Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de Akira Yoshimura

 

Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.

Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor, îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.

Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.

Şi auzul meu era extrem de ascuţit.

Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.

Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.

Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.

— Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.

În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.

Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalităţi, şi nici ea, nici tata nu îşi închipuiseră că maşina avea să vină atât de curând.

— Ne scuzaţi, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat şi netezindu-şi obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.

Acesta îşi scoase imediat pantofii şi intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o faţă osoasă, roşu în obraji.

— Când a decedat? Întrebă el ca din obişnuin ţă, de îndată ce se aşeză lângă trupul meu întins pe tatami.

— Puţin după ora nouă. Mama îl ţintui cu ochi cocheţi.

Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvăşit şi haine ponosite.

— Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.

— Da, avea şaisprezece ani.

— Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-şi o mină tristă.

Halatul pe care îl purta era uzat şi jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.

— Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-aţi putea arăta aprobarea pentru incinerare?

Mama, părând să nu înţeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.

* Rogojini din pai de orez. (N. T.)

— Hârtia pe care cu siguranţă v-au dat-o de la primărie…

Înţelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puţin şi scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.

Tata, cu ochii roşii şi tulburi, stătea nemişcat într-un colţ al camerei.

— Vă rog, de asemenea, să puneţi aici ştam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveţi ştampilă, puteţi să puneţi şi amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinţii mei consimţeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecţie.

— Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică şi se aşeză îndată în faţa dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ştampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.

O aduse şi, pentru că nu mai avea tuş, suflă de câteva ori peste sigiliu.

— Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera şi vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînţeles de către noi.

Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.

În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. T.)

Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviinţă.

— A, mai e ceva…

Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului şi scoase un pachet învelit în hârtie albă.

Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.

— Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în faţa mamei.

— Vă mulţumim foarte mult, zise mama, şi, puţin jenată, îşi plecă adânc capul.

Tata, care stătea umil în colţ, o imită.

— De asemenea… Începu bărbatul cu o voce şi mai oficială.

Mama îl privi, înclinându-şi capul cu o expresie de o nemărginită umilinţă.

— Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ţinut acolo cel puţin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.

Bărbatul căuta să citească reacţia mamei.

— Mulţumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neştiind parcă ce să răspundă.

— Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.

Părând că tot nu ştie ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colţul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru şi el descumpănit de privirea ei.

— E bine aşa?

Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama îşi mtoarse mecanic faţa spre el şi încuviinţă.

— Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe faţa plicului „două luni”. Mă duc să aduc coşciugul, adăugă şi ieşi.

Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră şi obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani şi-1 puse pe cutia cu mandarine aşezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca şi cum i-ar fi cântărit conţinutul, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-şi desprindea ochii de la pachet.

La uşă se auziră voci ciudat de vesele, şi bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.

Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te mişti.

Fu deschis capacul şi pătura subţire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.

Purtând doar o cămaşă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le aşezase mama.

Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roşii se strecurară sub şalele mele, şi mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era îngheţat, am simţit că mâinile celor doi mă ardeau.

Bărbaţii îmi ridicară trupul şi-1 aşezară în sicriu. Scândurile erau aspre şi la un moment dat umărul meu ieşit din cămaşă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.

Capacul fu pus şi cei doi ridicară sicriul din faţă şi din spate.

— Ajută-i şi tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colţul camerei şi sprijini ne îndemânatic una din părţile sicriului.

Astfel susţinut, sicriul trecu prin uşă înclinat într-o parte.

Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăştiind urmele de rumeguş albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.

Maşina oprită în faţa casei era o maşină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate şirul de case cu streşinile îngrămădite unele în altele.

Portierele din spate fură deschise şi sicriul meu fu împins în maşină de către cei doi bărbaţi. In mod ciudat, deşi privirea îmi era împiedicată de pereţii sicriului şi de caroseria maşinii, vedeam limpede uliţa inundată de ploaie, ca şi cum aş fi privit prin pereţii străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.

La porţile caselor îngrămădite de-a lungul uliţei se iviseră feţe care priveau lacome, unele curioase, altele dispreţuitoare. Pe acea uliţă nu trecuse niciodată până atunci o maşină atât de luxoasă.

Cei doi bărbaţi în alb urcară în maşină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.

— Putem merge, îi spuseră şoferului.

— E îngrozitoare ploaia asta îşi scoaseră batistele şi-şi şterseră fruntea şi mâinile.

Maşina porni încet.

Faţa prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-şi numai pe jumătate chipul speriat prin uşă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.

Adio, am murmurat.

Maşina înainta cu greu pe uliţa îngustă.

Femei şi copii adăpostiţi sub streşini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul maşinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subţire.

— Ce loc mizerabil! Murmură şoferul, conducând cu grijă.

Ştergătoarele se mişcau rapid. Parbrizul era plin de apă.

Ieşind de pe uliţă, maşina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.

La un moment dat, se văzu o căruţă chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, şoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mişcări lente dintr-o baracă veche şi eliberă drumul.

Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o faţă palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă şi ţinea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.

Faţă de şirurile de case decolorate de pe ambele părţi ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumuseţe şi puritate.

Maşina înainta lent.

Tomio se lipi şi mai strâns de peretele de scândură al casei prin faţa căreia trecea.

Umbrela se lovi uşor de maşina noastră.

Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-şi umbrela pe umăr.

Adio, i-am spus şi lui.

Culoarea florilor persista încă în ochii mei. Tomio cu un buchet de flori… Mi se părea o combinaţie nepotrivită. Deşi venea îmbrăcat modest la şcoală, ca şi ceilalţi elevi, hainele lui erau totdeauna foarte curate. Avea trăsături delicate şi când se tundea zero creştetul capului său strălucea în nuanţe albăstrii.

Am privit în urmă până când umbrela, care părea o ciupercă în ploaie, nu s-a mai văzut.

Maşina continua să înainteze pe drumul sinuos.

— Când a murit? Întrebă bărbatul tânăr.

— Puţin după ora nouă, din câte mi-au spus.

— Deci de vreo două ore.

— Da. Am avut mare noroc. Cei de la laborator se vor bucura, zâmbi slăbănogul, arătându-şi dinţii înnegriţi de tutun.

— Domnule Murakami, ne grăbim pentru că trebuie să-i preleveze organele cât sunt încă proaspete, îi spuse apoi şoferului, scoţându-şi o ţigară din buzunar.

— Am înţeles, răspunse şoferul degajat, fără să se întoarcă.

— Maşina străbătu oraşul şi, urcând puţin, trecu peste un pod lung de lemn pe unde circulau multe maşini.

Bărbatul tânăr şterse de două, trei ori cu mâna geamul aburit din cauza ploii şi privi la râul lat, învăluit de ceaţă.

Ajunserăm într-un cartier animat.

Curând ploaia se domoli. La o cotitură a drumului începu să se zărească soarele. Zgomotul ploii fu înlocuit de sunetele claxoanelor şi de zarva oraşului care prindea viaţă.

Din bulevard, maşina continuă pe un drum în pantă, străjuit de un zid de piatră dintr-un cartier rezidenţial. Soarele atingea creştetele arborilor care se ridicau peste zid şi verdele lor dens se reflecta în geamurile maşinii. Bătea probabil vântul, fiindcă din când în când se auzeau căzând pe capota maşinii picături mari, scurse de pe frunzele copacilor.

Bărbatul tânăr deschise geamul.

— Nu mai plouă.

Privea afară, strângând din ochi pentru a se feri de lumină. Frunzişul verde se reflecta în pupilele lui.

— Ce ghinion avem! Când e umezeală, cada vrele se strică repede, spuse slăbănogul, apoi îmi aruncă o privire, ridicând capacul sicriului.

Un aer proaspăt şi răcoros pătrunse în interior. Trupul meu acoperit doar de cămaşă fu ţintuit de privirile lui.

— E o fată foarte tânără.

Da, se pare că nu avea decât şaisprezece ani. Binedispus, bărbatul îmi privea chipul ca şi cum ar fi măsurat din priviri un peşte aruncat într-un coş.

— Are faţă de copil, dar trupul ei e bine dez voltat pentru vârsta asta, spuse slăbănogul, holbându-se fără jenă la toate formele trupului meu.

Tânărul nu zise nimic.

Slăbănogul îşi fuma până la capăt ţigara, fără să-şi dezlipească privirile de la mine.

Mi-era ruşine de-mi venea să intru în pământ; i mă simţeam umilită de trupul meu expus astfel, privit de sus până jos.

Deodată mi-am dat seama de ruşinea pe care probabil că o simţise mama într-o zi, când tata îmi spusese aşa, într-o doară:

— Mieko, începi să semeni cu mama ta când era tânără.

Mama tresărise o clipă şi, încruntându-şi jignită sprâncenele, îmi aruncase o privire. Se dispreţuia pentru faptul că se căsătorise şi făcuse un copil cii un om de obârşie modestă ca tata.

Mama era fiica cea mai mică dintr-o familie de preoţi shintoişti*. Căsătorită cu fiul unei familii bogate, care suferea însă de o boală mintală, fugise şi venise acasă, dar părinţii, care primiseră bani pentru a accepta căsătoria, o alungaseră imediat. După un an, nemaiputând suporta, fugise din nou şi se angajase chelneriţă la o rotiserie unde tatăl meu era bucătar. Aşa se cunoscuseră Maşina străbătu oraşul şi, urcând puţin, trecu peste un pod lung de lemn pe unde circulau multe maşini.

Bărbatul tânăr şterse de două, trei ori cu mâna geamul aburit din cauza ploii şi privi la râul lat, învăluit de ceaţă.

Ajunserăm într-un cartier animat.

Curând ploaia se domoli. La o cotitură a drumului începu să se zărească soarele. Zgomotul ploii fu înlocuit de sunetele claxoanelor şi de zarva oraşului care prindea viaţă.

Din bulevard, maşina continuă pe un drum în pantă, străjuit de un zid de piatră dintr-un cartier rezidenţial. Soarele atingea creştetele arborilor care se ridicau peste zid şi verdele lor dens se reflecta în geamurile maşinii. Bătea probabil vântul, fiindcă din când în când se auzeau căzând pe capota maşinii picături mari, scurse de pe frunzele copacilor.

Bărbatul tânăr deschise geamul.

— Nu mai plouă.

Privea afară, strângând din ochi pentru a se feri de lumină. Frunzişul verde se reflecta în pupilele lui.

— Ce ghinion avem! Când e umezeală, cada vrele se strică repede, spuse slăbănogul, apoi îmi aruncă o privire, ridicând capacul sicriului.

Un aer proaspăt şi răcoros pătrunse în interior. Trupul meu acoperit doar de cămaşă fu ţintuit de privirile lui.

— E o fată foarte tânără.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns