Triunghiul din Rhodos de Agatha Christie

 

I

Hercule Poirot stătea pe nisipul alb şi se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă şi o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnişoara Pamela Lyall, care stătea lângă el şi vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat.

Din când în când îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea.

De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul domnişoarei Blake era cât se poate de perfect şi prietena ei i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rânduri.

— Sunt încă atât de neuniform bronzată, murmură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supăraţi? Numai sub omoplatul drept… Nu ajung să mă ung acolo ca lumea.

Domnul Poirot se achită de obligaţie şi apoi îşi şterse cu grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnişoara Lyall, ale cărei preocupări principale în viaţă erau observarea oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească:

— Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda Chanel – este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i aşa? Adică înţeleg de ce oamenii înnebunesc după ea. Şi ea este atât de sigură de asta! Îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine.

— Sunt în luna de miere? Întrebă Susan încet.

Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor.

— Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoşti întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este cel mai fascinant lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să vezi ce poţi să descoperi despre ei doar privindu-i?

— Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândeţe. Tu mai pui şi o mulţime de întrebări, nu?

— Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Poirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i permite celui de lângă ea să răspundă.

Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse:

— Ca dépend.

Pamela fu şocată.

— O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai interesant… Mai neprevăzut decât fiinţa umană!

— Neprevăzut? Asta nu.

— Ba da, sunt. T mai când te gândeşti că-i cunoşti mai bine, fac ceva complet neaşteptat.

Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat.

— Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar când cineva face o acţiune care nu-i e dans son caractere. În cele din urmă este monoton.

— Nu sunt de loc de acord cu dumneata! Spuse domnişoara Pamela Lyall.

Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă din nou.

— Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sunt, ce relaţii sunt între ei, ce gândesc şi ce simt. O, este foarte palpitant!

— Nu prea. Natura se repetă mai mult decât ţi-ai putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate infinit mai mare.

Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă:

— Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare stereotipe?

— Précisément, zise Poirot şi făcu un desen cu degetul pe nisip.

— Ce desenaţi? Întrebă Pamela curioasă.

— Un triunghi, spuse Poirot.

Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte.

— Iată familia Chantry, anunţă ea.

O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de ea şi de trupul ei. Înclină uşor din cap, zâmbi şi se aşeză în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie.

Pamela oftă.

— Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă?

Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa.

El, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri – pentru capriciile ei, pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, pentru întâmplările şi aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbaţi şi nenumăraţi amanţi. Fusese, pe rând, soţia unui conte italian, a unui magnat american al oţelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de maşini; dintre aceştia patru, americanul murise, dar de ceilalţi se despărţise urgent prin divorţ. Cu şase luni în urmă se măritase a şasea oară cu un comandant de marină.

El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă şi o alură posomorită. Avea un aer de maimuţă primitivă.

Ea zise:

— Tony, dragă, tabachera mea…

El o avea la îndemână, îi aprinse o ţigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lângă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada.

Pamela remarcă pe un ton suficient de jos:

— Să ştiţi că mă interesează grozav… El e ca o brută! Atât de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb câţ va dura. Ea se plictiseşte de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gândesc că acesta ar putea fi primejdios.

Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii veniţi, cu o seară înainte. Domnul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnişoara Lyall uitându-se în registrul hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele italiene, numele lor de botez şi vârsta transcrise din paşapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna Marjorie Emmo Gold – 35.

Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, era studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile şi o săptămână până să facă primul avans precaut, aşa cum le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observând uşoara ezitare şi timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă:

— Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă?

Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cârlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în şolduri. Arăta mai mult ca un tânăr de pe o scenă decât ca un tânăr de pe stradă, dar în momentul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural şi neafectat, poate chiar puţin prostuţ.

Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se aşeză lângă ea.

— Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi. Eu mă simt teribil de prost cum arăt!

— E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnişoara Lyall.

Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă:

— Abia aţi sosit, nu-i aşa?

— Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d’Italia.

— Aţi mai fost la Rhodos?

— Nu. E frumos, nu-i aşa?

Soţul ei spuse:

— Păcat că-i drumul aşa de lung.

— Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia…

Cu o voce înăbuşită Susan zise:

— Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri şi rânduri de oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste tot!

— E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, pur şi simplu.

— E o deosebire, nu-i aşa?

Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, câtuşi de puţin, sclipitoare.

Puţin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se ridică. Cu o mână îşi aşeză costumul de baie la piept.

Căscă; un căscat mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie Gold şi se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionţat al lui Douglas Gold.

Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare decât s-ar fi cuvenit.

— Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi?

Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, tărăgănat şi afectat:

— Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă.

Îşi dădu multă osteneală să-şi reaşeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesaţi.

Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnişoara Lyall:

— O femeie frumoasă.

Pamela, la fel de încântată să dea, dar să şi primească informaţii, răspunse pe un ton coborât:

— Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres.

— E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi!

Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise:

— Ce frumoasă e marea, aşa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas?

El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent:

— Să intrăm? Da, bine, într-o clipă.

Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre marginea apei.

Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un zâmbet imperceptibil.

Douglas Gold se înroşi.

Valentine Chantry spuse:

— Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă de faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. Te rog, fi atât de drăguţ şi adu-mi-o.

Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganţă spre hotel.

Marjorie Gold se aruncă în apă, strigând:

— E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino!

Pamela Lyall i se adresă:

— Nu intraţi?

El îi răspunse nehotărât:

— Oh! Aş vrea mai întâi să mă încălzesc bine.

Valentine Chantry se mişcă. Îşi ridică capul ca şi cum ar fi vrut să-l strige pe soţul ei, dar el tocmai trecea de zidul grădinii hotelului.

— Îmi place să intru la urmă în mare, adăugă domnul Gold.

Doamna Chantry se ridică din nou. Apucă o sticluţă cu ulei de dat pe corp ca să te bronzezi. N-o scotea la capăt – capacul părea că nu vrea să cedeze.

Vorbi tare, iritată:

— Of, doamne, nu pot să deschid chestia asta!

Se uită spre celălalt grup.

— Nu ştiu dacă…

Întotdeauna galant, Poirot se ridică în picioare, dar Douglas Gold avea avantajul tinereţii şi supleţei. El fu, într-o clipă, lângă ea.

— Pot să vi-l desfac?

— O, mulţumesc. Din nou acelaşi ton tărăgănat şi afectat, dulceag. Sunteţi drăguţ. Nu mă pricep să desfac lucruri, cred că întotdeauna le închid greşit. O! L-aţi desfăcut! Vă mulţumesc foarte mult!

Hercule Poirot zâmbi ca pentru el.

O luă pe plajă în direcţia opusă. Nu se duse prea departe, căci păşea alene. În timp ce se întorcea, doamna Gold ieşi din apă lângă el. Înotase. Faţa ei se arăta radioasă de sub o cască ce nu-i venea absolut de loc bine.

Spuse cu răsuflarea întretăiată: ador marea, e aşa de cald şi frumos aici.

El îşi dădu seama că era o înotătoare pasionată.

Ea zise:

— Douglas şi cu mine ne dăm în vânt după înot. El poate sta în apă cu orele.

La această remarcă, ochii lui Hercule Poirot trecură peste umerii ei în direcţia în care pe ţărm, acel entuziast înotător, domnul Douglas Gold, stătea de vorbă cu Valentine Chantry.

Soţia acestuia zise:

— Nu înţeleg de ce nu vine.

În vocea ei se desluşea un fel de uimire copilărească.

Ochii lui Poirot rămaseră aţintiţi asupra doamnei Valentine Chantry. Se gândi că şi alte femei, la vremea lor, făcuseră aceeaşi remarcă.

Lângă el, o auzi pe doamna Gold trăgându-şi sufletul din greu.

Vorbi pe un ton rece:

— Cred că se spune că e foarte atractivă. Dar lui Douglas nu-i place tipul ăsta de femeie.

Hercule Poirot nu răspunse.

Doamna Gold se aruncă din nou în apă.

Se îndepărta de ţărm cu bătăi rare, sigure ale braţelor. Îţi puteai da seama că-i place să înoate.

Poirot îşi îndreptă paşii spre grupul de pe plajă.

Acesta se mărise odată cu sosirea bătrânului general Barnes, un veteran pe care îl găseai întotdeauna în compania tinerilor. Stătea între Pamela şi Susan şi se angajase împreună cu Pamela în trecerea în revistă a diferitelor scandaluri cu înflorituri corespunzătoare.

Comandantul Chantry se întorsese din misiunea sa. El şi Douglas Gold stăteau de o parte şi de alta a Valentinei.

Aceasta şedea dreaptă între cei doi bărbaţi şi vorbea. Vorbea fără să se oprească, uşor şi fluent, pe tonul ei dulce, tărăgănat şi afectat, întorcându-şi capul când spre un bărbat, când spre celălalt.

Tocmai era pe punctul de a termina o anecdotă.

— Şi ce credeţi că spunea nebunul ăla? „V-am văzut doar un minut, dar am să-mi amintesc toată viaţa, domniţă!” Nu-i aşa, Tony? Şi ştiţi, m-am gândit că a fost foarte frumos din partea lui. Cred că lumea e atât de bună – vreau să zic, toată lumea e atât de grozav de bună cu mine întotdeauna, nu ştiu de ce, pur şi simplu aşa simt. Şi i-am spus lui Tony, îţi aminteşti, dragă, „Tony, dacă vrei să fii, cumva vreun pic gelos, poţi fi gelos pe acel comisionar”. Pentru că el a fost într-adevăr adorabil…

Urmă o pauză şi Douglas Gold zise:

— Grozavi tipi, unii dintre aceşti comisionari.

— O, da, dar el şi-a dat atâta osteneală, cu adevărat imens de multă, şi părea doar încântat că poate să mă ajute.

Douglas Gold interveni:

— Nu-i nimic ciudat în asta. Oricine ar face-o pentru dumneavoastră, sunt sigur.

Ea strigă, cu încântare:

— Ce drăguţ! Tony, ai auzit?

Comandantul Chantry îngăimă ceva.

Soţia lui oftă:

— Tony nu ţine niciodată discursuri frumoase, nu-i aşa, puiule?

Mâna ei albă cu unghii lungi, roşii, îi ciufuli părul negru.

El îi aruncă, deodată, o privire, oblică. Ea murmură:

— Nu ştiu, zău, cum mă suportă. E atât de înfricoşător de inteligent.

— O minte absolut uriaşă – şi eu o ţin tot timpul într-o pălăvrăgeală fără sens, dar lui nu pare să-i pese. Nimănui nu-i pasă ce fac sau ce zic-toată lumea mă alintă. Sunt sigură că-i groaznic de greu pentru tine.

Comandantul Chantry se adresă celuilalt bărbat:

— Aceea din apă, e doamna dumneavoastră?

— Da. Cred că a venit vremea să mă duc la ea.

Valentine murmură:

— Dar e atât de frumos aici la soare. Nu trebuie să vă duceţi încă în mare. Tony, dragă, nu cred că am să fac deloc baie astăzi. Nu în prima zi. Aş putea să răcesc sau ştiu eu… Dar de ce nu intri acum, Tony, dragă? Domnul… Domnul Gold va rămâne şi-mi va ţine companie cât timp tu eşti în apă.

Chantry spuse tăios:

— Nu, mulţumesc. Nu mă duc încă. Soţia dumitale pare să-ţi facă semn, Gold.

Valentine zise:

— Ce bine înoată soţia dumitale! Sunt sigură că ea este una dintre acele femei teribil de eficiente, care fac totul bine. Ele întotdeauna mă sperie pentru că simt că mă dispreţuiesc. Eu sunt groaznic de nepricepută la toate – o ageamie totală, nu-i aşa, Tony, dragă?

Dar, din nou, comandantul Chantry mormăi doar.

Soţia sa murmură plină de afecţiune:

— Tu eşti prea dulce s-o recunoşti. Bărbaţii sunt atât de minunat de loiali – asta-mi place la ei. Cred cu toată puterea că bărbaţii sunt mult mai loiali decât femeile şi că ei nu spun niciodată lucruri urâte. Femeile, cred, sunt cam meschine.

Susan Blake se răsuci pe o parte înspre Poirot.

Murmură printre dinţi:

— Exemplu de meschinărie, să sugerezi că draga doamnă Chantry nu este în vreun fel perfecţiunea absolută. Ce complet idioată e femeia asta! Pe cuvânt, cred că Valentine Chantry e aproape cea mai idioată femeie pe care am întâlnit-o. Nu poate face nimic altceva decât să spună „Tony, dragă” şi să-şi dea ochii peste caP. Îmi imaginez că are în cap câlţi în loc de creier.

Poirot îşi ridică sprâncenele sale expresive:

— Un peu sévčre.

— O, da. Să-i spunem doar „pisică” dacă vă place. Ea are, desigur, metodele ei! Nu poate să lase nici un bărbat în pace? Bărbatul ei arată ca turbat.

Privind spre mare, Poirot remarcă:

— Doamna Gold înoată bine.

— Da, ea nu-i ca noi care credem că-i o pacoste să te uzi. Mă întreb dacă doamna Chantry va intra vreodată în apă cât timp stă aici.

— Ea nu, zise generalul Barnes răguşit. Nu va risca să i se strice machiajul. E o femeie frumoasă, nici vorbă, deşi, poate, are colţii cam lungi.

— Ai dreptate în privinţa ei, generale, spuse Susan cu răutate, dar greşeşti în privinţa machiajului. Suntem cu toate la fel în zilele noastre.

— Doamna Gold iese din apă, anunţă Pamela.

— Venim să ne strângem bunurile, zumzăi Susan. Îi vine soţia să-l ia, să-l ia, să-l ia,…

Doamna Gold veni direct pe plajă. Ea avea o siluetă destul de drăguţă, dar casca ei simplă de baie era prea obişnuită pentru a o face atractivă.

— Nu vii, Douglas? Întrebă ea nerăbdătoare. Marea e frumoasă şi caldă.

— Zău!

Douglas Gold se ridică grăbit în picioare. Se opri o clipă, timp în care Valentine Chantry se uită în sus înspre el, cu un zâmbet dulce.

— Au revoir, zise ea.

Gold şi soţia coborâră pe plajă.

De îndată ce n-ar mai fi putut-o auzi, Pamela spuse pe un ton critic:

— Ştiţi, nu cred că asta a fost înţelept. Să-ţi smulgi bărbatul de lângă o altă femeie, este, întotdeauna, o politică proastă. Te face să pari atât de posesivă! Şi soţii urăsc acest lucru.

— Se pare că ştii o mulţime despre soţi, domnişoară Pamela, a spus generalul Barnes.

— Ai altora, nu al meu!

— Ah! Deci aici este diferenţa.

— Da, dar generale, până atunci voi învăţa multe din ce nu trebuie să fac.

— Bine, dragă, spuse Susan. Eu n-aş purta o cască de baie ca aia pentru nimic în lume.

— Mi se pare o chestie de bun simţ, spuse generalul. Pare totuşi o cuconiţă drăguţă, de bun simţ.

— Ai nimerit-o, generale, spuse Susan. Dar ştii, există o limită pentru bunul simţ la femeile de bun simţ. Am sentimentul că ea nu va avea atâta bun simţ într-un caz ca cel al Valentinei Chantry.

Întoarse capul şi exclamă în şoaptă, plină de emoţie:

— Uitaţi-vă la el, acum. Exact ca un tunet. Omul ăla pare a avea firea cea mai înfricoşătoare.

Comandantul Chantry se uita, într-adevăr, ameninţător, într-un mod cu totul neplăcut, după cuplul care plecase.

Susan se uită întrebătoare la Poirot.

— Ei, bine, ce părere aveţi despre toate acestea?

Hercule Poirot nu a răspuns în cuvinte, ci încă o dată arătătorul său desenă ceva pe nisip. Acelaşi desen – un triunghi.

„Eternul Triunghi”, căzu pe gânduri Susan. Poate aveţi dreptate. Dacă e aşa, ne vom distra de minune în viitoarele săptămâni.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns