Uciderea lui Roger Ackroyd de Agatha Christie

 

  1. Doctorul Sheppard îşi ia micul dejun.

Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineaţa. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore.

Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat uşa din faţă cu cheia mea şi am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria şi pardesiul subţire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineţii unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat şi preocupat. Nu susţin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aş spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoţii.

Prin uşa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de ceşti şi tuşea seacă a surorii mele Caroline.

— Tu eşti, James? A strigat ea.

Întrebarea nu aveanici un rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe şleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă şi află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aş propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se mişte de acasă. Nu ştiu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informaţii e alcătuit din servitori şi negustori. Nu iese din casă după ştiri, ci numai ca să le difuzeze. Şi e extrem de pricepută şi în acest domeniu.

Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus şovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aş furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră şi jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Aşa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nici o informaţie. Ştiu că află în mod obişnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacţia morală că nimeni nu poate da vina pe mine. Soţul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, şi Caroline susţinea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soţia lui.

Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă şi extrem de mare indulgenţă faţă de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei şi ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline îşi întemeiază acuzaţiile pe cu totul alte consideraţii.

— E destul s-o priveşti, am auzit-o spunând.

Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare şi hainele, deşi simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-şi comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-şi otrăvească soţii.

În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum şi mai ascuţită:

— Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun?

— Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agăţam pardesiul în cuier.

— De când ai venit, ai fi putut agăţa o jumătate de duzină de pardesiuri!

Era foarte adevărat.

Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am aşezat la locul meu, unde mă aşteptau ouăle şi costiţa care se cam răcise.

— Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea.

— Da, la King’s Paddock, pentru doamna Ferrars.

— Ştiu.

— De unde?

— De la Annie.

Annie este servitoarea. Drăguţă, dar foarte vorbăreaţă.

A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle şi costiţa. Vârful nasului ascuţit al surorii mele tremura puţin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva.

— Ei bine? A întrebat ea.

— Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn.

— Ştiu, a zis iar sora mea.

Atunci m-am enervat.

— N-ai de unde şti! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo şi n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le ştie pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec.

— Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars.

După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informaţii. Stă liniştită acasă, şi acestea îi parvin.

Caroline a continuat:

— Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă?

— Pe asta nu ţi-a mai spus-o lăptarul? Am întrebat-o eu cu o ironie muşcătoare.

Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios şi a răspuns în consecinţă:

— Nu, fiindcă nu ştia.

M-am gândit că la urma urmei o să afle şi aşa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu.

— A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii şi probabil că a ingerat prea multe pastile.

— Absurd! A sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista!

Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbeşti, o combaţi cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare:

— Iar începi! Te grăbeşti să faci afirmaţii neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viaţă. E absurd!

— Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele şase luni, se schimbase mult. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi fost chinuită de coşmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă?

— Şi care e diagnosticul tău? Am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i aşa?

A clătinat din cap.

— Remuşcarea, a zis ea, plină de emfază.

— Remuşcare?

— Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam că şi-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o.

— Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaş de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, şi de avantajele faptei sale.

Caroline clătină din nou din cap.

— Există probabil femei care sunt aşa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportanici un fel de suferinţă, şi nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult…

Am aprobat în tăcere.

— Şi de atunci a fost frământată mereu de remuşcări. Nu pot să n-o compătimesc.

Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viaţă; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă şi mai înţelegătoare.

I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greşit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspiraţii. Totuşi, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-şi împrăştie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informaţii medicale căpătate de la mine. Viaţa este destul de grea.

— Ridicolă? A replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturiseşte totul.

— N-a lăsatnici o scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele.

— O! A sărit Caroline. Ai întrebat va să zică şi tu de lucrul ăsta, nu-i aşa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta eşti de aceeaşi părere cu mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit.

— Te poţi gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre.

— Se va face o anchetă?

— S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă.

— Şi eşti absolut convins? M-a întrebat ea, răutăcioasă.

M-am ridicat de la masă fără să răspund.

  1. Locuitorii din King’s Abbot.

Înainte de a povesti ce i-am spus Carolinei şi ce mi-a răspuns ea, cred că e bine să dau câteva lămuriri despre ceea ce numesc eu geografia noastră locală. Satul nostru, King’s Abbot, nu se deosebeşte de alte localităţi de acelaşi fel. Oraşul cel mai apropiat e Cranchester, la o distanţă de nouă mile. Avem o gară mare, un mic oficiu poştal şi două magazine universale”, mereu în concurenţă. Tinerii părăsesc de timpuriu satul, în schimb avem multe femei nemăritate şi mulţi ofiţeri pensionari. Pasiunile şi distracţiile noastre se pot rezuma într-un singur cuvânt: bârfa.

În King’s Abbot nu sunt decât două case mai arătoase. Una este King’s Paddock, moştenită de doamna Ferrars de la soţ, şi cealaltă – Fernly Park, proprietatea lui Roger Ackroyd. Despre Ackroyd am avut totdeauna impresia că e tipul autentic al nobilului englez de ţară. Îmi aminteşte de sportivii cu obrajii îmbujoraţi din operele demodate, având drept decor o pajişte dintr-un sat. Aceştia cântau de obicei un cântec, prin care-şi exprimau dorinţa de a ajunge la Londra. Astăzi avem reviste muzicale, şi nobilul de la ţară nu mai este la modă.

La drept vorbind, Ackroyd nici nu este un nobil de ţară autentic, ci un mare industriaş, care fabrică (pare-se) roţi de trenuri. În vârstă de vreo cincizeci de ani, cu faţa rotundă şi roşie, binevoitor, e foarte intim cu pastorul, participă cu o mare dărnicie la colectele fondurilor parohiale (deşi se zvoneşte că e foarte zgârcit în ceea ce priveşte cheltuielile sale personale), patronează meciurile de crichet, cluburile de femei şi instituţiile pentru soldaţi invalizi. El e de fapt sufletul paşnicului nostru sat King’s Abbot.

La vârsta de douăzeci şi unu de ani s-a căsătorit din dragoste cu o femeie foarte frumoasă, cu cinci sau şase ani mai mare decât el. O chema Paton, era văduvă şi avea un copil. Dar căsnicia lor a fost scurtă şi nefericită. Sincer vorbind, doamna Ackroyd era beţivă – viciu care a băgat – o în mormânt numai după patru ani de căsnicie. În anii care au urmat, Ackroyd nu a mai dovedit nici o înclinare pentru o a doua aventură matrimonială. La moartea soţiei sale, copilul acesteia din prima căsătorie nu avea decât şapte ani. Acum are douăzeci şi cinci. Ackroyd l-a considerat totdeauna ca pe propriul său fiu, a fost crescut în consecinţă, deşi fusese un băieţandru nebunatic, care-i pricinuise griji şi necazuri tatălui său vitreg. Cu toate acestea, noi, cei din King’s Abbot, îl iubim pe Ralph Paton, mai ales că e un tânăr foarte chipeş.

Cum am mai spus, în sat suntem oricând gata de bârfa. Toţi observaseră, încă de la început, că Ackroyd şi doamna Ferrars se înţelegeau foarte bine. După moartea soţului ei, intimitatea lor se adâncise.

Puteau fi văzuţi mereu împreună, din care cauză era de aşteptat ca, la sfârşitul perioadei de doliu, doamna Ferrars să devină doamna Roger Ackroyd. Lucrul acesta era privit ca ceva de la sine înţeles. Soţia lui Roger Ackroyd îşi pierduse viaţa din cauza băuturii. Ashley Ferrars fusese un beţiv pătimaş cu mulţi ani înainte de moartea sa. Era absolut firesc ca aceste două victime ale excesului de alcool să se consoleze reciproc pentru tot ceea ce suferiseră în căsniciile anterioare.

Familia Ferrars se stabilise în sat doar cu un an înainte de moartea bătrânului, dar Ackroyd fusese întotdeauna ţinta tuturor bârfelor. Menajul acestuia din urmă fusese condus, în timpul educaţiei lui Ralph Paton, de o serie de guvernante, şi fiecare dintre ele fusese privită cu suspiciune de Caroline şi prietenele sale. Pot spune fărănici o exagerare că satul s-a aşteptat timp de cel puţin cincisprezece ani ca Ackroyd să ia de soţie pe una dintre menajerele care i-au condus, succesiv, gospodăria. Ultima, o femeie de temut, domnişoara Russell, domnise în mod absolut timp de cinci ani, deci de două ori mai mult decât oricare dintre predecesoarele sale. Şi toţi erau convinşi că, fără venirea doamnei Ferrars, ar fi fost greu ca Ackroyd să-i scape. Asta era una din cauze, cealaltă fiind sosirea neaşteptată din Canada a unei cumnate văduve, împreună cu fiica ei. Doamna Cecil Ackroyd, văduva unui frate mai tânăr al lui Roger, un pierde-vară, se stabilise la Fernly Park şi izbutise, după câte spunea Caroline, s-o pună pe domnişoara Russell la locul ei.

Nu ştiu bine expresia „la locul ei” cu rezonanţa sa rece şi neplăcută,dar ştiu că domnişoara Russell se poartă extrem de distant zâmbind, aş putea spune, acru, când îşi exprimă foarte adânca-i simpatie pentru „sărmana doamnă Ackroyd, a cărei situaţie depinde de mărinimia cumnatului său. Pâinea pe care-o mănânci la alţii are un gust amar, şi eu m-aş simţi tare nenorocită dacă nu mi-aş câştiga existenţa prin muncă”.

Nu ştiu ce a gândit doamna Cecil Ackroyd despre iubita Ferrars, când aceasta a apărut la orizont. Ea avea tot interesul ca Roger să nu se căsătorească. De câte ori se întâlnea cu doamna Ferrars era foarte binevoitoare şi prevenitoare. Dar Caroline susţinea că asta nu dovedeşte nimic.

Cam astea au fost preocupările din ultimii ani ai celor din King’s Abbot. Am disecat cazul Ackroyd şi implicaţiile sale din toate punctele de vedere, doamna Ferrars păstrându-şi locul ei în această schemă.

Acum, caleidoscopul se schimbase. De la discuţiile despre cadouri de nuntă intrasem în plină tragedie.

Gândindu-mă la toate aceste lucruri şi la altele asemănătoare, îmi făceam vizitele medicale zilnice pe la bolnavi care nu aveau neapărată nevoie de asistenţă, ceea ce-mi convenea, fiind preocupat de misterul morţii doamnei Ferrars. Era vorba de o sinucidere? Dacă a făcut-o, nu încape îndoială că a lăsat o scrisoare cu destăinuiri lămuritoare. Ştiu din experienţă că atunci când femeile se hotărăsc la pasul acesta simt nevoia să dezvăluie starea sufletească ce le-a împins la gestul fatal, fiindcă le place publicitatea.

Când o văzusem ultima dată? Da, cu mai puţin de-o săptămână înainte de moartea ei. Comportarea sa. Ţinând seama de împrejurări. Mi se păruse absolut normală.

Apoi mi-am amintit pe neaşteptate că o întâlnisem chiar în ziua precedentă, dar nu vorbisem cu ea. Se plimba cu Ralph Paton, ceea ce mă surprinsese, fiindcă nu ştiam că tânărul se mai afla în King’s Abbot. Credeam că se certase definitiv cu tatăl său vitreg, deoarece nu mai venise pe la acesta de aproape şase luni. Se plimbau foarte apropiaţi unul de altul, ţinându-se de mână, ea vorbind cu mare însufleţire.

Mărturisesc deschis că amintindu-mi de toate acestea, am avut o presimţire, nefiind desigur vorba de nimic concret – numai de o intuiţie vagă în legătură cu evenimentele viitoare. Acel tête-à-tête dintre Ralph Paton şi doamna Ferrars mi-a lăsat o impresie neplăcută.

Mă gândeam încă la ea, când mi-a ieşit deodată în faţă Roger Ackroyd.

— Sheppard! A exclamat el. Tocmai omul pe care voiam să-l întâlnesc! Groaznică întâmplare!

— Atunci înseamnă că aţi auzit?

A afirmat din cap. Se vedea că vestea îl tulburase, fiindcă obrajii săi roşii păreau supţi şi-şi pierduse cu desăvârşire aerul jovial, sănătos.

— Situaţia e şi mai îngrozitoare decât îţi închipui, îmi spuse el calm. Ascultă, Sheppard, trebuie să-ţi vorbesc. Poţi să vii acum cu mine?

— Ar fi foarte greu. Mai am trei vizite de făcut şi după aceea trebuie să mă întorc la 12 pentru pacienţii operaţi.

— Atunci, după masă; ba nu, mai bine să luăm cina împreună. La 7:30. Îţi convine?

— Da. Dar ce s-a întâmplat? E vorba de Ralph?

Nu ştiu de ce rostisem numele tânărului. Poate din cauză că Ralph fusese adesea pricina necazurilor lui.

Ackroyd îmi aruncă o privire cu totul absentă, de parcă nu înţelegea. Şi abia atunci mi-am dat seama că părea să fie într-adevăr ceva grav, fiindcă nu-l văzusem niciodată atât de tulburat.

— Ralph? Spuse el nedumerit. O, nu e vorba de Ralph! El e la Londra. Ei drăcie! Uite că se apropie bătrâna domnişoară Gannett. Nu vreau să vorbesc cu ea despre întâmplarea asta tristă. Aşadar, ne vedem la şapte şi jumătate!

Am dat din cap, şi el a plecat grăbit, lăsându-mă cu totul uimit. Ralph la Londra! Dar fusese în King’s Abbot în după-amiaza precedentă! Atunci plecase în noaptea trecută sau astăzi, în zori, însă Ackroyd îmi lăsase o altă impresie.

Îmi vorbise de Ralph ca şi cum nu mai fusese prin partea locului de cine ştie câte luni!

N-am avut timp de reflecţii, fiindcă domnişoara Gannett s-a năpustit asupră-mi, însetată de noutăţi. Aceasta avea o mare asemănare cu sora mea, fără să ajungă însă la concluzii tot atât de strălucite ca cele ce încununează manevrele Carolinei. Domnişoara Gannett gâfâia şi ardea de curiozitate.

Nu era oare moartea sărmanei doamne Ferrars ceva îngrozitor? Lumea şoptea că lua stupefiante de ani de zile. Însă oricât ar fi lumea de rea, în clevetirile astea există totdeauna un sâmbure de adevăr. Că nu iese fum fără foc! Se mai şopteşte că domnul Ackroyd, aflând de viciul ăsta, rupsese logodna – fiindcă ea, domnişoara Gannett, e absolut convinsă, având dovezi, că au fost logodiţi. Desigur că eu, ca doctor, trebuie să ştiu multe despre toate astea – doctorii ştiu totdeauna multe – dar nu vorbesc.

Şi-n timp ce-i mergea gura, se uita ţintă la mine, ca să vadă cum reacţionez la insinuările ei. Din fericire, îndelungata convieţuire cu sora mea mă învăţase să-mi păstrez calmul şi să dau mereu răspunsuri pline de rezervă.

Cu acest prilej am felicitat-o că dânsa nu lua parte la astfel de bârfeli, ceea ce era un mic contract. Am lăsat-o cu totul nedumerită, continuândumi drumul înainte ca ea să-şi vină în fire.

Cufundat în gânduri, m-am întors acasă, unde am găsit câţiva pacienţi în camera de aşteptare.

Terminasem consultarea ultimului dintre ei şi contemplam distrat grădina, înainte de a mă duce la masa de prânz, când am descoperit că mă mai aşteaptă o pacientă. Aceasta s-a ridicat şi s-a îndreptat spre mine; recunoscând-o, am rămas oarecum surprins, fiindcă domnişoara Russell lăsase totdeauna impresia că este foarte rezistentă şi imună faţă de orice boală.

Menajera lui Ackroyd era o femeie înaltă, frumoasă, dar întrucâtva respingătoare. Avea o privire aspră şi buzele subţiri, şi îmi dădeam seama că dacă aş fi fată în casă ori bucătăreasă sub ordinele ei aş tremura de frică ori de câte ori s-ar apropia de mine.

— Bună dimineaţa, doctore Sheppard, spuse ea. V-aş rămâne foarte obligată dacă v-aţi uita la genunchiul meu.

Am examinat genunchiul şi mărturisesc că n-am găsit nimic. Vagile dureri pe care spunea că le simte erau atât de neconvingătoare, încât, dacar fi fost vorba de o femeie cu un caracter mai puţin integru, aş fi bănuit că inventase întreaga poveste. M-am gândit o clipă că născocise o afecţiune la genunchi ca să mă descoasă în legătură cu moartea doamnei Ferrars, dar mi-am dat numaidecât seama că cel puţin în privinţa asta o judecasem greşit. A vorbit despre tragica întâmplare fără insistenţă. Dar părea înclinată să mai întârzie şi să stăm de vorbă.

— Vă mulţumesc foarte mult pentru alifie, domnule doctor, spuse în cele din urmă, cu toate că nu sunt convinsă că-mi va ajuta.

Eram de părerea ei, dar am protestat, fiindcă un medic e dator să recomande medicamentele cu toată convingerea. Şi, la urma urmei, rău nu putea să-i facă.

— N-am încredere în medicamente, a zis domnişoara Russell, plimbându-şi privirea pe şirul de sticle din cabinetul meu. Ele pot face mult rău. De pildă, cocaina.

— Da, aici contează doza.

— Totuşi, cocaina e foarte răspândită în înalta societate.

Fiind sigur că ea ştie mai multe decât mine despre înalta societate, nu am contrazis-o.

— Îngăduiţi-mi să vă cer o lămurire, domnule doctor. Să presupunem că eşti un sclav al acestui viciu. Există vreun tratament?

La o asemenea întrebare nu poţi răspunde în câteva cuvinte. Aşa că am început să-i fac o scurtă expunere asupra subiectului, pe care ea o ascultă cu mare atenţie, în timp ce eu bănuiam că încearcă totuşi să afle amănunte despre doamna Ferrars.

— Veronalul, de pildă. Am urmat eu.

Dar mi s-a părut destul de ciudat că subiectul acesta nu o prea interesa. Ba chiar mai mult, a schimbat vorba şi m-a întrebat dacă este adevărat că există anumite otrăvuri rare ce nu pot fi detectate.

— Ah, aţi citit romane poliţiste! Am spus eu.

Dânsa a încuviinţat.

— De obicei, în orice roman poliţist, am continuat, este vorba de o otravă rară – de cele mai multe ori de origine sud-americană şi necunoscută de nimeni – ceva asemănător cu otrăvurile folosite de triburile sălbatice la ungerea săgeţilor. Moartea este instantanee şi ştiinţa apuseană nu e în stare să dezlege taina. La asta vă gândiţi?

— Da. Există într-adevăr astfel de otrăvuri?

Am clătinat din cap.

— Cred că nu, desigur exceptând curara.

I-am vorbit pe larg despre ea, însă mi s-a părut din nou că substanţa aceasta nu o interesează. Apoi m-a întrebat dacă am vreo otravă în dulapul cu medicamente, şi când i-am răspuns negativ, am simţit că i se micşorează stima pe care mi-o acordase.

După aceea a spus că trebuie să plece şi am condus-o afară din cabinet tocmai când suna gongul pentru masa de prânz.

N-aş fi crezut niciodată că domnişoarei Russell îi plăceau romanele poliţiste. Mi-o închipuiam, amuzat, ieşind din camera ei ca să, dojenească o femeie de serviciu neascultătoare şi să se întoarcă apoi la lectura pasionantă a unui roman intitulat „Misterul celei de-a şaptea morţi”, sau ceva în genul ăsta.

III. Cultivatorul de dovleci.

Am informat-o pe Caroline în timpul prânzului că voi lua cina la Fernly. N-a făcutnici o obiecţie – dimpotrivă.

— Minunat, mi-a zis. Acolo vei afla totul. Apropo, ce s-a întâmplat cu Ralph?

— Cu Ralph? Am răspuns eu surprins. Nu ştiu nimic!

— De ce o fi locuind la „Three Boars”, în loc să se ducă la Fernly Park?

Nu m-am îndoitnici o clipă că Ralph Paton locuia la hanul din sat. Afirmaţia surorii mele îmi ajungea.

— Ackroyd mi-a spus că e la Londra! Am zis eu, uimirea făcându-mă să-mi uit principiul de a nu da informaţii.

— O! A exclamat, şi vârful nasului îi tremură. A descins la „Three Boars” ieri-dimineaţă. Şi mai e şi acum. Noaptea trecută a fost văzut plimbându-se cu o fată.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns