Testamentul de Agatha Christie

 

— Înainte de toate evitaţi grijile şi emoţiile, spuse doctorul Meynell, într-o manieră încurajatoare folosită de medici.

Doamna Harter, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care aud aceste cuvinte de alinare, dar lipsite de sens, fu cuprinsă mai mult de îndoială decât de uşurare.

— Aveţi o anumită slăbiciune a inimii, continuă doctorul, fără să se întrerupă, dar nu trebuie să vă alarmaţi. Pot să vă asigur de asta. Cu toate acestea, adăugă el, aţi face bine să instalaţi un lift. Ei, ce ziceţi?

Doamna Harter îl privi îngrijorată.

Doctorul Meynell, din contră, părea încântat de persoana sa. Motivul pentru care îi plăcea să-i îngrijească mai mult pe pacienţii bogaţi decât pe cei săraci era acela că-şi putea exersa activa sa imaginaţie în prescrierile ce le făcea pentru afecţiunile lor.

— Aşa, deci, un lift, făcu domnul Meynell, încercând să mai găsească ceva şi mai epatant, dar eşuând. Astfel vom elimina orice efort inutil. Exerciţii zilnice la sol în zilele frumoase, dar evitaţi să vă plimbaţi pe dealuri. Şi, înainte de toate, ocupaţi-vă mintea cu lucruri plăcute. Nu vă gândiţi cum staţi cu sănătatea.

Pentru nepotul bătrânei doamne, Charles Ridgeway, doctorul a fost ceva mai explicit.

— Să nu mă înţelegeţi greşit, îi spuse. Mătuşa dumneavoastră poate trăi mulţi ani şi, probabil, aşa va fi. Cu toate astea, un şoc sau o suprasolicitare i-ar putea fi fatale! Şi pocni din degete. Trebuie să ducă o viaţă foarte liniştită, fără efort. Fără oboseală. Dar, desigur, nu trebuie lăsată să fie frământată de gânduri. Trebuie înveselită şi mintea să-i fie ocupată cu altele.

— Cu altele, spuse Charles Ridgeway gânditor.

Charles era un tânăr meditativ. Era, totodată, un tânăr care credea în cultivarea înclinaţiilor sale oricând era posibil.

În seara aceea sugeră să fie instalat un aparat de radio.

Doamna Harter, deja serios indispusă de ideea unui lift, era tulburată şi refractară. Charles insista:

— Nu ştiu dacă-mi pasă de chestiile astea moderniste, spuse doamna Harter implorându-l. Undele, ştii – undele electrice. S-ar putea să-mi dăuneze.

Charles, într-o manieră superioară şi binevoitoare, îi arătă inconsistenţa părerii.

Doamna Harter, ce avea o vagă idee despre acest subiect, dar care se ambiţiona în a-şi susţine punctul de vedere, rămase de neclintit.

— Toată această electricitate, murmură ea timorată. Poţi spune ce-ţi place Charles, dar unii oameni sunt afectaţi de electricitate. Pe mine m-a durut întotdeauna groaznic capul înaintea unei furtuni, asta ştiu. Dădea din cap hotărâtă.

Charles era un tânăr răbdător. Era la fel de perseverent.

— Draga mea mătuşă Mary, spuse el, să-ţi explic cum devine cazul.

Era un fel de autoritate în materie. Îi ţinu aproape o prelegere pe această temă; încălzindu-se, vorbi despre tuburi emiţătoare, despre tuburi primitoare, despre înaltă şi joasă frecvenţă, despre amplificator şi condensatori.

Doamna Harter scufundată într-o mare de termeni, pe care nu-i înţelegea, încuviinţă.

— Bine, Charles, murmură ea, dacă tu crezi într-adevăr…

— Dragă mătuşă Mary, zise Charles, entuziasmat, este exact lucrul care-ţi trebuie ca să te împiedice să moţăi şi să-ţi ţină de urât.

Liftul prescris de doctorul Meynell a fost instalat puţin timp după aceea şi doamna Harter fu cât pe ce să dea ortul popii de vreme ce, ca mai toate doamnele bătrâne, nu suferea oameni străini în casă. Îi suspecta pe toţi că puneau la cale să-i sustragă argintăria ei veche.

După lift, sosi aparatul de radio. Doamna Harter fu lăsată să contemple obiectul care-i repugna – o cutie mare, cu înfăţişare neplăcută şi plină de butoane. Îi trebui lui Charles tot entuziasmul său s-o împace cu gândul ăsta, căci Charles era în elementul său, răsucind butoanele, lăudându-l cu vorbe meşteşugite.

Doamna Harter stătea pe scaunul său cu spătar înalt, liniştită şi politicoasă, cu convingerea fermă, deja formată, că aceste noţiuni moderniste un erau nici mai mult nici mai puţin decât o pacoste totală.

— Ascultă, mătuşă Mary, prindem Berlinul. Nu-i splendid? Îl auzi pe tip?

— Nu pot auzi decât o groază de bâzâeli şi pocnituri, spuse doamna Harter.

Charles continuă să învârte butoanele.

— Bruxelles, anunţă el cu entuziasm.

— Adevărat? Spuse doamna Harter cu o oarecare umbră de interes.

Charles, răsuci din nou, butoanele şi un urlet nepământean răzbătu în cameră.

— Ei, acum se pare că suntem la hingheri, zise doamna Harter, care era o doamnă în vârstă cu destul umor.

— Ha, ha! Făcu Charles, ai spus o glumă bună, mătuşă Mary! E grozavă!

Doamna Harter nu se putu reţinu să nu-i zâmbească. Ţinea foarte mult la Charles. Timp de câţiva ani, o nepoată, Miriam Harter, locuise la ea. Intenţionase să-i lase moştenirea nepoatei, dar Miriam nu-i dădu satisfacţie. Era nerăbdătoare şi se plictisea, în mod evident, în compania mătuşii sale. Ieşea mereu, „hoinărea” cum spunea doamna Harter. În cele din urmă se combinase cu un tânăr pe care mătuşa nu-l agrease de loc. Miriam fu trimisă înapoi la mama sa cu o scurtă notă, ca şi cum ar fi fost un obiect în garanţie. Se căsătorise cu tânărul cu pricina şi doamna Harter îi trimitea, de obicei de Crăciun, un set de batiste sau un şerveţel brodat.

După ce şi-a dat seama că nepoatele te dezamăgesc, doamna Harter îşi îndreptă atenţia către nepoţi. De la bun început, Charles avu un succes neaşteptat. Era întotdeauna plăcut şi respectuos cu mătuşa sa şi asculta, lăsând impresia că este foarte interesat de amintirile din tinereţea ei. Prin asta era în mare contrast cu Miriam, care se plictisea pe faţă şi o arata din plin. Charles nu se plictisea niciodată; era întotdeauna bine dispus, tot timpul vesel. Îi spunea mătuşii, de multe ori pe zi, că era o doamnă admirabilă.

Foarte satisfăcută de noua sa achiziţie, doamna Harter îi scrisese avocatului său, dându-i instrucţiuni în vederea redactării unui nou testament. Acesta îi fu trimis, aprobat şi semnat de ea.

Acum, chiar şi în chestiunea aparatului de radio, curând se dovedi că Charles a câştigat noi lauri.

Doamna Harter, care fusese împotriva radioului, începu să-l tolereze şi termină prin a fi fascinată de el. Îi plăcea cel mai mult când Charles lipsea. Necazul cu Charles era că el nu-l putea lăsa în pace. Doamna Harter obişnuia să stea în scaunul ei ascultând confortabil un concert simfonic sau o prelegere despre Lucrezia Borgia ori Pond Life; era fericită şi împăcată cu toată lumea. Nu astfel se întâmpla cu Charles. Armonia era zdruncinată de scrâşnituri discordante în timp ce încerca, plin de entuziasm, să prindă posturi străine. Dar, în serile îh care Charles lua masa cu prietenii săi, doamna Harter se distra foarte bine cu radioul. Întorcea butonul de două ori, se aşeza în scaunul ei cu spătar înalt şi se delecta cu programul serii.

Cam după trei luni de la instalarea radioului se întâmplă primul lucru straniu. Charles era plecat la o partidă de bridge. Programul din seara aceea era un concert de balade. O binecunoscută soprană cânta faimosul cântec scoţian „Annie Laurie” şi în mijlocul acestuia un fapt surprinzător se întâmplă. O oprire bruscă, muzica încetă pentru o clipă, bâzâitul şi ţăcănitul continuară, după care şi acestea dispărură. Se făcu linişte şi apoi se auzi foarte slab un bâzâit pe un ton mai jos. Doamna Harter avu impresia, de ce nu ştia, că aparatul îşi schimbase lungimea pe o undă foarte îndepărtată, când, clar şi distinct, o voce se auzi, vocea unui bărbat cu un slab accent irlandez: „Mary… Mă auzi, Mary? Eu sunt, Patrick… Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i aşa, Mary?” Apoi, aproape imediat, melodia din „Annie Laurie” umplu din nou camera.

Doamna Harter încremenise în scaun, cu mâinile încleştate pe braţele lui. Visase? Patrick? Vocea lui Pâtrick! Vocea lui Patrick chiar în camera asta, vorbindu-i ei. Nu, trebuie să fie un vis, o halucinaţie poate. Trebuie să fi adormit vreun minut, două. Curios lucru să viseze că vocea soţului ei mort i se adresase prin eter. Asta o sperie puţin. Ce cuvinte rostise? „ Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i aşa, Mary?”

Era, putea fi o premoniţie? Slăbiciune cardiacă. Inima ei. În fond înainta în vârstă. „E un avertisment… Asta-i”, spuse doamna Harter, ridicându-se încet şi cu greutate din scaun, adăugând cum îi stătea în fire: „atâţia bani cheltuiţi pentru instalarea unui lift!”

Nu spuse nimic nimănui despre ce i se întâmplase, dar a doua zi şi în cea următoare a fost gânditoare şi puţin preocupată.

Şi apoi se întâmplă a doua oară. Din nou era singură în cameră. Radioul, care transmitea o piesă orchestrală, se opri brusc ca înainte. Se făcu din nou linişte, aceeaşi senzaţie de distanţă şi, în final, vocea lui Patrick, nu aşa cum fusese în viaţă, ci o voce slabă, îndepărtată, cu o ciudată tentă nepământeană: „Mary, eu sunt Patrick. Am să vin să te iau foarte curând…” Apoi, păcănitul, bâzâitul şi piesa orchestrală îşi luă avânt.

Doamna Harter se uită la pendulă. Nu, de data aceasta nu adormise. Trează şi în deplinele ei facultăţi auzise vocea lui Patrick. Era sigură că nu fusese nici o halucinaţie. Într-un fel confuz, încercă să se gândească la tot ce-i explicase Charles despre teoria undelor din eter.

Ar fi putut într-adevăr Patrick să-i fi vorbit? Să fi fost vocea lui adevărată modificată prin spaţiu? Se pierdeau lungimi de undă sau aşa ceva. Şi-l aminti pe Charles vorbind de „goluri pe scală”. Poate undele ce se pierdeau explicau toate aceste aga – numite fenomene psihologice? Nu, nimic nu era în fond imposibil în acest context. Patrick i se adresase. Se folosise de ştiinţa modernă ca s-o pregătească pentru ceea ce trebuia curând să se întâmple.

Doamna Harter sună clopoţelul după camerista ei, Elizabeth.

Elizabeth era o femeie înaltă, slăbănoagă, de vreo şaizeci de ani. Sub o aparenţă rigidă, ea ascundea multă afecţiune şi tandreţe pentru stăpâna sa.

— Elizabeth, spuse doamna Harter, când credincioasa sa servitoare apăru. Îţi aminteşti ce ţi-am spus? Sertarul stâng de sus al biroului meu. E închis… Cheia lungă cu cartonaş alb. Totul acolo e gata.

— Gata, doamnă?

— Pentru înmormântarea mea, pufni doamna Harter. Ştii perfect de bine ce vreau să spun, Elizabeth. Tu însăţi m-ai ajutat să pun lucrurile acolo.

Faţa Elizabethei începu să se schimonosească.

— Oh, doamnă, se văicări ea, nu vă gândiţi la astfel de lucruri. Tocmai socoteam că arătaţi mai bine.

— Toţi trebuie să plecăm odată şi-odată, spuse doamna Harter practică. Am trecut de şaptezeci de ani, Elizabeth. Haide, haide, nu te prosti. Dacă vrei să plângi, du-te să plângi în altă parte.

Elizabeth se retrase, încă tânguindu-se.

Doamna Harter se uită după ea cu multă dragoste. „Bătrână proastă, dar credincioasă, zise ea, foarte credincioasă. Ia să văd, i-am lăsat 100 sau numai 50 de lire? Ar trebui să-i dau 100.”

Amănuntul o preocupă pe bătrâna doamnă şi a doua zi se aşeză şi îi scrise avocatului ei, cerându-i să-i trimită testamentul ca să poată controla. În aceeaşi zi, Charles spuse ceva la prânz care o surprinse:

— Apropo, mătuşă Mary, zise el, cine e papiţoiul ăla bătrân din camera de oaspeţi? Mă refer la tabloul de deasupra şemineului. Moşulică ăla cu barbişon şi mustăţi în furculiţă?

Doamna Harter îl privi cu asprime:

— E unchiul tău Patrick, când era tânăr, zise ea.

— Oh, vai mătuşă Mary, îmi pare groaznic de rău. N-am vrut să fiu nepoliticos.

Doamna Harter acceptă scuzele cu o plecăciune demnă a capului.

Charles continuă cam nesigur:

— Doar mă întrebam. Ştii…

Se opri indecis şi doamna Harter îi spuse repezit:

— Ei bine? Ce vroiai să spui?

— Nimic, zise Charles în grabă. O prostie cred.

Pentru moment, bătrâna doamnă nu spuse nimic altceva, dar mai târziu, când erau amândoi singuri, reluă subiectul.

— Aş vrea să-mi spui, Charles, ce te-a determinat să mă întrebi despre tabloul unchiului tău.

Charles părea încurcat.

— Ţi-am spus, mătuşă Mary. N-a fost nimic, doar o aiureală de-a mea… Cam absurdă.

— Charles, spuse doamna Harter pe tonul ei aristocratic, insist să-mi spui.

— Ei bine, dragă mătuşă, dacă vrei să ştii, mi s-a părut că l-am văzut pe omul din tablou uitându-se pe fereastra din capăt, când am venit pe alee aseară. Efectul luminii, cred. M-am întrebat cine naiba putea fi, faţa îi era aşa, ca la începutul erei victoriene, dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar Elizabeth mi-a spus că n-a fost nimeni, nici un musafir sau străin în casă şi, mai târziu, seara s-a întâmplat să mă îhvârt prin camera de oaspeţi şi acolo se afla tabloul deasupra şemineului. Exact acelaşi om pe care îl văzusem uitându-se pe fereastră! Se poate explica destul de uşor, cred. Subconştientul şi chestii de-astea. Trebuie să fi văzut tabloul mai înainte fără să-mi dau seama că-l observasem şi apoi mi-am imaginat doar faţa de la fereastră.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns