Ucigaşul ABC de Agatha Christie

 

Cuvânt înainte al căpitanului Arthur Hastings, O. B. E.1

În prezenta istorisire a mea, am apelat la un procedeu pe care l-am mai folosit, şi anume acela de a pune în legătură numai întâmplările şi scenele la care am fost prezent. Iată de ce anumite capitole sunt redate la persoana a III-a.

Vreau să-mi asigur cititorii că pot garanta pentru întâmplările narate în aceste capitole. Dacă mi-am permis utilizarea unei anumite licenţe poetice în descrierea gândurilor şi a sentimentelor anumitor persoane, este pentru că sunt de părere că mi-am notat toate detaliile destul de minuţios şi pot adăuga că toate aceste date au fost „validate” de însuşi prietenul meu, Hercule Poirot.

În concluzie, vreau să precizez că, dacă am insistat pe relaţiile personale secundare care s-au dezvoltat drept urmare a acestei ciudate serii de crime, este pentru că elementul uman şi detaliile intime nu pot fi niciodată ignorate. Hercule Poirot mi-a demonstrat odată, într-un mod foarte dramatic, că o poveste de dragoste poate fi o consecinţă secundară a crimei.

În ceea ce priveşte elucidarea misterului ABC, nu pot afirma decât că, după părerea mea, Poirot a fost cu adevărat genial în modul în care a plănuit totul, procedând altfel decât toţi cei care au încercat să rezolve cazul înaintea lui.

Capitolul 1 – SCRISOAREA.

În iunie 1935, m-am întors acasă de la ferma mea din America de Sud pentru o perioadă de aproximativ şase luni. Trecusem prin momente dificile acolo şi, asemenea restului lumii, sufeream de pe urma crizei. Era necesar să mă ocup de diverse afaceri în Anglia şi simţeam că nu aveau să fie profitabile decât dacă mă implicam personal. Soţia mea a rămas să se îngrijească de fermă.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am sosit în Anglia a fost să-l caut pe vechiul meu prieten, Hercule Poirot.

L-am găsit instalat într-un apartament modern din Londra şi l-am acuzat (iar el n-a putut nega) că alesese acea clădire numai datorită aspectului ei geometric şi al proporţiilor sale.

— Da, prietene, dar nu ţi se pare că această simetrie e extrem de plăcută? mi-a replicat Poirot.

I-am răspuns că, în opinia mea, exagerează cu pătratele, după care, făcând aluzie la o glumă veche, l-am întrebat dacă în această construcţie ultramodernă găinile erau dresate să facă ouă pătrate.

Poirot a râs din toată inima.

— Cum de ţi-ai amintit gluma asta? Ei bine, nu! Ştiinţa n-a reuşit încă să educe găinile în aşa fel încât să satisfacă gusturile epocii moderne; încă mai fac ouă de diferite dimensiuni şi culori!

Mi-am cercetat prietenul cu multă afecţiune. Se ţinea extrem de bine şi părea că nu îmbătrânise decât cu o zi faţă de ultima oară când ne văzuserăm.

— Eşti în formă, Poirot, i-am zis. N-ai îmbătrânit deloc. De fapt, dacă aşa ceva e posibil, aş putea spune că ai mai puţine fire albe decât la ultima noastră întâlnire.

Poirot mă privi zâmbind.

— Şi de ce n-ar fi posibil? E chiar adevărat.

— Vrei să spui că părul tău devine din grizonat negru şi nu invers?

— Exact!

— Dar, din punct de vedere ştiinţific, e imposibil!

— Ba nu.

— Totuşi, e foarte ciudat. E împotriva firii.

— Ca de obicei, Hastings, ai o minte frumoasă şi inocentă. Şi văd că anii n-au schimbat acest lucru. Tu observi un fapt şi îi oferi soluţia în acelaşi timp, fără să-ţi dai seama de ceea ce faci!

L-am privit descumpănit.

Fără a spune un cuvânt, merse în dormitor, de unde se întoarse cu o sticlă pe care mi-o înmână.

Am luat-o, neînţelegând mare lucru. Pe sticlă scria:

Revivit – Pentru a reda părului nuanţa lui naturală.

Revivit nu este o vopsea de păr. Disponibilă în cinci nuanţe: cenuşiu, castaniu, roşcat, şaten-închis, negru.

— Poirot, am strigat eu, ţi-ai vopsit părul!

— În sfârşit te-ai prins!

— Deci asta e cauza pentru care părul tău pare mult mai negru decât ultima oară când ne-am văzut.

— Exact!

— O, Doamne, am exclamat eu revenindu-mi din şoc. Probabil că data viitoare când mă voi întoarce acasă te voi găsi purtând mustaţă falsă, sau faci şi asta deja?

Poirot sări ca ars. Mustaţa fusese întotdeauna punctul lui sensibil şi era foarte mândru de ea. Cuvintele mele îl atinseră unde-l durea mai tare.

— În nici un caz, mon ami! Mă rog Domnului ca ziua aceea să fie cât mai îndepărtată. Mustaţă falsă! Quelle horreur!

Şi ca să mă asigure de autenticitatea indiscutabilă a mustăţii sale, o răsuci cu putere.

— Şi e încă şi foarte stufoasă, după câte observ, am remarcat eu.

— N’est ce pas? în toată Londra nu există mustaţă mai grozavă ca a mea.

„Şi nici o meserie ca a ta”, am adăugat eu în gând, dar n-aş fi îndrăznit să-l rănesc pe Poirot spunând asta cu voce tarE. În schimb, l-am întrebat dacă mai profesa din când în când.

— Ştiu că te-ai retras acum ceva timp…

— C’est vrai. M-am retras să pot cultiva dovlecei! Dar exact atunci s-a petrecut o crimă, aşa că am trimis dovleceii la dracu’. Iar de atunci – şi ştiu foarte bine ce vei crede despre asta – sunt ca o primadonă care îşi tot repetă spectacolul de adio la nesfârşit!

Am izbucnit în râs.

— Cam aşa s-au petrecut lucrurile. De fiecare dată ziceam: e ultima oară. Dar imediat, se ivea ceva! Şi trebuie să recunosc, prietene, că n-am nici cea mai mică dorinţă să mă retrag. Dacă micile celule cenuşii nu sunt puse la treabă, ruginesc.

— Înţeleg. Le pui la treabă, cu cumpătare.

— ExacT. Îmi permit să aleg. Lui Hercule Poirot nu-i revine decât crema crimelor.

— Şi a fost destulă cremă în ultima vreme?

— Pas mal. Cu puţin timp în urmă am scăpat ca prin urechile acului.

— De un eşec?

Poirot păru şocat.

— Nu, nu. Numai că, eu, eu, Hercule Poirot am fost la un pas să fiu doborât.

Am fluierat surprins.

— O crimă îndrăzneaţă!

— Nu atât îndrăzneaţă, cât neglijentă, preciză PoiroT. Ăsta e cuvântul, neglijentă. Dar să trecem peste asta. Hastings, să ştii că, într-un fel, te consider mascota mea.

— Chiar aşa? în ce sens?

Poirot nu-mi răspunse direct, dar continuă:

— De îndată ce am auzit că soseşti mi-am spus: se va ivi ceva. Cred că noi doi vom avea ocazia să vânăm ceva, ca în vremurile bune. Iar dacă am dreptate, sigur nu va fi vorba de ceva obişnuit. Poirot începu să-şi agite mâinile încântat: Va fi ceva recherche, delicat, fine…

Rosti ultimul cuvânt savurându-l din plin.

— Pe legea mea, Poirot! Oricine te-ar auzi, ar crede că tocmai comanzi cina la Ritz.

— Ce, o crimă nu poate fi comandată? Ba da! însă eu cred în soartă, în destin, dacă vrei. Iar destinul tău este să-mi stai alături şi să mă împiedici să comit o greşeală de neiertat.

— Ce înţelegi prin greşeală de neiertat?

— Să scap din vedere ceva evident.

M-am gândit la răspunsul lui, fără să-i înţeleg însă rostul.

— Deci, am întrebat eu zâmbind, supercrima asta a avut deja loc?

— Pas encore. Cel puţin… adică…

Făcu o pauză şi o cută de nedumerire i se încreţi pe frunte. Mâinile lui îndreptară automat un obiect sau două pe care le mişcasem fără să-mi dau seama.

— Nu sunt sigur, şopti el.

Era ceva atât de straniu în tonul lui încât l-am privit surprins. Cuta de pe frunte nu dispăruse. Deodată, dând din cap foarte hotărât, traversă camera până la un birou de lângă fereastră. Nu mai e nevoie să spun că toate hârtiile erau aranjate impecabil în sertare, astfel încât găsi imediat ce căuta.

Înaintă cu paşi mărunţi către mine, cu o scrisoare desfăcută în mână. O citi, apoi mi-o întinse.

— Spune-mi, mon ami, ce părere ai?

Am luat scrisoarea, curios. Era scrisă la maşină, pe o hârtie groasă:

Domnule Hercule Poirot, Vă face o deosebită plăcere să dezlegaţi mistere care sunt prea complicate pentru neîndemânatica noastră poliţie britanică, nu-i aşa? Dar e momentul să vedem, domnule Poirot cel Isteţ, cât de isteţ sunteţi de fapt. Poate nu va fi foarte greu să dezlegaţi acest mister. Căutaţi Andover, în data de 21 a acestei luni.

Cu sinceritate, ABC.

Am cercetat plicul, pe care era, de asemenea, un scris de maşină.

— Ştampila poştală WC1, zise Poirot în timp ce mă uitam la timbru. Deci, ce părere ai?

— Cred că e opera vreunui ţicnit.

— Asta e tot ce ai de spus?

— Dar ţie nu ţi se pare că ar fi vorba de un nebun?

— Aşa pare, prietene.

Vorbise pe un ton foarte serios. L-am privit intrigat.

— Tu chiar iei chestia asta de bună, Poirot.

— Un nebun, mon ami, trebuie luat în serios, pentru că poate fi foarte periculos.

— Da, bineînţeles, e adevărat… la asta nu mă gândisem… Dar ceea ce vreau să spun e că scrisoarea asta pare mai degrabă o glumă proastă. Poate a scris-o vreun petrecăreţ care a exagerat cu trasul la măsea.

— Comment? Măsea, care măsea?

— E un fel de-a spune. E vorba de un tip făcut pulbere, mai bine zis care a băut cam mult.

— Merci, Hastings, dar sunt la curent cu înţelesul cuvântului „pulbere”. Deci, ceea ce vrei tu să spui este că nu poate fi vorba decât despre…

— Dar ce, tu crezi că-i vorba de mai mult? am întrebat uimit de dezamăgirea tonului său.

Poirot dădu din cap, plin de dubii, fără să spună nimic.

— Ce-ai făcut cu scrisoarea asta? l-am întrebat.

— Ce-aş fi putut face? I-am arătat-o lui Japp, care a fost de aceeaşi părere cu tine, şi anume că e vorba de o glumă proastă. Primesc chestii de genul ăsta în fiecare zi la Scotland Yard. Şi chiar şi eu am porţia mea de glumiţe…

— Dar pe asta o iei în serios?

Poirot îmi răspunse încet:

— Hastings, e ceva legat de scrisoarea asta care nu-mi place…

Deşi nu mă aşteptam, tonul vocii lui mă impresionă.

— La ce te gândeşti?

Scutură din cap, în timp ce luă scrisoarea şi o puse din nou în birou.

— Şi dacă o iei într-adevăr în serios, ce poţi face?

— Acţionez, ca de obicei! Dar ce-i de făcut? Şi cei din poliţia locală au văzut scrisoarea, dar nici ei nu i-au acordat vreo importanţă. Nu s-au descoperit amprente pe ea şi nu există nici un indiciu despre cine ar putea fi autorul.

— Prin urmare, te bazezi numai pe instinct?

— Nu pe instinct, Hastings. „Instinct” nu-i cuvântul potrivit. Ştiinţa – experienţa mea – îmi spune că e ceva în neregulă cu scrisoarea asta.

Gesticulă, negăsindu-şi cuvintele, apoi dădu iar din cap.

— Poate fac din ţânţar armăsar, dar în orice caz nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm.

— 21 e vineri. Dacă vreun jaf sau o spargere va avea loc pe lângă Andover, atunci…

— Ah, ce uşurare ar fi…

— Uşurare? am întrebat eu mirat de un asemenea cuvânt. Un jaf ar putea fi palpitant, dar în nici un caz o uşurare! am protestat.

Poirot dădu din cap cu putere.

— Greşeşti, prietene. N-ai înţeles unde bat. O spargere ar fi o nimica toată în comparaţie cu acel ceva la care mă gândesc eu.

— La ce te gândeşti?

— La crimă, spuse Hercule Poirot.

Capitolul 2 – ÎN AFARA POVESTIRII CĂPITANULUI HASTINGS.

Domnul Alexander Bonaparte Cust se ridică din scaunul lui şi cercetă cu privirea lui mioapă prin dormitorul sărăcăcios. Avea spatele înţepenit pentru că stătuse într-o poziţie greşită şi, dacă cineva ar fi fost de faţă, ar fi putut constata că domnul Cust era în realitate un om destul de înalt. Poziţia în care stătea şi miopia lui îl făceau să aibă o percepţie distorsionată.

Merse până la uşa de care era atârnat un palton ponosit şi scoase din buzunarul acestuia un pachet de ţigări ieftine şi o cutie de chibriturI. Îşi aprinse o ţigară, apoi se întoarse la masa la care stătuse până atunci. Luă un mers al trenurilor, îl consultă, după care se uită pe o listă de nume tipărită. Cu un stilou trase o linie în dreptul primului nume de pe listă.

Era joi, 20 iunie.

Capitolul 3 – ANDOVER.

Am fost impresionat la momentul respectiv de presimţirile lui Poirot în legătură cu scrisoarea anonimă pe care o primise, dar trebuie să recunosc că nu m-am mai gândit la asta, până pe data de 21, când prietenul meu primi o vizită de la inspectorul-şef Japp de la Scotland Yard. Îl cunoşteam pe inspectorul de la Departamentul criminalistic de foarte mulţi ani, aşa că reîntâlnirea fu cordială.

— Măi să fie, exclamă el. E chiar căpitanul Hastings care s-a întors din sălbăticie! Văzându-te aici cu Monsieur Poirot, mă simt ca pe vremuri. Arăţi bine, dar parcă ai mai chelit puţin. Dar asta ni se întâmplă tuturor, chiar şi mie.

Am tresărit, surprins în mod neplăcut. Crezusem că, datorită faptului că-mi pieptănasem părul pe spate, chelia la care făcuse aluzie Japp nu se va observa. Oricum, Japp era faimos pentru lipsa lui de tact, aşa că am zâmbit şi am fost de acord cu faptul că niciunul dintre noi nu întinerea.

— Cu excepţia lui Monsieur Poirot, aici de faţă, adăugă Japp. I-ar sta de minune într-o reclamă la loţiune pentru păR. Îi creşte o mustaţă mai frumoasă ca niciodată. Şi unde mai pui că la vârsta lui mai iese şi la lumina rampei şi e implicat în toate cazurile de pagina întâi. Mistere implicând trenuri, avioane, crime din înalta societate, e prezent în orice situaţie şi peste tot. Parcă niciodată n-a fost într-o asemenea formă că de când s-a pensionat.

— I-am spus deja lui Hastings că sunt ca o primadonă care îşi tot anunţă retragerea, spuse Poirot zâmbind.

— Nu m-ar mira să sfârşeşti prin a-ţi investiga propria moarte, zise Japp râzând din toată inima. Asta e o idee care ar trebui pusă într-o carte.

— Hastings va fi cel care se va ocupa de asta, zise Poirot făcându-mi cu ochiul.

— Ha, ha, asta da o glumă bună, râse Japp.

N-am reuşit să înţeleg ce i se părea lui Japp atât de amuzant, dar, oricum, am luat-o ca pe o glumă proastă. Săracul Poirot era întotdeauna afectat de glumele legate de retragerea lui. Poate că expresia feţei mi-a trădat sentimentele, pentru că Japp schimbă subiectul.

— Ai aflat de scrisoarea anonimă a lui Monsieur Poirot?

— I-am arătat-o lui Hastings zilele trecute, confirmă prietenul meu.

— Aaa! am făcut eu. Uitasem cu totul de scrisoare. Ia să vedem, despre ce dată era vorba?

— 21, preciză Japp. Ăsta e motivul vizitei mele. Ieri a fost 21 şi, din pură curiozitate, aseară am sunat la Andover. A fost o spargere. Nimic important, doar o vitrină spartă – nişte copii au aruncat cu pietre şi nişte beţivi au tulburat liniştea publică. Aşa că prietenul nostru belgian a mirosit o pistă greşită.

— Trebuie să mărturisesc că mă simt uşurat, făcu Poirot.

— Tu chiar ai pus la suflet toată afacerea asta, nu? spuse Japp cu afecţiune. Să fii tu sănătos! Primim zeci de scrisori ca asta în fiecare zi! Sunt oameni care n-au altceva mai bun de făcut decât să compună grozăvii din astea. Dar nu vor să facă rău, ci doar să ne pună puţin pe jar.20

— Am greşit, într-adevăr, când am luat lucrurile atât de în serios, zise Poirot. Mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbea tocana.

— Ai cam încurcat borcanele, zise Japp.

— Pardon?

— Nimic, nimic, e vorba doar de un proverb. Ei bine, trebuie să plec. Am puţină treabă în vecinătate, ceva legat de nişte bijuterii furate. M-am gândit să trec ca să te liniştesc în privinţa scrisorii. E păcat să-ţi iroseşti materia cenuşie cu aşa ceva.

Acestea fiind spuse, Japp plecă râzând cu poftă.

— Nu s-a schimbat prea mult drăguţul de Japp, nu crezi? întrebă Poirot.

— Parcă a mai îmbătrânit şi e la fel de cărunt precum un bursuc, am răspuns eu maliţios.

Poirot tuşi, după care zise:

— Ştii, Hastings, există un truc – frizerul meu e un băiat foarte ingenios – ţi se lipeşte o meşă pe scalp, după care părul tău e aranjat în aşa fel încât nu se vede decât discret. Nu e vorba despre o perucă, înţelegi, dar…

— Poirot, am izbucnit eU. Înţelege o dată pentru totdeauna că nu vreau să am de-a face cu frizerul tău afurisit şi cu invenţiile lui! Ce aveţi toţi cu părul meu?

— O, nimic, nimic!

— Că doar nu chelesc, totuşi!

— Bineînţeles că nu!

— Verile toride de acolo cauzează căderea părului. Dar cred că o să apelez la o loţiune bună pentru păr.

— Précisément.

— Şi, în orice caz asta nu-l priveşte pe JapP. Întotdeauna a fost un drac de om, total lipsit de sensul umorului. Genul de om care râde în momentul în care cuiva îi este tras un scaun de sub fund, când vrea să se aşeze.

— Mulţi oameni ar râde într-un moment ca ăsta.

— Sincer, nu înţeleg de ce.

— Din punctul de vedere al celui căruia îi e tras scaunul, nu-i nimic de râs, într-adevăr.

— Ei bine, am spus eu venindu-mi în fire, recunosc că sunt destul de sensibil când vine vorba despre părul meU. Îmi pare rău că povestea asta cu scrisoarea anonimă s-a dovedit a fi falsă.

— Recunosc că m-am înşelat în privinţa asta, dar, sincer, credeam că mirosisem un caz; s-a dovedit însă inexistent. Asta e! Am îmbătrânit şi am ajuns asemenea câinelui de pază orb, care latră atunci când nu e cazul.

— Dacă e să cooperăm, atunci va trebui să căutăm altă crimă „cremoasă”, am zis eu râzând.

— Îţi aminteşti ce-mi spuneai atunci? Dacă ai putea comanda o crimă la fel cum comanzi o cină, ce ai alege?

M-am molipsit de umorul lui.

— Ia să vedem. Să trecem meniul în revistă. Jaf? Falsificare? Nu cred. Prea vegetarian. Trebuie să alegem o crimă, o crimă cu adevărat sângeroasă, cu tot cu ştergerea urmelor, desigur.

— Normal. Vorbim de hors d’oeuvres.

— Cine ar putea fi victima? Bărbat sau femeie? Eu cred că un bărbat, poate o persoană influentă. Vreun milionar american. Prim-ministru. Proprietar de ziar. Scena crimei – de ce n-ar putea fi o bibliotecă veche? Nimic nu se compară cu atmosfera din aceste locuri. Cât despre arma crimei, ar putea fi un pumnal ascuţit sau vreun obiect greu, vreun idol cioplit în piatră.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns