Suspecti de crima de Agatha Christie

 

Sir Edward Palliser, K. C., locuia pe Queen Anne’s Close la numărul 9. Queen Anne’s Close este un cul-de-sac. Chiar în mijlocul Westminster-ului; acolo domnea o atmosferă arhaică, departe de tumultul secolului al XX-lea. Lui sir Edward Palliser îi convenea de minune.

Sir Edward fusese unul dintre eminenţii avocaţi, specialişti în omucideri ai timpului său, oarecum nu mai se ducea la tribunal, amuzându-se cu colecţionarea de cărţi pentru biblioteca sa deosebită din domeniul criminalisticii. Era autorul volumului „Amintiri despre criminali celebri”.

În această seară, sir Edward stătea în faţa şemineului din bibliotecă, sorbind dintr-o excelentă cafea şi clătinând din cap asupra unui volum de Lombroso. Teorii atât de ingenioase şi cu totul depăşite.

Uşa se deschise aproape fără zgomot şi valetul său bine instruit se apropie de covorul tixit de cărţi şi-i şopti discret:

— O tânără doreşte să vă vadă, sir.

— O tânără?

Sir Edward era surprins. Iată ceva cu totul neobişnuit. Apoi se gândi că ar fi nepoata sa, Ethel, dar nu, în acest caz, Armour ar fi anunţat-o pe nume.

Îl întrebă grijuliu:

— Doamna nu şi-a spus numele?

— Nu sir, dar a zis că e sigură că veţi vrea s-o vedeţi.

— Condu-o înăuntru, se hotărî sir Edward Palliser. Se simţea plăcut impresionat.

O fată înaltă, brunetă, în jur de 30 de ani, cu o haină şi fustă negre, bine croite şi o pălăriuţă neagră se îndreptă spre sir Edward cu mâna întinsă, privindu-l ca pe o veche cunoştinţă. Armour se retrase, închizând uşa fără zgomot.

— Sir Edward, mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Eu sunt Magdalen Vaughan.

— Dar cum nu, desigur. El îi strânse cu căldură mâna întinsă.

Şi-o amintea acum perfect. Din călătoria aceea din America spre ţară, pe vasul „Siluric”! Un copil încântător… Căci era aproape un copil. Şi-a adus aminte că a iubit-o, în mod discret, ca un bărbat mai în vârstă de modă veche. Ea fusese atât de adorabil de tânără…, atât de voluptuoasă…, plină de admiraţie pentru cultul eroului… Tocmai potrivită să cucerească inima unui bărbat care se apropia de 60 de ani. Episodul retrăit îi pulsă mai multă căldură când i-a strâns mâna.

— E cât se poate de drăguţ din partea ta. Ia loc, te rog.

Îi trase un fotoliu, vorbind vesel, liniştit, întrebânduse tot timpul de ce venise la el. Când, în cele din urmă, îşi termină frazele de introducere, se lăsă tăcerea.

Mâna ei se încleşta şi se descleşta pe braţul fotoliului şi-şi umezea mereu buzele. Deodată, intră abrupt în subiect.

— Sir Edward, aş dori să mă ajutaţi.

El rămase surprins şi murmură fără să vrea:

— Poftim?

Ea continuă, vorbindu-i cu mai multă însufleţire:

— Aţi spus că dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor… Că dacă ar fi ceva pe lume pe care s-o faceţi, aţi face-o.

Da, într-adevăr, o spusese. E un lucru pe care-l spui, mai ales în momentul despărţirii. Îşi aducea aminte de tonul său scăzut, de modul în care îi sărutase mâna.

„Dacă-aş putea vreodată face ceva… Să ştiţi că vorbesc serios”.

Da, se spun astfel de lucruri… Dar foarte, foarte rar îţi îndeplineşti promisiunile! Şi, bineînţeles, nu după nouă sau zece ani. Îi aruncă o privire; era încă o fată foarte frumoasă dar îşi pierduse şarmul pe care-l găsise la ea – acea aparenţă de tinereţe proaspătă, intangibilă. Avea o figură mai interesantă acum, poate aşa ar fi gândit un tânăr, dar sir Edward nu mai simţea deloc valul acela de căldură şi emoţie care îl copleşise la sfârşitul călătoriei transatlantice.

Îşi luă un aer profesionist şi prudent. Rosti pe un ton degajat:

— Desigur, dragă domnişoară. Sunt încântat să fac tot ce depinde de mine, deşi mă îndoiesc că mai pot fi de ajutor cuiva acum.

Ea nu observă că el îşi pregătea terenul de retragere. Era tipul care vedea câte un singur lucru pe rând şi în momentul acela o preocupa numai problema sa personală. Considera amabilitatea avocatului de a o ajuta drept angajament definitiv.

— Sir Edward, suntem la mare ananghie!

— Suntem? Te-ai căsătorit?

— Nu, mă refeream la fratele meu şi la mine. De fapt şi ia William şi la Emily. Dar trebuie să vă explic. Am… Am avut o mătuşă, domnişoara Crabtree. Trebuie să fi citit despre ea în ziare. A fost oribil. A fost omorâtă… Ucisă.

— Aha! Faţa lui sir Edward se lumină de interesul stârnit. Acum o lună, nu-i aşa?

Fata încuviinţă.

— Mai puţin, trei săptămâni.

— Da, îmi reamintesc. A fost lovită în cap în casa ei. N-au descoperit individul care a făcut-o.

Din nou Magdalen Vaughan dădu din cap.

— N-au găsit omul şi nici nu cred că-l vor găsi vreodată. Ştiţi… S-ar putea să nu fie niciunul.

— Cum aşa?

— Da, e îngrozitor. Nu s-a scris despre asta în ziare. Dar tocmai asta crede poliţia. Ei ştiu că nimeni nu a intrat în casă în seara aceea.

— Vrei să spui…

— Că e unul dintre noi patru. Aşa trebuie să fie. Ei nu ştiu cine şi nici noi nu ştim cine… nu ştim. Stăm în fiecare zi, uitându-ne unul la altul bănuitori şi tot întrebându-ne. Oh! Dacă ar fi putut fi măcar cineva dinafară, dar nu văd cum ar fi…

Sir Edward o privea cu atenţie, cu tot mai mult interes.

— Vrei să spui că sunt suspectaţi membrii familiei?

— Exact. Cei de la poliţie n-au spus-o, bineînţeles. Au fost drăguţi şi politicoşi. Dar au percheziţionat casa şi neau tot anchetat pe noi toţi şi pe Martha… Deoarece nu ştiu care dintre noi e, stau la pândă. Mi-e aşa de frică, mi-e îngrozitor de frică.

— Draga mea, lasă, haide, cred că exagerezi!

— Nu. Este unul dintre noi patru, aşa trebuie să fie.

— Cine sunt cei patru la care te referi?

Magdalen se îndreptă în fotoliu şi vorbi mai liniştit:

— Sunt eu şi Matthew. Mătuşa Lily a fost sora bunicii. Am locuit la ea de când aveam patrusprezece ani. (Suntem gemeni, după cum ştiţi). Apoi mai e William Crabtree. El este nepotul ei de la un frate. Locuieşte şi el acolo, împreună cu soţia sa, Emily.

— Ea îi întreţinea?

— Mai mult sau mai puţin. Are ceva bani proprii, dar nu e prea sănătos şi trebuie să stea acasă. Este un bărbat liniştit, visător. Sunt sigură că ar fi fost imposibil ca el să fi… Mi-e şi groază să mă gândesc la asta!

— Sunt încă departe de a înţelege situaţia. Poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat, dacă asta nu te afectează prea mult?

— O, nu, vreau să vă povestesc. Şi încă totul îmi este clar în minte, extraordinr de clar. Servisem ceaiul, înţelegeţi, şi plecasem cu toţii să ne ocupăm de treburile noastre. Eu să lucrez la o rochie. Matthew să-şi dactilografieze un articol – face puţin pe ziaristul. William să-şi aranjeze timbrele; Emily nu coborâse la ceai. Luase o caşetă pentru durere de cap şi se lungise în pat. Aşa că eram cu toţii ocupaţi cu câte ceva. Şi când Martha a intrat s-o cheme pentru cină, la şapte şi jumătate, mătuşa Lily era moartă. Cu capul… E oribil… Zdrobit.

— Cred că s-a găsit arma, nu?

— Da. Era un presse-papiers care se afla întotdeuna pe masa de lângă uşă. Poliţiştii au căutat amprente, dar n-au găsit. Fuseseră şterse.

— Şi prima voastră bănuială?

— Ne-am gândit, de bună seamă, că a fost vorba de un hoţ. Două sau trei sertare de la birou erau trase, ca şi cum tâlharul căutase cava. Sigur că ne-am gândit la un hoţ! Apoi au venit cei de la poliţie şi au spus că ea murise de cel puţin o oră; au întrebat-o pe Martha cine fusese în casă şi Martha a răspuns că nimeni. Ferestrele erau închise pe dinăuntru şi nu erau semne că ar fi fost forţat ceva. Apoi au început să ne chestioneze…

Se opri. Pieptul îi sălta. Ochii, înfricoşaţi şi rugători, căutau la sir Edward un semn de încurajare.

— De exemplu, cine beneficiază de pe urma morţii mătuşii tale?

— Asta-i simplu. Cu toţii beneficiem în mod egal. Ea a hotărât ca averea să-i fie împărţită în mod egal între noi patru.

— Şi la cât se ridică bunurile sale?

— Avocatul ne-a spus că ne va reveni cam optzeci de mii de lire după acoperirea cheltuielilor de succesiune.

Sir Edward făcu ochii mari, uşor surprins.

— Dar e o sumă considerabilă. Cred că ştiaţi cât de mare era averea mătuşii voastre?!

Magdalen clătină din cap negativ.

— Nu, ne-a luat prin surprindere. Mătuşa Lily a fost întotdeauna grozav de grijulie cu banii. Ţinea doar o servitoare şi vorbea mereu despre economii.

Sir Edward dădu din cap gânditor. Magdalen se aplecă în faţă spre el.

— O să mă ajutaţi, da?

Cuvintele ei stârniră un sentiment neplăcut în sir Edward, tocmai în momentul în care începea să găsească interesant cazul în sine.

— Dragă domnişoară, de fapt ce-aş putea eu face? Dacă doreşti asistenţă juridică îţi dau numele…

Îl întrerupse.

— O, nu vreau aşa ceva! Vreau să mă ajutaţi personal, ca un prieten.

— E foarte drăguţ din partea ta, dar…

— Vreau să veniţi la noi acasă. Vreau să puneţi întrebări. Vreau să vedeţi şi să judecaţi singur.

— Dar, draga mea…

— Ţineţi minte, mi-aţi promis. Oriunde, oricând, aţi spus; dacă am nevoie de ajutor…

Ochii ei, rugători şi plini de încredere se uitau în ai lui. Se simţi jenat şi în mod ciudat răscolit. Sinceritatea asta a ei teribilă, încrederea asta totală într-o promisiune de complezenţă, de acum zece ani, ca o legătură sacră! Oare câţi bărbaţi nu rostiseră aceleaşi cuvinte – aproape un leitmotiv – şi la cât de puţini se apelase să facă un bine.

Spuse aproape şoptit:

— Sunt sigur că mulţi oameni te-ar putea sfătui mai bine decât mine.

— Am o mulţime de prieteni, normal. (El se amuză de naiva ei singuranţă). Dar, vedeţi, niciunul nu este inteligent. Nu aşa ca dumneavoastră. Sunteţi obişnuit să anchetaţi oamenii. Şi cu întreaga experienţă pe care o aveţi trebuie să ştiţi.

— Ce să ştiu?

— Dacă sunt vinovaţi sau nevinovaţi.

Îşi zâmbi încântat în sinea sa. Se gândea mulţumit că, în general, ştiuse! Deşi, în multe ocazii, părerea sa personală nu coincisese cu cea a juraţilor.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns