Supermintea – Punctul Omega de A. E. van Vogt

Prolog.

Să luăm o fiinţă înzestrată cu raţiune –

Steve Hanardy s-ar potrivi şi el acestei descrieri. Steve e un bărbat scund, dar robust, cu aerul cuiva aflat foarte aproape de stagiul animalic. Obişnuieşte să-şi ţină mereu ochii mijiţi, de parcă ar fi deranjat în permanenţă de o lumină puternică. Are un chip cu trăsături grosolane, neplăcute. Dar este om. Poate gândi şi acţiona şi e mereu gata să lase de la el decât să profite.

— Să punem această persoană înzestrată cu raţiune într-un sistem solar înconjurat de un ocean de vid de două milioane de ani lumină în spatele căruia, aparent, se află un alt pustiu la fel de vast –

Hanardy, unul dintre produsele migraţiei pământenilor pe lunile şi planetele sistemului solar, se născuse pe Europa, una dintre lunile lui Jupiter, înainte ca sistemul educaţional să fi ajuns şi la colonişti. Crescuse fără beneficiul unei educaţii, drept care, la maturitate, ajunsese incoerent în gândire, dar foarte bun ca să muncească pe navele de mărfuri şi pe cele de pasageri care treceau grăbite prin imensa grămadă de resturi – de la luni mai mici, la meteoriţi locuibili – care înconjurau masivul Jupiter.

Cum zona era bogată şi forfotea de febra negoţului, chiar şi Hanardy, cel lipsit de imaginaţie sau inteligenţa, ajunsese să aibă o navă de mărfuri doar a lui. Chiar de la început, cele mai profitabile transporturi fuseseră cele ocazionale, spre meteoritul pe care locuiau un om de ştiinţa, profesorul Ungara, laolaltă cu fiica sa, Patricia. Vreme de ani de zile, pentru el acesta a fost un aranjament extrem de lucrativ, cu transporturi de rutină, fără nici un fel de incidente.

— Să confruntăm acest individ înzestrat cu raţiune cu enigma unei –

Gândurile bărbatului erau întunecate de nehotărâre, în vreme ce traversa camera de control a navei, spre patul pe care zăcea ţeapănă şi nemişcată o femeie. Se aplecă puţin asupra ei. Rosti pe un ton grav: – „Am început să încetinim, Merla.”

Nici un răspuns, nici o mişcare, nici cea mai mică grimasă pe chipul anormal de alb. Doar nările fine se dilatau uşor în ritmul respiraţiei încete. Asta era tot. Dreegul îi ridică un braţ şi apoi îi dădu drumul. Braţul căzu în poala femeii ca o bucată de lemn. Bărbatul îi ridică cu grijă pleoapa şi privi cu atenţie. Pupila era aţintită asupra lui, dar nu-l vedea, iar irisul era de un albastru tulbure.

Bărbatul se îndreptă de spate. Aşa cum stătea pe puntea tăcută a navei, părea muncit de calcule reci, neplăcute. Tocmai cugeta cu amărăciune: „Dacă o reanimez acum, va avea mai multă vreme la dispoziţie ca să mă atace şi, desigur, mai multă putere. Daca mai aştept puţin, o să fie mai slăbită.”

Încet, începu să se relaxeze. Amintirea anilor obositori pe care el şi cu femeia aceea îi petrecuseră împreună în vastitatea întunecată a spaţiului anulă în parte hotărârea rece pe care o luase înainte.

Sufletul îi era atins de o undă de simpatie, ceea ce-l făcu să ajungă la o altă decizie. Prepară o substanţă pe care o injectă în braţul femeii. Ochii lui gri aveau o lucire ca de oţel atunci când îşi apropie buzele de urechea ei. Îi şopti pe un ton blând: „Suntem aproape de un sistem solar. O să găsim sânge, Merla! Şi viaţă!”

Femeia se mişcă uşor. Semăna cu o păpuşă cu păr auriu care se trezea la viaţă. Deşi obrajii perfecţi nu aveau nici o urmă de culoare, ochii priveau cu atenţie în jur. Ridica privirea spre el, cu o expresie de ostilitate dură, care exprima o întrebare.

„Mi-ai dat chimicale”, rosti. Nu mai semăna cu o păpuşă. În vreme ce continua să-l privească fix, o parte din frumuseţea chipului dispăruse. Continuă: „E al naibii de ciudat, Jeel, că tu pari să te simţi foarte bine. Dacă aş fi ştiut că…”

Bărbatul se îndepărtă de ea, cu o expresie rece pe chip.

„Las-o moartă, îi zise cu calm. Ştii foarte bine că risipeai energia. Dar nu contează, vom ateriza în curând.”

Rigiditatea din corpul ei începuse să dispară. Femeia se ridică cu greu şi pe faţă îi apăru o expresie de nelinişte atunci când zise: „Pe mine mă interesează mai mult riscurile. Nu e vorba de o planetă a Uniunii Galactice, nu?” „Nu, nu sunt galactici pe aici. Dar există totuşi un Observator. În ultimele două ceasuri am prins ultra-semnale secrete” – tonul lui deveni sardonic – „care avertizează toate navele să nu se apropie de sistem pentru că nu este deocamdată pregătit pentru vreun contact cu una dintre planetele Uniunii Galactice.”

O parte din bucuria aceea diabolică din gândurile lui se transmisese probabil şi în tonul cu care vorbise. Femeia, care încă îl privea fix, făcu deodată ochii mari. Şopti: „Vrei să spui că…”

Bărbatul dădu din umeri. „Semnalele probabil că sunt acum la intensitate maximă. Vom afla imediat ce grad are sistemul ăsta. Dar, după mine, poţi să începi să speri încă de pe acum.”

Ajuns la panoul de control, scufundă camera în întuneric şi trecu comanda pe pilot automat. Pe ecranul de pe peretele opus se formase deja o imagine. La început numai un punct de lumină pe cerul înstelat, apoi o planeta ce plutea senină prin spaţiul întunecat, cu oceanele şi continentele perfect vizibile. Dinspre ecran tocmai se auzea un glas: „Acest sistem stelar conţine numai o singură planetă locuită, numită Pământ de către rasa dominantă. A fost colonizată de galactici cu vreo şapte mii de ani în urmă în maniera obişnuită. Acum se află la gradul al treilea de dezvoltare şi a izbutit să creeze o formă limitată de călătorie spaţială, cu o sută şi ceva de ani în urmă.”

Cu o mişcare a mâinii bărbatul stinse ecranul şi aprinse luminile, privind-o triumfător pe femeie. „Gradul trei!” rosti încetişor, pe un ton mirat „Numai de gradul trei. Merla, îţi dai seama ce înseamnă? Este şansa unei întregi epoci. Am de gând să-i anunţ pe cei din tribul dreeg. Dacă nu putem lua de aici câteva cisterne de sânge şi o baterie plină de «viaţă» nu merităm să fim nemuritori.”

Se întoarse spre comunicator, şi, pentru un singur moment de exaltare, uită cu totul de orice fel de precauţie. Cu colţul ochiului o zări pe femeie sărind de pe patul în care zăcuse. Se răsuci într-o parte, dar prea târziu. Mişcarea îl salvă numai în parte. Din fericire îşi atinseră numai obrajii, nu şi buzele.

O scânteie albastră ţâşni de la el spre ea. Descărcarea energetică îi arse obrazul şi-l lăsă însângerat. Aproape că se întinse pe podea. Apoi, furios din cauza durerii agonizante, se dezlipi de ea. „O să-ţi rup oasele!” urlă.

Râsul ei, neplăcut din cauza furiei îndelung reţinute, ajunse până la el din locul în care o aruncase, într-un colţ al cabinei de comandă. Femeia-i zise cu ciudă: „Deci aveai o provizie secretă de «viaţă», numai pentru tine. Mincinos afurisit ce eşti!”

Înţepeneala care-l cuprinsese îl făcu pe bărbat să-şi dea seama că furia era cu totul inutilă. Încordat din cauza slăbiciunii care deja începuse să-i apese muşchii, se răsuci spre panoul de control şi începu să facă febril toate ajustările care aveau să aducă nava în spaţiul şi timpul normal.

Nevoia trupului era din ce în ce mai acută. De două ori se împletici spre patul din colţ, copleşit de greaţă. Dar de fiecare dată reveni la comenzi, deşi simţea rigiditatea cum îi cuprindea tot mai mult trupul. Conducea nava prea repede. Aceasta deveni un fel de flacără albă atunci când în fine intră în atmosfera celei de-a treia planete. Dar metalele din care era construită continuau să-şi păstreze forma; viteza teribilă ceda tot mai mult în faţa puterii nemiloase a reversoarelor şi a presiunii aerului, care devenea tot mai gros cu fiecare milă parcursă.

Femeia fu aceea care-l ajută să urce cu mare greutate în micuţa navetă de cercetare. El rămase nemişcat, încercând să-şi adune puterile, privind nerăbdător în jos la marea de lumini strălucitoare care reprezenta primul oraş de pe partea întunecată a acelei lumi ciudate. Privi plictisit cum femeia ateriză cu naveta micuţă în spatele unui depozit de pe o alee întunecată. Şi pentru că salvarea părea aşa de aproape, reuşi chiar să meargă alături de ea spre strada rezidenţială apropiată, destul de prost luminată.

El ar fi luat-o chiar prin mijlocul străzii, dar femeia-l prinse din spate şi-l trase înapoi pe aleea întunecată. „Eşti nebun?” şopti ea. „Întinde-te. O să stăm aici până când o să vină cineva.”

Betonul era tare sub corpul lui, dar după câteva clipe de odihnă chinuitoare, avu destulă energie ca să dea glas gândului amar care-l bântuia: „Dacă nu ai fi furat cea mai mare parte a «vieţii» pe care o economisisem cu greu, n-am fi acum în asemenea poziţie disperată. Ştiai foarte bine că era important ca eu să fiu în deplinătatea puterilor.”

În întunericul de lângă el, femeia rămase tăcută câteva clipe. Apoi şopti sfidător „Amândoi avem nevoie de o schimbare a sângelui şi să ne încărcăm cu «viaţă». Poate că am luat cam multişor de la tine, dar asta numai din cauză că a trebuit să fur. Nu mi-ai fi dat tu singur, de bună voie, ştii foarte bine.”

O vreme, inutilitatea acelei discuţii îl făcu pe bărbat să tacă, dar în timp ce minutele se scurgeau, acea nevoie fizică cumplită îi influenţă iar gândurile. Îi zise cu obidă: „Cred că-ţi dai seama că prezenţa noastră a fost descoperită. Nu există îndoială că nava noastră a fost depistată de către Observatorul Galactic încă dinainte să fi ajuns la planetele exterioare. Ne vor urmări oriunde am merge şi, indiferent unde vom îngropa nava, ei vor cunoaşte cu precizie locul. Motoarele cu propulsie interstelară sunt uşor de detectat. Cum ei n-ar face greşeala să folosească aşa ceva pe o planetă de gradul trei, noi nu-i vom putea localiza. Va trebui să ne aşteptăm la un atac, indiferent sub ce formă. Nu pot decât să sper că niciunul dintre Marii Galactici nu va lua parte la el.” „Vreunul dintre ei!” Şoapta ei era aproape un geamăt încercă să se controleze, apoi izbucni iritată: „Nu încerca să mă mai sperii. Mi-ai spus de nu ştiu câte ori că…” „Bine, bine!” rosti el morocănos, obosit. „Timpul ne-a dovedit că ne consideră mult prea nedemni de atenţia lor personală. Şi – în pofida slăbiciunii, bărbatul nu se abţinu să nu rostească cu răutate – preferă să lase orice alt fel de agent pe care-l au pe aceste planete înapoiate să încerce să ne oprească.” „Şşşt!” se auzi şoapta ei încordată. „Paşi! Repede, ridică-te în picioare!”

El îi vedea deja silueta cum se înălţa alături. Apoi îi simţi mâinile pe umeri, cum îl trăgeau fără milă. Se ridică ameţit.

„Nu cred”, începu el chinuit, „că pot să…”

Jeel!” Şoapta ei îi biciui auzul, în vreme ce mâinile îl scuturau neîndurătoare. „Văd un bărbat şi o femeie. Ei sunt «viaţă», Jeel, «viaţă»!”

Viaţă!

Bărbatul se îndreptă de spate. O scânteie din acea dorinţă de viaţă care-l făcuse să străbată milele întunecate ale spaţiului vreme de ani de zile se aprinse iar în el. Uşor, cu graţie, o porni după Merla, ieşind în stradă. Văzu imediat siluetele celor doi, un bărbat şi o femeie. În lumina slabă de sub copacii de pe stradă cuplul venea chiar spre ei, trăgându-se într-o parte ca să le facă loc să treacă. La început veni femeia, apoi bărbatul – şi totul era aşa de simplu, de parcă muşchii lui şi-ar fi recăpătat deodată toată puterea.

O văzu pe Merla aruncându-se asupra bărbatului; o prinse şi el pe femeie, şi-şi lăsă capul în jos pentru sărutul acela care ei avea să-i aducă moartea şi lui puterea.

După aceea – după ce luară şi sângele – bărbatul redeveni posac, în mintea lui ţesându-se tot felul de gânduri, care încetul cu încetul se închegară într-un plan. Rosti cu gravitate: „Vom lăsa corpurile aici.”

Merla îl privi uluită şi dădu să protesteze, când el o întrerupse neîndurător: „Lasă-mă pe mine să aranjez totul în favoarea noastră. Cadavrele astea vor atrage atenţia culegătorilor de ştiri, sau a reporterilor, sau cum s-o mai numi pe aici în specia lor. Iar noi avem nevoie exact de o asemenea persoană. Undeva, în rezervorul de fapte adunate de reporter trebuie să existe tot felul de indicii, neînsemnate pentru el, dar prin care noi vom putea descoperi sediul secret al Observatorului Galactic din acest sistem. Trebuie să găsim acest sediu, să descoperim ce putere are şi la nevoie să-l distrugem atunci când va veni tribul aici.” Glasul lui deveni şi mai dur. „Dar acum am face bine să explorăm oraşul ăsta, să găsim o clădire aglomerată sub care să ne ascundem nava, să învăţăm limba, să ne umplem rezervoarele vitale şi să capturăm reporterul. Iar după ce voi termina cu el – glasul i se îmblânzi deodată – îţi va oferi, fără îndoială, acea diversiune fizică după care se pare că tânjeşti cu atâta foc după ce ai primit aşa de multe chimicale.”

Jeel râse mulţumit atunci când simţi cum degetele ei îl strângeau uşor de braţ într-un gest de tandreţe. „Mulţumesc, Jeel”, răspunse ea. „Chiar înţelegi ce se petrece cu mine, nu?”

2 Începe reabilitarea coeficientului de inteligenţă.

În spatele lui Leigh se deschise o uşă. Imediat, larma glasurilor din încăpere scăzu la nivelul unui murmur. Leigh se întoarse şi aruncă ţigara pe podeaua de marmură, punând piciorul pe ea atunci când se răsuci cu totul.

Deasupra capetelor luminile crescură în intensitate, scoţând în relief fiecare detaliu în parte. În strălucirea aceea văzu şi el ceea ce devenise centrul atenţiei tuturor celorlalţi: cele două cadavre, al femeii şi al bărbatului, întinse unul lângă celălalt pe suprafaţa lucioasă a tărgii. Corpurile erau rigide, iar ochii închişi. Se vedea bine că erau neînsufleţite şi în nici un caz, cugetă Leigh, nu păreau să fie doi oameni adormiţi.

Îşi notă această observaţie în minte şi apoi se simţi şocat de ceea ce făcuse. Aceea era prima crimă de pe continentul nord-american în douăzeci şi şapte de ani. Iar pentru el nu era decât o altă misiune. Constată că era mai dur decât îşi imaginase vreodată.

În jurul lui murmurul glasurilor încetase. Singurul sunet care se mai auzea era respiraţia zgomotoasă a bărbatului de alături, apoi scârţâitul propriilor pantofi atunci când se apropie de targă. Mişcarea lui se transformă într-un fel de semnal pentru toţi cei adunaţi acolo. Toată lumea prinse să înainteze. Leigh avu un moment de anxietate. Dar muşchii mari şi puternici ai corpului îl duseră acolo unde dorise, alături de cele două capete. Se aplecă asupra lor, absorbit. Atinse cu degetele inciziile de pe gâtul femeii. Nici nu se uită la îngrijitorul care venise cu targa atunci când îl întrebă curios: „Deci pe aici s-a extras sângele?” „Da.”

Înainte de a fi apucat să mai spună ceva, interveni un alt reporter „Vreun comentariu special din partea savanţilor de la poliţie? Crimele acestea au avut loc cu o zi în urmă. Trebuie să fi descoperit ceva până acum.”

Leigh aproape că nici nu auzise întrebarea. Cadavrul femeii, încălzit electric pentru îmbălsămare, părea ciudat de plin de viaţă sub atingerea lui. De-abia după un moment îndelungat observă că buzele erau învineţite ca după un sărut brutal.

Întoarse privirea spre bărbat. Aceleaşi incizii pe gât şi buzele strivite şi învineţite. Ridică ochii spre omul în uniformă. Avea nenumărate întrebări de pus. Dar rămaseră nerostite atunci când acesta le zise pe un ton calm: „În mod normal, atunci când se aplică îmbălsămarea electrică, apare o anumită rezistenţă la acest tratament, din cauza electricităţii statice prezente în corp. În mod curios, aceste două corpuri nu au opus deloc rezistenţă.”

Cineva din grup întrebă: „Şi asta ce vrea să însemne?” „Electricitatea statică este de fapt o forţă a vieţii care se scurge dintr-un cadavru în răstimp de o lună. Noi nu cunoaştem nici un procedeu pentru a grăbi această scurgere, dar vânătăile de pe buze arată nişte arsuri distincte, care sunt extrem de sugestive.”

Toată lumea întinse gâtul să vadă mai bine, şi în cele din urmă Leigh se lăsă dat la o parte. Se opri, deodată, atent, atunci când reprezentantul poliţiei continuă: „Desigur, există posibilitatea ca un pervers să-i fi sărutat cu asemenea violenţă.” „Eu am crezut”, interveni Leigh, „că nu mai avem perverşi de când profesorul Ungarn a convins guvernul să instaleze prototipul psihologului mecanic în toate şcolile, punând astfel capăt crimelor, furturilor, războaielor şi tuturor perversiunilor antisociale.”

Omul în uniformă neagră ezită o clipă, apoi răspunse: „Se pare că un asemenea pervers, unul foarte rău, a scăpat de acest aparat.” Încheie conferinţa de presă cu bruscheţe. „Asta a fost tot, domnilor. Nici un fel de indicii, nici o promisiune că vom captura cât mai rapid criminalul. Nu putem spune decât că am încercat să luăm legătura cu profesorul Ungarn prin radio. Din fericire l-am prins tocmai în drum spre Pământ. Nava lui va ateriza puţin după lăsarea întunericului, deci peste câteva ceasuri.”

Intensitatea luminii începu să scadă. În vreme ce Leigh rămăsese locului încruntat şi cadavrele erau scoase din sală, peste zumzetul vocilor se auzi un glas mai puternic spunând: „Sărutul morţii…” „Vă spun eu”, se auzi un alt glas, „căpitanul de pe nava de linie jură că aşa s-a întâmplat – nava spaţială a trecut pe lângă el cu câteva milioane de mile la oră, şi era în plin proces de frânare, nu uitaţi, de frânare, de vreo două zile.” „Afacerea vampirul! Eu aşa am s-o numesc.”

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns