, nu avea să se mai ridice. Trase adânc aer în piept, ceea ce îi provocă o senzaţie de arsură de-a lungul traheii, până în plămâni.

— Ajutor, încercă el să strige.

Dar vocea îi era slabă şi nimeni nu îl auzi.

— Ajutor!

Ling ieşi într-un culoar umed şi îngust, de unde intră într-o altă încăpere. Lumina portocalie a soarelui se strecura şovăitoare prin fereastra podului. Ling îşi studie corpul. Nu era nimic de văzut. Nici pe braţe, nici pe burtă, nici pe piept. Un junghi puternic aproape că îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. Închise ochii pentru o clipă. Renunţă să se mai lupte cu durerile şi se pierdu în bezna de nepătruns a suferinţei atroce. Apoi avu parte de un moment de calm. Durerile veneau în valuri scurte, tot mai puternice de fiecare dată. Acum avea un scurt moment de respiro.

Mâinile îi tremurau când deschise sertarul şi scotoci în el, orbecăind. În cele din urmă, reuşi să găsească ce căuta: o oglinjoară mică, zgâriată. Se privi în ea. O figură înfricoşată. Ling îşi ridică uşor rasa de călugăr şi potrivi oglinjoara astfel încât să-şi poată vedea spatele până sus la ceafă. Apoi îşi ţinu răsuflarea.

— Dumnezeule, şopti el şi scăpă oglinjoara din mână. Ce e asta?

Singurul răspuns pe care îl primi fu sunetul oglinzii care se sparse izbindu-se de podea.

Telefonul vechi cu fise, de pe perete nu aducea nici pe departe cu vreun înger salvator, dar era singura lui salvare. Se târî înspre el. Un nou val de durere îl făcu să se oprească. Se păru că dură o veşnicie. Deschise ochii şi privi telefonul cu fise împotriva căruia protestase atât de vehement când îl montaseră. Autorităţile o ceruseră, din cauza turiştilor care vizitau templul – dacă se întâmpla ceva vreunuia dintre ei, trebuiau să ceară ajutor. Din acelaşi motiv, numărul pentru apelurile de urgenţă era scris cu cifre uriaşe pe perete, iar alături se afla un ghiveci cu monede. Ling întinse mâna şi încercă să ajungă la ghiveci; reuşi să atingă marginea acestuia, dar se dezechilibră şi fu nevoit să-i dea drumul pentru a se putea sprijini de zid. Cioburi şi monede se împrăştiară pe podea. Ling ezită. Gândul de a se apleca se părea cu totul neverosimil. Unul dintre ultimele lui gesturi de pe lumea aceasta să fie să se aplece după monedele mici şi lucioase, după ce-şi petrecuse o mare parte din viaţă lepădându-se de ele? Dar nu voia să moară încă şi, cu mâini tremurătoare, ridică o monedă, îi dădu drumul în telefon şi formă cele trei cifre care erau scrise pe perete. Apoi aşteptă.

— Răspunde o dată, şopti el, tânguindu-se.

În sfârşit, se auzi o voce de femeie:

— Aţi sunat la urgenţe.

— Trebuie să mă ajutaţi.

— Despre ce este vorba? De unde sunaţi?

Vocea din receptor era calmă şi concisă. Aproape mecanică.

— Ard. Sunt…

Ling tăcu şi se întoarse. Cineva se afla acolo, era sigur de asta. Cineva îl urmărea. Se frecă la ochi, dar nu îl ajută cu nimic, nu se vedea nimeni. Cine să fi vrut să-i facă una ca asta?

— Trebuie să ştiu unde vă aflaţi, spuse femeia.

— Ajutor…

La fiecare cuvânt pe care îl pronunţa, durerea îi urca de-a lungul spatelui, în gât şi în gură, până la limba umflată.

Femeia îl întrerupse politicos, dar hotărât:

— Cum vă numiţi?

— Ling. Ling Cedong, sunt… Ajutor! Pielea mea… arde!

— Domnule Cedong…

Femeia îşi pierduse răbdarea.

— Unde vă aflaţi dumneavoastră acum?

— Ajutor!

Se opri brusc. Deodată simţi cum ceva în interiorul lui se surpă. Ca şi cum lumea din jur se retrăsese, lăsându-l într-o stare de irealitate. Sunetele dispărură. Râsetele răzleţe din curte. Şi vocea din receptor. Timpul se oprise. Se afla într-o altă lume. Sau în pragul altei lumi. Îi curgea sânge din nas.

— Ce se întâmplă? şopti el. E atâta linişte!

În acelaşi moment dădu drumul receptorului.

— Alo? se auzi vocea mecanică din receptorul care atârna bălăngănindu-se. Alo?

Dar Ling nu o auzea. Clătinându-se, se apropie de fereastră. Privi cele trei pahare de pe pervaz. Într-unul din ele era apă – poate că o să-l ajute. Întinse mâna să îl apuce, dar nu reuşi. Paharul dispăru dincolo de pervaz şi se sparse izbindu-se de dalele de piatră din curte.

Călugării îşi ridicară privirile. Ling încercă să le facă un semn cu mâna. Le văzu gurile mişcându-se, dar nu auzi nimic.

Ling putea să guste şi să simtă sângele care îi curgea din nas.

— Dumnezeule, gemu el. Ce se întâmplă cu mine? Pentru o clipă simţi că e pe punctul de a se volatiliza.

Ca şi cum fusese redus la o piesa din visul altcuiva, din visul cuiva care tocmai se trezise din somn. Şi nu avea cum să se opună. Sunetele din jurul lui amuţiseră. Se prăbuşi la podea. Ateriza pe spate şi îşi aţinti privirea în tavan. În jurul lui era linişte. Zâmbi şi ridică mâna. Acolo unde, doar cu o clipă în urmă, se aflase tavanul, putea vedea nestingherit primele stele, pâlpâind slab pe cerul nopţii.

— Este atâta linişte, bolborosi el. Venus. Şi Calea Lactee.

***

Ceilalţi călugări dădură năvală în încăpere şi se aplecară deasupra lui. Dar Ling nu îi mai vedea. Mâna lui, care se întinsese în sus, se prăbuşi fără vlagă. Pe buze îi înflorise un zâmbet.

— A încercat să dea telefon.

Unul dintre călugări stătea cu receptorul în mână.

— La urgenţe.

— Ling! încercă să îl strige cel mai tânăr dintre ei, care nu era decât un copil. Ling, mă auzi?

Nu primi niciun răspuns. Călugărul cel tânăr îşi ridică privirea către ceilalţi.

— E mort.

Toţi tăcură şi îşi plecară capetele pentru o clipă. Câţiva aveau lacrimi în ochi. Cel mai bătrân dintre ei rupse tăcerea.

— Aduceţi-l pe Lopon. Nu mai avem prea mult timp.

Unul dintre călugări vru să-l trimită pe băiat, dar cel mai bătrân îl opri.

— Nu, du-te tu să îl aduci. Băiatul nu a mai trecut niciodată prin aşa ceva. Lasă-l să stea, să înveţe.

Călugărul o luă la goană, iar băiatul îl privi pe cel mai bătrân dintre ei.

— Ce o să se întâmple acum? întrebă el neliniştit.

— Phowa. O să-i trimitem spiritul mai departe. Lopon o să sosească numaidecât.

— Phowa?

— Phowa ajută spiritul să treacă mai departe. Să iasă din corp, prin cap. Nu mai avem decât câteva minute la dispoziţie.

— Şi ce se întâmplă dacă nu apucăm?

— O să apucăm. Lopon e rapid. Hai, ajutaţi-mă, nu se poate să-l lăsăm să zacă aici.

Nimeni nu schiţă niciun gest.

— Apucaţi de aici.

Băiatul şi alţi doi călugări îl apucară pe Ling de picioare. Îl ridicară şi îl aşezară pe pat.

Acesta stătea uşor aplecat pe o parte. Când cel mai bătrân dintre călugări încercă să-l întoarcă pe spate, dădu cu ochii de ceva.

— Ce e asta? întrebă el.

Ceilalţi se apropiară şi priviră mai îndeaproape.

— Uite. Acolo, pe spatele lui.

Toţi stăteau aplecaţi asupra călugărului mort.

— Ce e asta? întrebă băiatul.

Nimeni nu-i răspunse. Stăteau şi priveau tăcuţi semnul bizar care crescuse pe spatele călugărului Ling. Semnul se întindea de la un umăr la celălalt, acoperindu-i jumătate de spate. Ca un tatuaj sau ca un stigmat imprimat cu fierul încins.

Sau ca şi cum spatele îi fusese ars de flăcări.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns