Ultimul om bun de A. J. Kazinski. Partea a II-a. Cartea celor Drepţi

1

Vesterbro, Copenhaga

Zăpada scârţâia sub pantofii lui Niels în timp ce acesta alerga spre parcare. Nu o putea auzi pe Hannah, dar ştia că era acolo.

— Niels!

Renunţă să mai tragă valiza după el prin zăpadă şi începu să o care în braţe. Valiza aceasta grea îi dădea o senzaţie de protecţie. Ca un fel de vestă antiglonţ supradimensionată.

— Ai ştiut-o tot timpul, Niels.

Hannah se afla în urma lui.

— Nu ştiu ce vrei să spui.

— Că tu erai următorul, Niels.

— Te auzi cât de ridicol poate să sune?

— Ridicol?

— Da, toată povestea asta e ridicolă.

Niels încetini viteza.

— Pentru că acum are legătură cu oameni adevăraţi? De-asta e ridicol?

Hannah îl ajunse din urmă. Îl apucă de braţ.

— Doar tu mi-ai spus-o, nu?

Niels nu-i răspunse. Ajunsese deja la maşină.

— Când ai plecat ultima oară într-o călătorie?

Niels nu se uită la ea. Refuză să-i răspundă. Hannah ridică tonul:

— Răspunde! Dacă e atât de ridicol, poţi cel puţin să-mi răspunzi.

Niels se scotoci prin buzunare.

— După astea te uiţi?

Hannah ridică în aer cheile maşinii.

— Fir-ar al dracului! E maşina ta.

— Exact. Mergem undeva?

Hannah descuie maşina. Niels se aşeză la volan. Hannah lângă el, în dreapta. Niels trânti portiera şi aruncă valiza pe bancheta din spate, lângă cutia de carton care conţinea documentele cazului.

— OK, Niels Bentzon, spuse ea. Unde mergem?

Hannah îl privi cu atenţie. Aşteptă ca Niels să spună ceva. În cele din urmă acesta răspunse:

— Nu sunt medic, spuse el încordat. Dar s-a mai auzit de reacţii psihosomatice. De percepţii deformate. De stări paranormale. Gândeşte-te numai la stigmate.

Creierul lui Niels lucra febril. Amintiri vagi dintr-o emisiune de televiziune îi veniră în ajutor:

— Francisc de Assisi.

— Ce-i cu el?

— În ultimii lui ani de viaţă, îi curgea constant sânge din palme şi din tălpi. Erau simptome ce veneau din el. Sau celălalt, cum îl cheamă?

Niels îşi îngropă faţa în palme, încercând să reconstituie cu ochii minţii emisiunea aceea.

— Unul mic, călugăr. Italian? De i-au făcut şi o statuie subacvatică. Pater Pio! Ai auzit de el? E contemporan cu noi. Timp de peste 50 de ani a suferit de un fel de hemoragii din palme. Corpul poate da naştere unor fenomene cu totul inexplicabile. Despre acelaşi lucru este vorba şi aici. Altfel nu are sens.

— De ce vorbeşti despre sens?

Niels nu îi răspunse. Hannah continuă:

— Cine spune că trebuie să aibă sens? Are vreun sens că planetele gravitează în jurul soarelui pe o orbită elipsoidală? Sau că…

— Hannah, nu sunt religios. Pentru mine toate acestea au o explicaţie naturală.

— Da. Am găsit explicaţia naturală. Doar că nu o putem pricepe. Aşa încep toate descoperirile.

Niels clătină din cap.

— Priveşte fenomenul acesta ca pe o manifestare a unei legi a naturii.

— Lege a naturii?

— Care ar putea fi definită aproximativ ca fiind o relaţie fundamentată între mărimi fizice. Pe scurt, o lege a naturii nu poate fi schimbată. Poţi să urli şi să strigi, Niels. Dar nu poţi face nimic în această privinţă. Uită-te la mine.

Niels se supuse, dar nu scoase niciun cuvânt.

— Ce este atât de greu de crezut că fenomenele, în general, urmează un anumit curs?

— Şi cum de se întâmplă asta?

— E ca în matematică. La prima vedere, totul pare un haos. Fără cap şi fără coadă. Dar, deodată – când te detaşezi un pic, când reuşeşti să spargi codul –, sistemul ţi se dezvăluie. Sistemul creşte din haos. Arbitrariul dispare văzând cu ochii. Lucrurile… numerele se grupează în formule. Se întâmplă oricărui matematician.

— Hannah.

Dar Hannah nu-l lăsă să continue.

— Totul pare a fi arbitrar, Niels. Felul în care ai ajuns să lucrezi la acest caz. Tommaso. Întâlnirea cu mine. Dar totul se leagă. Totul se supune sistemului. Legii naturii.

— E exagerat.

Niels vorbea cu sine însuşi. Clătină din cap.

— Niciunul dintre voi nu poate călători, continuă ea. Sunteţi ca nişte antene care nu aşteaptă decât să fie activate. Şi deodată faceţi ceva. Acţionaţi. O acţiune care face parte din ceva mai amplu.

— Ceva mai amplu?

— Precum soldatul acela care i-a lăsat pe prizonieri să plece şi, în felul acesta, a trezit credinţa prizonierilor în…

— Dar e doar un exemplu, o întrerupse Niels. Cum e cu rusul, atunci?

— I-a salvat pe mamă şi pe copii, acolo, în teatru. Cine ştie ce ajunge fiecare să îndrepte? Ca de exemplu, băiatul care a primit medicamentul acela şi a supravieţuit.

Niels tăcu. Hannah continuă:

— Sunteţi ca nişte mici insule, Niels. Sunteţi legaţi de un anumit loc. De unde nu vă clintiţi şi pe care îl protejaţi.

— Îl protejăm! repetă Niels, privind-o ironic. Eu nu pot să mă protejez nici măcar pe mine însumi.

— Nu e adevărat. Tu singur ai spus-o: pe tine te cheamă atunci când oamenii simt că s-au săturat de tot şi de toate şi vor să se sinucidă. La fel ca toţi ceilalţi 35. Medici, militanţi pentru drepturile omului; gândeşte-te doar la rusul care a vrut să primească în piept glonţul în locul mamei şi a copiilor. Exact asta faci şi tu. Şi de la bun început ai fost singurul care a luat ameninţarea aceasta în serios.

Niels îşi dădu seama că Hannah îl ţinea strâns de mână. Aceasta mai slăbi strânsoarea, fără să îi dea însă drumul.

— După cum spune o vorbă din bătrâni: cea mai mare izbândă a diavolului…

Niels termină propoziţia:

— … a fost să-i convingă pe oameni că nu există.

— Cea mai mare greşeală a noastră ar fi să credem că ştim şi că am înţeles totul. Dintre persoanele pe care le cunosc, cei care ezită cel mai mult şi sunt cei mai nesiguri despre cum funcţionează lumea şi universul sunt în acelaşi timp şi cei mai dotaţi. Cele mai mari genii.

Niels o privi din nou.

— „Dumnezeu nu există. Totul a început cu Big-Bangul. Putem să creştem sau să reducem temperatura de parcă am avea un termostat la dispoziţie”… Hannah clătină din cap şi îi zâmbi. Siguranţa asta de sine este pentru proşti. E nevoie de un pic de geniu pentru a înţelege cât de puţine cunoaştem.

— De aceea nu avem cum să ştim nici ce o să se întâmple cu mine.

— Nu. Dar ştim ca există un sistem. La fel ca şi cu forţa gravitaţională. Nu ştim de ce funcţionează aşa cum funcţionează. Dar ştim că mingea o să cadă la loc când o aruncam în aer. Orice ai face, Niels, orice ai face, vineri, peste şase zile, tot la Spitalul Regal ai să ajungi.

Niels nu spuse nimic. Porni motorul. Huruitul acestuia sparse tăcerea într-un mod eliberator.

— Unde mergem acum? îl întrebă Hannah, dându-i drumul la mână.

În sfârşit, Niels o privi:

— În concediu. Am nevoie de concediu.

***

Spre vest

Pe când ieşeau din Copenhaga începuse să viscolească. Mai întâi se îndreptară către nord. Cartierele de blocuri se transformară în case. Casele deveniră vile, care mai apoi deveniră palate, după care natura le luă locul.

— Nu. Hai să o luăm spre vest.

Niels o coti în direcţia Odense. Trebuiau să ajungă cât mai departe posibil. Voci nervoase discutau la radio despre fiascoul summitului pentru climat. Obama plecase deja. Planeta o să se ducă de râpă – câţiva dintre cei intervievaţi erau de acord în privinţa aceasta.

— Şi poate că nici nu merităm să existăm. Noi, oamenii. Nişte distrugători.

Cuvintele se prelingeau din radio, plutind prin aer precum zăpada pe lângă ferestre.

— Ia uite, spuse Hannah încet, aproape ca pentru sine.

Privea ca vrăjită la miile de fulgi de zăpadă printre care înaintau.

— Oare aşa e să pluteşti prin vidul cosmic?

Farurile maşinii aruncau sclipiri pe câmpurile acoperite de zăpadă din jur.

— N-ar fi rău să ascultăm nişte muzică.

Niels scotoci prin teancul de CD-uri. Milli Vanilii şi Nina Hagen într-o carcasă crăpată.

— Stai cu ochii la drum.

— N-ai cumva nişte Beatles? Sau Dylan? Ceva compus înainte de 1975.

— Am doar muzică pe care nu o ascultam pe vremea când trăia Johannes.

Niels o privi.

— Proiectul?

— Exact. Stai cu ochii…

Maşina derapă – doar o fracţiune de secundă, apoi Niels recăpătă controlul asupra volanului.

— Ţi-am zis să stai cu ochii la şosea.

Niels zâmbi. Hannah aprinse două ţigări şi îi întinse lui Niels una dintre ele. Apoi lăsă geamul în jos.

— Mulţumesc.

Niels dădu drumul la muzică. Un ritm pop monoton care, într-un fel sau altul, se potrivea cu momentul respectiv.

— Dar oricum, e tot aia.

— Ce anume?

— Dacă maşina derapează. Dacă o iau pe mirişti. Doar ai zis că ne supunem unei legi a naturii şi că oricum am să sfârşesc vineri la Spitalul Regal. Orice aş face.

— Nu eu o spun. Ci sistemul. Matematica. Şi care nu spune nimic despre mine, pe de altă parte. În plus, nu sunt sigura că sunt gata…

Hannah ezită.

Niels o privi.

— Nici eu.

***

Înaintau printre orăşele ce semănau unele cu altele până la identificare. La fel şi când te uitai pe geam:

felinare, gară, un supermarket, o pizzerie, o tutungerie, un tipar creat de acelaşi arhitect care proiectase absolut toate oraşele de provincie din ţară. Un om extrem de ocupat, probabil.

Se opriră la semafor. Pe drum nu se zărea nici ţipenie de om. Nici măcar o fereastră nu era luminată. Nici măcar la magazinul de animale sau la dispensar. Nici la farmacie, nici la cârciuma din centru.

— Ai verde.

Niels nu spuse nimic.

— Niels?

Niels trase pe dreapta.

— Ce se întâmplă? Unde suntem?

— Undeva.

— Undeva?

— Bun nume pentru orăşelul acesta, aşa-i?

— Niels. Ce treabă avem noi aici?

Niels o privi.

— Să batem matematica.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns