Ultimul om bun de A. J. Kazinski. Partea a III-a. Cartea lui Avraam

Zis-a Isaac: — Iată, foc şi lemne avem; dar unde este

oaia pentru jertfă?

Avraam însă a răspuns: — Fiul meu, va îngriji

Dumnezeu de oaia jertfei Sale!

Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.{101}

Întâia Carte a lui Moise,

CAPITOLUL 22

1

Niels îşi pierduse cunoştinţa. Dar, dacă ar fi fost conştient, ar fi văzut elicopterul aterizând pe acoperişul Spitalului Regal. S-ar fi văzut preluat de doctori şi brancardieri, s-ar fi văzut transportat pe targă de pe acoperiş într-un coridor îngust care ducea la ascensor.

***

Alături de el era transportată Hannah. Poate că se trezise, în orice caz auzi nişte voci disparate; jumătăţi de propoziţie, cuvinte izolate:

— Lovit de un tren… Nu, lovit de maşină la o trecere… De ce nu la Skejby… Condiţii meteorologice nefavorabile… secţia arsuri… traumatologie.

O propoziţie însă răsună clar:

— Femeia nu are puls.

Cineva răspunse. Părea o discuţie, dar Niels nu era sigur că auzea bine. Se văzu întinzând braţul către Hannah. Şi se auzi şoptind:

— Hannah.

— Încă puţin.

— Hannah.

— O pierdem din nou. Trebuie să începem…

Niels crezu că se opriseră. Pană când, printre aburii unei doze de morfină, îi trecu prin minte că numai Hannah se oprise. El îşi continua viaţa, iar acesta fu momentul cel mai cumplit. Mai groaznic decât accidentul în sine. Mai groaznic decât momentul în care fusese lovit de maşină. Niels avu senzaţia că este smucit de acolo şi văzu cu coada ochiului – sau poate că doar o simţise – cum doctorii stăteau aplecaţi deasupra ei şi…

Niels îşi pierdu din nou cunoştinţa.

Indiferent. Trecuse dincolo. Era bine. Dar nu dură decât o clipă. Pentru că, o clipă mai târziu…

Miercuri, 23 decembrie

… îl întâmpină lumina. Şi se gândi: asta a fost. Nu simţea niciun fel de nelinişte, ci întâmpină ridicând resemnat din umeri lumina care se apropia de el de la capătul beznei, viaţa care se scurgea încet. O faţă se aplecă deasupra lui, o femeie frumoasă, poate un înger care…

— S-a trezit?

Îngerul vorbea cu el.

— Da. Tocmai se trezeşte.

Două asistente medicale se uitau la el. Cea mai tânără – îngerul – cu o curiozitate sinceră, cealaltă, doar înregistrând totul cu răceală.

— Hannah, şopti el.

— Mă duc să chem un doctor.

Lui Niels îi fu imposibil să îşi dea seama care dintre ele se dusese după doctor. Îi era greu să distingă cuvintele lor de gândurile proprii. Întoarse capul şi privi pe fereastră: fulgii de zăpadă străluceau în lumina permanent aprinsă din spital. Şi încercă să îşi aducă aminte, să adune fragmentele de memorie într-o imagine coerentă a ceea ce se întâmplase.

— Niels Bentzon?

Niels întoarse capul şi îşi înăbuşi un zâmbet nepotrivit cu contextul, care probabil că trebuia pus pe seama a ceva atât de banal precum bucuria de a constata că încă îşi mai aducea aminte cum îl cheamă.

— Ţi-ai revenit. Mă bucur să văd asta. Asger Gammeltoft. Medic primar. Am făcut parte din echipa care te-a operat. Am lucrat la tine aproape opt ore neîntrerupt.

— Hannah?

Niels nu îşi putea auzi propria voce.

— Şi copiii?

— Poţi vorbi puţin mai tare?

Doctorul îşi aplecă urechea spre gura lui Niels.

— Sunt teferi?

— Întrebi de copii?

Doctorul îşi îndreptă spatele şi discută în şoaptă ceva cu asistentele, pe un ton conspirativ. Apoi se întoarse spre el.

— Copiii sunt teferi şi nevătămaţi. Tu i-ai salvat.

Doctorul îşi îndreptă ochelarii. O privire prietenoasă, dar arogantă. Un om care încerca să fie prezent, dar care avea altele în minte.

— Nu vreau să-ţi ascund faptul că ai suferit o serie de contuzii. Majoritatea sunt tipice pentru o victimă implicată într-un accident rutier: contuzii pe şolduri, spate, leziuni în regiunea pelviană şi abdominală, coaste rupte, cheaguri de sânge în plămâni. Dar nu am să te deranjez cu prea multe detalii acum. Cel mai important este că ai scăpat cu viaţă.

Doctorul îşi şterse sudoarea de pe frunte, apoi puse batista la loc în buzunar.

— În primele ore, imediat după operaţie, nu eram siguri că ai să supravieţuieşti.

Oftă şi îl privi.

— Ţi-e sete?

Înainte ca Niels să apuce să răspundă, o asistentă îi îndesa deja un pai în gură.

— Bea. E suc. Ai nevoie să bei cât mai multe lichide. Căpşuni şi zmeură. Un lux dulce. Paiul din gură îi trezi pentru o clipă nişte amintiri pierdute din copilărie. Rubarba sălbatică din spatele terenurilor de fotbal. Şi pătlăgelele. Ramurile lor ce atârnau ca nişte picioare de păianjen.

— Bun. Mâine poate că o să te trecem pe hrană solidă. Niels îşi privi corpul – pesemne că din cauza gândului la mâncare solidă. Braţul îi ieşea de sub pătură. Perfuzii şi garouri.

— Ce s-a întâmplat cu mine?

— Cred că e mai bine să discutăm mai încolo despre asta.

— Nu! Vreau să ştiu acum.

Asistenta şopti ceva la urechea doctorului. Asger Gammeltoft încuviinţă din cap.

— Niels, ai pierdut destul de mult sânge, dar am reuşit să-ţi stabilizam starea, iar acum suntem optimişti. Doctorul se corectă imediat. Vreau să spun, extrem de optimişti. Pe de altă parte, am descoperit nişte cheaguri de sânge mai deosebite pe spatele tău. Doctorii de la locul accidentului au crezut la început că este vorba de arsuri. De fapt, din cauza aceasta ai fost adus aici. Spitalul Regal are singurul centru pentru arsuri din ţară. Dar nu erau arsuri.

Doctorul îşi drese glasul.

— La început am crezut că era vorba de un tatuaj care a erupt în vreun fel sau altul, dar arată mai degrabă ca şi cum capilarele de sânge din piele, sau, mai bine zis, de sub piele, s-au dilatat… în fine, un dermatolog va trebui să arunce o privire. Dar se întâmplă extrem de frecvent ca pacienţii să dezvolte diferite tipuri de reacţii post-operatorii. Este răspunsul sistemului imunitar.

Doctorul îşi drese din nou glasul.

— Pentru moment însă, ai nevoie de odihnă. Probabil că va fi nevoie să te operăm din nou, dar momentan, considerăm că cel mai important este să te odihneşti. Aşa cum obişnuim să spunem aici, la spital: cel mai bun doctor este corpul însuşi.

Doctorul dădu din cap; ceea ce însemna evident că discuţia era încheiată. Dar Niels încercă să îl oprească şoptind:

— Hannah…

— N-am auzit bine.

Niels încercă să-şi adune ultimele forţe.

— Hannah…

Asger Gammeltoft tot nu putea să audă ce spune. Numele pe care Niels încerca să-l rostească se amesteca cu prea multe sunete neclare şi nu se auzea decât un şuierat:

— Han…

— Ar trebui să te odihneşti.

Doctorul dădu să plece, dar se răzgândi şi se apropie şi mai mult de el.

— … nah…

— Ai zăcut fără cunoştinţă timp de trei zile. Eşti rănit grav. Ai nevoie de odihnă.

Trei zile? Niels privi pe fereastră. De parcă la auzul daţii creierul lui adormit se trezise. Trei zile.

— Miercuri?

— Da, azi e miercuri. Suntem în data de 23 decembrie. Ai zăcut inconştient timp de trei zile.

— Vineri.

— Ce?

— O să se întâmple vineri.

Doctorul se uită la asistentă. Privirile lor spuneau ceva ce Niels nu putea înţelege. Oricum era totuna. Trebuia să scape de acolo. Sa ajungă cât mai departe posibil. Privi pe fereastră şi încercă să îşi dea seama cum. Doar nu se putea deplasa. Sau putea? Se uită în jur. Doctorul părăsise încăperea.

Asistenta cea tânără se apropie de Niels.

— Trebuie să înţelegi că este foarte normal să ai goluri de memorie după accidente grave. Dar, încetul cu încetul, toate amintirile vor reveni. Nu există vreun semn care să indice că ai suferit leziuni cerebrale, aşa că ai să te însănătoşeşti complet.

— Hannah?

O precizare din partea asistentei mai vârstnice. Niels o auzi uşor distorsionat:

— Întreabă de amica lui.

— Hannah!

— Ia-o mai uşor. Trebuie să îi dai voie corpului să se relaxeze.

— Spune-mi.

Asistenta se uita la ceva, undeva în zona stomacului lui. Cu mare efort, Niels reuşi să îşi mişte capul şi să privească într-acolo, pentru a vedea că o ţinea strâns de încheietura mâinii. Unghiile lui se înfipseseră în mâna ei.

— Hai să o luăm pas cu pas. Cel mai important este să-ţi recapeţi puterile…

— Spune-mi!

— O să chemam un doctor, Niels. Aşteaptă o clipă.

Asistenta mai vârstnică se făcu nevăzută. Niels se chinui să nu adoarmă din nou. O să aştepte până ce un nou halat o să intre în încăpere şi, vorbindu-i frumos, o să îi administreze un sedativ. O să vadă cum asistenta îl apucă de mână şi i-o strânge cu sinceră compasiune în timp ce doctorul îi comunică mesajul acela pe care Niels îl presimţise deja, mesajul pe care îl citise de multă vreme în privirea neliniştită a asistentei tinere: mesajul că Hannah murise.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns