Sub stele de A. j. Cronin. Volumul 2

Vol. II.

CAPITOLUL I.

În momentul intrării în vigoare a proiectului Derby*, relaţiile dintre Arthur şi taică-su ajunseseră de-a dreptul intolerabile.

Situaţia dintre ei era de fapt o stare de război nedeclarat. Niciunul nu încerca să^şi ascundă ostilitatea faţă de celălalt. Numele lui Arthur era trecut în Registrul Naţional, dar, cu toate că primise hârtiile oficiale trimise în virtutea noului plan, el nu li s-a conformat.

Faptul de a nu fi dat urmare acestei solicitări n-a atras nici un fel de comentariu imediat. Acasă, la vila Law, venind de fiecare dată târziu la masă, îl evita pe Barras, pe cât era posibil. La mină, la Neptun, stătea mai tot timpul în subteran, sosind devreme şi coborând în adâncuri, împreună cu Hudspeth, înainte ca Barras să vină la administraţie. Şi totuşi, în ciuda tuturor precauţiilor, îi era bineînţeles imposibil să scape de inevitabilele întâlniri, pline de animozitate, de încordare şi însoţite de conflicte deschise. Când intra în birou, murdar şi obosit, la capătul zilei de lucru, Barras se prefăcea că nici nu-l bagă în seamă, din cauza treburilor urgente în vârtejul cărora era prins. Tot timpul se străduia să-i sugereze lui Arthur cum nu se poate mai limpede că la mină nu e nici o nevoie de el. Ridicând deodată’capul dintr-un maldăr de hârtii, Barras părea că dă cu ochii <notă>

*Referire la proiectul care prevedea obligativitatea serviciului militar, introdus în Anglia în 1915.

</ notă>

De Arthur şi se încrunta de parcă i-ar fi spus: „A, va să zică eşti aici, tot aici? Iar când Arthur se pregătea să plece, Barras îl urmărea cu privirea, turbând de mânie, ciocănind cu degetele în birou şi adoptând acea expresie crispată a unui om jignit care suferă o profundă • neplăcere.

Arthur vedea bine că taică-su nu putea suferi prezenţa lui la mină. Către începutul lui ianuarie, Arlhur simţi că trebuie neapărat să se plângă de calitatea noilor stâlpi de armare aduşi în sectorul Pive Quarter. Barras se aprinse într-o clipă:

— Vezi-ţi de treaba ta, şi lasă-mă pe mine să-ţni văd de-a mea! Când o să am nevoie de sfatul tău, fii sigur că am să ţi-l cer.

Arthur nu răspunse. Ştia că stâlpii de susţinere sunt de calitate inferioară, unii dintre ei chiar mâncaţi la capete. Se speria pur şi simplu conslatând calitatea proastă a materialelor pe care le folosea taică-su. Preţurile crescând vertiginos şi producţia fiind în efervescenţă,’ mina Neptun era o hax.na în care curgeau banii. Şi totuşi, în ciuda chiar şi a lecţiei pe care i-o dăduse catastrofa minieră, nu se cheltuia un ban, măcar, pentru asigurarea unor condiţii mai bune de lucru şi a securităţii muncii în subteran.

Chiar în seara aceea, ziarul Tynecaslle Argus anunţa, cu. Litere de-o şchioapă, intrarea în vigoare a legii serviciului militar obligatoriu.

Citind vestea, Barras nu-şi putu ascunde satisfacţia.

— Asta o să-i mai scuture niţei pe chiulangii, anunţă el din capul mesei. Era şi timpul să se facă o verificare pentru a-i descoperi pe învârtiţi. Cred că foarte mulţi stau ascunşi prin vizuini şi le ţâţâie inima de frică. Barras râse scurt, triumfător. O să-i pună niţel pe gânduri.

Era ora cinci şi se întâmplase – lucru destul de rar – ca Arthur să fie acasă; şi măcar că Barras se adresase mătuşii Carrie, şfichiul biciului era îndreptat către Arthur.

— Carolinc dragă, e un adevărat scandal, continuă el cu glas puternic, să vezi în jurul tău atâţia tineri apţi pentru serviciul militar care zac aici, în loc să plece să-şi apere ţara. Deocamdată s-au învârtit ei în fel şi chip, strecurându-se în diverse slujbe, deşi nimeni n-are nevoie de ei acolo. Ştii, se prefac că n-au înţeles aluzia şi nu se înrolează în armată. Ei bine, pe legea mea, eu cred că a sosit timpul să fie expediaţi pe front cu un picior în spate.

— Da, Richard, murmură mătuşa Carrie, aruncând o privire tremurătoare către Arthur, care nu-şi lua ochii din farfurie.

— Bineînţeles, ştiam eu că o să vină şi legea asta, continuă Barras pe acelaşi ton. Şi pe de altă parte, nu mă. Îndoiesc că voi avea un cuvânt-de spus în aplicarea ei. Rămâne între noi, dar fapt cert este că am fost solicitat să funcţionez ca judecător la tribunalul local.

— La tribunal, Richard? Întrebă mătuşa Carrie, şi cu frecare cuvânt glasul ei scădea.

— Da, chiar aşa, declară Richard, evitând cu grijă privirea lui Arthur. Şi pot să te asigur că eu unul n-o să admit nici un fel de baliverne sau dulcegării, în sfârşit, de astă dată se iau lucrurile în serios, şi cu cât mai curând îşi va da lumea seama de asta, cu atât mai bine. O discuţie asemănătoare am avut şi cu Hetty, deunăzi. Şi ea e absolut convinsă că a sosit dfe mult momentul să fie treziţi la realitate toţi învârtiţii şi laşii. Şi să fie smulşi din mijlocul nostru.

Arthur ridică încet ochii şi se uită la taică-su. Barras era îmbrăcat cu un costum nou, gri, şi purta o floare la butonieră, în ultima vreme îşi comanda mereu costume noi, şi nu numai atât, dar şi le făcea mult mai elegante, mai moderne decât purtase el înainte.

Arthur îl bănuia că şi-a schimbat croitorul în Tynecastle. În plus, îşi luase obiceiul de a pune întotdeauna o floare la butonieră, în general o garoafă roz, aleasă dintre plantele noi din seră. Înfăţişarea lui era de un rafinament exagerat, îi străluceau ochii, avea un aer febril, încordat, cu totul neobişnuit pentru el.”

— Aşteaptă numai puţin, Caroline, şi ai să vezi ce se întâmplă, râse el, nemaiîncăpându-şi în piele de mulţumire. Să vezi cum o să se îmbulzească lumea la cercul de recrutare când vor începe tribunalele să-i ia pe ăştia în primire.

Urmă un răstimp de tăcere, în cursul căruia mătuşa Carrie, cuprinsă de un acces de spaimă cumplită, repezea priviri când la unul, când la altul. Apoi Barras se uită la ceas: gestul lui obişnuit.

— Ei, Caroline, rosti el pe tonul unui om care deodată revine la fapte, trebuie s-o iau din loc. Să nu se ostenească nimeni să mă aştepte. Probabil am să întârzii. O duc pe Hetty la teatrul Kirig. Ce să faci, măcar că e război, trebuie să ne distrăm şi noi puţin. Se joacă Fata din munţi, cu toată trupa din Londra. Am auzit că e un spectacoţ foarte bun. Hetty zicea că abia aşteaptă să-l vadă.

Barras se ridică şi, instinctiv, duse mâna la butonieră, să controleze dacă floarea se găseşte acolo. Apoi,’fără să-l bage în seamă pe Arthur, dar salutând-o pe Caroline cu un gest vioi din cap, părăsi încăperea.

Arthur rămase aşezat la masă, absolut nemişcat şi fără să scoată, un sunet. Ştia bine că Hetty iese mereu în lume cu taică-su: costumele noi de haine, floarea de la butonieră, lustrul de falsă tinereţe pe care-l arbora Barras erau semne care indicau aceeaşi concluzie.

Totul începuse ca un fel de nobilă compensaţie – Arthur se purtase mizerabil cu fata, aşa că Barras simţise că pe umerii săi apasă obligaţia de „a o împăca şi a o distra puţin pe Hetty”. Şi totuşi, Arthur avea o mică bănuială că relaţiile merseseră mult mai departe, dincolo de limitele unei simple consolări. De ştiut însă, nu ştia cu precizie.

Gândurile care îl frământau îlfăcură să ofteze. Oftatul lui tetirni neliniştea mătuşii Carrie. Nemaiaflându-şi locul pe scaun, mătuşa îl întrebă:

— Arthur, dar tu n-ai,mâncat mai nimic astă-seară, de ce nu iei

0 şarlotă? Murmură ea.

— Nu mi-e foame, mătuşă Carrie.

— Vai, dragă, dar sunt aşa de bune! Îi reproşa ea, cu glasul tulbure de emoţie., * ‘

Arthur clătină din cap-în tăcere văzând-o pe Carrie prin vălul de durere care-l covârşea. Deodată îl cuprinse o dorinţă nebuna de a

1 se destăinui, de a-i dezvălui mătuşii foată supărarea care-i chinuia mintea. Dar se stăpâni, dându-şi perfect de bine seamă că n-ar fi slujit la nimic. Mătuşa Carrie era foarte bună, îl iubea pe Arthur în felul ei, dar timiditatea care o caracteriza, teama amestecată cu respect pe care i-o inspira Barras o făceau de-a dreptul incapabilă să-l ajute.

Arthur se ridică de la masă şi ieşi din sufragerie, în hol rămase cu capul aplecat, neştiind ce să facă. Într-un moment ca acesta, firea lui slabă simţea mai mult ca oricând nevoia de compătimire. Măcar de-ar fi avut-o pe Hetty lângă el. I se puse un nod în gât. Se simţi neputincios, pierdut. Apoi se întoarse şi urcă încet scările. Tocmai când trecea prin dreptul camerei maică-si, se opri deodată. Un gând neaşteptat îi dădu pinteni; puse mâna pe clanţă şi intră.

— Bună seară, mamă. Cum te mai simţi?

Maică-sa întoarse repede capul. Din mijlocul pernelor, care o susţineau din toate părţile, faţa ei grasă şi palidă se îndreptă spre el, mirată şi plângăreaţă.

— Mă doare capul, îi răspunse ea. Şi tu m-ai speriat îngrozitor ca ai deschis uşa prea brusc.

— – lartă-mă, mamă.

Se aşeză cuminte pe marginea patului ei.

— A, nu, Arthur! Protestă ea. Nu acolo, dragul meu, că nu pot suporta să-mi şadă nimeni pe pat. Mai ales acum, când mă doare capul aşa de tare. Sunt foarte chinuită.

Arthur se ridică iar în picioare, roşindu-se puţin.

— Lartă-mă, mamă, spuse el din nou.

Se strădui să înţeleagă punctul de vedere al maică-si, refuzmd cu orice preţ să se simtă jignit. Doar era mama lui. Din adincâmile subconştientului îi reveni o amintire a tandreţii ei de demult, o senzaţie vagă că 6 simte aplecându-se la căpătâiul lui, ca în copilărie, revărsată toată asupră-i, cu halatul de dantelă desfăcut, învăluindu-l, ocrotindu-l. Acum cedă acestei amintiri din copilărie şi, tânjind după dragostea ei plină de duioşie, exclamă cu glasul înecat de emoţie:

— Mamă, îmi dai voie să discut ceva cu tine?

Maică-sa îl privi cu acelaşi aer de câine bătut.

— Mă doare capul aşa de rău!

— Nu te ţin mult. Zău, mamă, am mare nevoie de sfatul tău.

— LNu, Arthur, protestă ea închizând ochii, de parcă ar fi sper it-o nerăbdarea lui. Crede-mă, nu pot. Altă dată, eventual. Am o migrenă înfiorătoare.

Arthur se trase înapoi, redus la tăcere, cu chipul complet schimbat, lovit de felul cum îl respinsese.

— Arthur, ce crezi tu că-mi provoacă mie durerile astea de cap, de atâta vreme? Continua ea cu ochii închişi. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva provin din cauza tirului artileriei din Franţa. Ştii, vreau să spun, din cauza vibraţiilor, care ajung prin aer până la noi. Bineînţeles, eu nu aud zgomotul obuzelor, asta înţeleg perfect, dar m-am gândit dacă nu cumva vibraţiile astea stârnesc cine ştie ce poveste. Fireşte însă, asta n-ar putea să explice de ce mă doare spinarea. Şi să ştii că în ultima vreme mă doare destul de tare.

Spune-mi, Arlhur, tu nu crezi că această canonadă ar putea să aibă vreo influenţă asupra bolii mele?

— Ştiu şi eu, mamă? Răspunse el greoi, şi se opri, adunându-şi gtndurile. În orice caz, nu văd cum ar putea să te doară din cauza asta spatele.

— Dar bagă bine de seamă, eu una nu mă prea plâng din pricina spinării. Alifia pe care mi-a dat-o doctorul Lewis e foarte bună.

Conţine tinctură de aconit, beladonă şi cloroform. Ştiu, pentru că am citit reţeta. Toate astea trei sâht otrăvuri mortale. Zău, nu ţi se pare ciudat că otrăvurile au un efect aşa de bun când sunt administrate extern? Dar ce-ţi spuneam? A, da, despre vibraţii. Chiar deunăzi am citit în ziar că din cauza acestor vibraţii s-au produs ploile astea cumplite de la noi, în ultima vreme. Cred că asta dovedeşte adevărul spuselor mele.

În orice caz, de aici rezultă că vibraţiile astea există, sunt prezente. Iar doctorul Lewis îmi spunea că în medicină se cunoaşte o stare maladivă numită migrena artileriştilor. Bineînţeles însă, principala cauză a tuturor acestora este sleirea nervilor. Asta a fost întotdeauna boala mea, dragă Arthur. Nervii mei sunt pur şi simplu sleiţi.

— Da, mamă, încuviinţă Arthur cu glas scăzut.

Mai urmă o mică pauză, după care doamna Barras reîncepu să vorbească. O jumătate de oră vorbi într-una despre starea sănătăţii ei, apoi, ridicând deodată mâna la frunte, îl rugă din suflet să părăsească încăperea, deoarece o oboseşte. Arthur se supuse fără nici un cuvânt. Se întoarse, şi după un sfert de ceas o auzi sforăind de se cutremura odaia.

Cu fiecare zi ce trecea, Arthur era din ce în ce mai pătruns de sentimentul că se află izolat în mijlocul propriilor lui necazuri. La asta se adăuga tot mai intens senzaţia că i s-au tăiat legăturile cu alţi oameni, ba chiar că este un paria, în mod instinctiv, începu să-şi restrângă domeniul de activitate. Nu ieşea din casă decât pentru a se duce la mină, şi chiar acolo surprindea din când în când priviri ciudate, aruncate pe furiş, în special de către Armstrong şi Hudspeth, dar şi de câţiva dintre ceilalţi. Pe străzi, când se ducea la Neptun sau când venea dintr-acolo, auzea adeseori oamenii strigând ocări în urma lui. Certurile cu taică-su erau cunoscute acum de toată lumea, fiind atdbuite refuzului său de a se înrola în armată. Barras nu şovăise câtuşi de puţin să-şi proclame pe faţă convingerile; atitudinea sa hotărâtă şi patriotică era aplaudată de toată lumea; toţi considerau că face un lucru foarte frumos refuzând afecţiunii sale paterne să stea în calea simţământului datoriei, în această situaţie de primejdie naţională. Arthur era de-a dreptul paralizat văzând că tot oraşul pândeşte desfăşurarea conflictului dintre taică-su şi el.

În timpul lunii februarie, lucrurile se înrăutăţiră din ce în ce, iar pe la mijlocul lui martie intră în acţiune tribunalul special din Sleescale. Completul de judecată era alcătuit din cinci oameni:

James Ramage, pânzarul Bates, bătrânul Murchison, preotul Enoch Low de la capela New Bethel Street şi Richard Barras. Prin voturile unanime ale acestor judecători, i se încredinţase preşedinţia tribunalului, în afară de ei, în componenţa tribunalului mai intra reprezentantul armatei, căpitanul Douglas de la cazarma din Tynecastle, ca procuror militar. Drept grefier al Tribunalului special funcţiorţa Rutter, secretaruj Consiliului Municipal din Sleescale. /

Arthur urmărea primele acţiuni ale tribunalului cu un interes în care se amestecau deopotrivă încordarea şi durerea. Nu i-a trebuit mult timp să se convingă de. Severitatea tribunalului; unul după altul, judecătorii refuzaseră în toate cazurile scutirea de serviciul militar.

Douglas era un dictator înrăit, şi după ce îi ironiza cu un talent deosebit pe petiţionari, ridica ochii şi declara lapidar:

— De omul asta am nevoie pe front.

Ramage şi tatăl lui Arthur plesneau amândoi de un patriotism nestăvilit; iar ceilalţi nu contau. Linia adoptată era de o severitate exagerată. Membrii tribunalului susţineau că, intrucât petiţionarul trebuia să dovedească temeiurile unei obiecţii la serviciul combatant, numai reprezentantul serviciului combatant îi putea scuti.

Serviciul combatant era soluţia vitală, iar alternativa – închisoarea pentru nesupunere.

Indignarea lui Arthur faţă de metodele arbitrare ale tribunalului creştea violent din zi în zi. Cu faţa palidă, abia stăpânindu-şi mânia, îl privea pe taică-su când se întorcea de la administrarea justiţiei, întotdeauna, dar absolut întotdeauna, Barras venea entuziasmat. Şi, cu intenţia de a-l provoca pe Arthur, Barras adeseori se apuca să-i povestească mătuşii Caroline incidentele mai deosebite ale şedinţei la care participase, în ultima zi a lunii martie se întoarse acasă în aceeaşi dispoziţie, întârziind la ceai, parcă şi mai încântat ca de obicei. Ştergându-l ostentativ cu privirea pe Arthur, se aşeză pe un scaun şi începu să ronţăie pâine prăjită cu unt. Apoi începu să vorbească despre un caz ce-l preocupase foarte mult în după-amiâza respectivă: un tânăr student la Teologie, care cerea să fie scutit de serviciul militar din motive religioase.

— Ştii care a fost prima întrebare a lui Ramage? Spuse Barras, cu gura plină de pâine prăjită. L-a întrebat dacă face vreodată baie.

Barras se opri din mestecat pentru ca să râdă triumfător. Dar Douglas a mers chiar mai departe, îmi aruncă o privire cu coada ochiului şi apoi începu să latre la el: „Ştii că un om care se împotriveşte la serviciul militar este susceptibil de condamnare la moarte prin împuşcare?” Ei, ce crezi? Cu asta l-a dat gata. Merita să-l vezi cum s-a muiat şi &-a făcut mic, mic de tot. Până la urmă a acceptat să se înroleze. Peste trei luni o să fie în Franţa.

Barras râse iarăşi. Arthur nu mai putu să suporte. Sări în sus de pe scaun, pălind la faţă de nu i se mai distingeau nici buzele.

— Şi tu găseşti că asta e amuzant, nu? Te bucuri la gândul că i-ai trântit o puşcă în mână în ciuda voinţei lui? Îţi place că l-ai silit să plece la vânătoare, să-mpuşte, să omoare, să asasineze pe cineva în Franţa. „Omoară-l tu ca să nu te omoare el”. Ce deviză splendidă!

De ce n-o pui pe o pancartă deasupra fotoliului tău la tribunal? Ţi s-ar potrivi de minune. Da, ţi s-ar potrivi de minune. Dar dacă tu n-ai nici un pic de respect pentru viaţa omuluj, să ştii că eu am. Pe mine n-ai să mă poţi speria într-atât încât să mă faci să ucid oameni. N-ai să poţi! N-ai să* poţi, şi gata!

Arthur se întrerupse, gâfâind. Cu un gest deznădăjduit, se răsuci pe călcâie şi se ^rdreptă spre uşă. Dar Barras îl opri.

— Stai o clipă, zise el. Avem ceva de vorbit împreună.

Arthur se întoarse; o auzi pe mătuşa Carrie icnind de spaimă.

Urmă o pauză.

— Mă rog, spuse Arthur, cu glas dornol.

Se întoarse la masă şi se aşeză iar.

Barras mai luă nişte pâine prăjită şi continuă să mestece cu ochii aţintiţi în gol. Mătuşa Carrie se făcuse pământie la faţă. Trăind o adevărată agonie, îndură câteva clipe tăcerea; la un moment dat însă, nu mai putu suporta. Se scuză cu glas tremurător, se ridică grăbită, şi ieşi din odaie.

Barras îşi termină ceaiul, se şterse la gură cu un gest puţin nervos, apoi îl fixă pe Arthur cu ochii aceia proeminenţi, injectaţi.

— Evorba doar de atât, spuse el cu glas stăpânit; te întreb pentru ultima dată: Intri în armată, sau nu?

Arthur înfruntă privirea lui taică-su; era foarte palid la faţă/ dar şi foarte hotărât. Îi răspunse:

— Nu!

Pauză.

— Aş vrea să înţelegi cât se poate de lămurit că nu am nevoie de tine la Neptun.

— Mă rog…

— Oare asta nu te ajută să te răzgândeşti?

— Nu!

O nouă pauză.

— În cazul ăsta, spuse Barras, cred că ar trebui să afli şi tu că tribunalul va lua în discuţie cazul tău marţea viitoare.

Vorbele lui taică-su îl azvârliră pe Arthur într-o bulboană de temeri, care-l îmbolnăveau. Nu-şi ma-i putu ridica privirea din podea, în adâncul inimii lui nădăjduise că taică-su nu va merge niciodată atât de departe. Cu toate că nu avea nici o slujbă oficială la mina Neptun îşi închipuise întotdeauna că se află în afara prevederilor noii legi.

— Cred că a sosit timpul să înţelegi că n-o să te apere cu nimic faptul că eşti fiul meu, continuă greoi Barras. Eşti tânăr şi apt pentru serviciul militar. N-ai absolut nici o scuză. Părerile mele sunt bine cunoscute. Nu te las să te ascunzi în spatele meu.

— Şi tu-ţi închipui că în felul ăsta mă poţi lua cu arcanul la armată? Îl întrebă Arthur, cu vocea cutremurată de emoţie.

— Da. Aşa cred. Şi realitatea e că ăsta ar fi lucrul cel mai bun pentru tine.

— Te înşeli profund. Arthur simţea pur şi simplu cum tremură sufletul în el. Ce, tu-ţi închipui că mi-e frică să mă prezint în faţa Tribunalului special?

 

Barras râse scurt, după cum avea obiceiul. * 1 – Chiar aşa!

— Ei, află că n-ai dreptate. Am să mă prezint. Am să mă prezint.

Fruntea lui Barras se congestiona.

— În cazul ăsta, ai să fii tratat ca orice învârtit ordinar. Am şi discutat toată chestiunea cu căpitanul Douglas. N-o să existe nici un fel de tratament preferenţial. Eu unul sunt absolut hotărât. Va trebui în orice caz să te duci la armată.

Se făcu tăcere în cameră.

— Dar ce vrei tu să-mi faci? Întrebă Arthur cu glas scăzut.

— Încerc să te silesc să-ţi îndeplineşti datoria. Barras se ridică brusc. Stătu o clipă lângă bufet, drept ca luminarea, cu pieptul scos în afară. Ascultă-mă: du-te mâine la Tynecastle şi înrolează-te. Pentru binele tău, înrolează-te de bunăvoie, înainte de a te înrola cu de-a sila. Ăsta este ultimul rtleu cuvânt, adaugă Barras, după care ieşi din odaie.

Arthur rămase aşezat la masă. Simţea şi acum tremurul acela interior. Se sprijini în cot şi-şi lăsă capul în palmă.

În această atitudine îl găsi mătuşa Carrie, care se strecură în odaie după zece minute. Se sperie de el, şi-i cuprinse umerii încovoiaţi cu braţele.

— Vai, Arthur, îi şopti. Ea. N-are rost să te împotriveşti lui taică-tu. De ce nu-ţi bagi minţile-n cap? Zău, pentru. Binele tău, trebuie s-o faci.

Arthur nu răspunse, ci continuă să privească drept înainte, palid şi tulburat.

— Ştii, Arthur.-Dragul meu, continuă mătuşa Carrie pe un ton rugător, există unele lucruri cărora nu poţi să li te împotriveşti.

Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine. Pur şi simplu trebuie să cedezi – fie că vrei, fie că nu. Zău, Arthur, tu-mi eşti tare drag. Mă doare când văd cum vrei să-ţi distrugi existenţa, Arthur, trebuie să-i faci pe voie lui taică-tu.

— Şi totuşi, n-am să-i fac, răspunse tânărul, mai mult ca pentru sine.

— Vai, nu, Arthur, îl imploră ea, te rog nu te încăpăţâna! Te rog, te rog! Mă tem să nu se întimple ceva înfiorător. Şi pe urmă, gândeşte-te şi la ruşinea pe care o s-o suferi, ruşinea cumplită. Te rog din suflet, făgăduieşte-mi că ai sa te porţi cum vrea tatăl tău!

— Nu, şopti el, trebuie să merg până la capăt, aşa cum mi-am propus.

Ridicându-se, Arthur se strădui, cbinuit, să-i zâmbească mătuşii Carrie, după care se urcă în camera-lui.

A doua zi dimineaţă primi citaţia prin care era chemat să se prezinte m feţa Tribunalului special. Barras aranjase să fie de faţă la sosirea factorului, şi îşi supraveghea fiul pe furiş, fără să-l slăbească din ochi. Îl privi cum deschide plicul galben, de hârtie subţire. Dar – dadă Barras se aştepta ca Arthur să scoată vreo vorbă, atunci trebuie să recunoaştem că a fost dezamăgit. Băiatul vârî citaţia în buzunar, şi părăsi încăperea, îşi dădea seama că taică-su mizase pe firea lui supusă. Numai că, aşa cum taică-su era hotărât să-şi urmeze calea, era şi el hotărât să nu i se supună. Nu avea o fire prea dârză, dar acum, un fel de exaltare îi turna forţe noi în vine.

Trecură cele câteva zile până la dimineaţa de marţi. Citaţia lui Arthur era pentru ora zece, în localul şcolii din Bethel Street.

Tribunalul se instalase în sala de festivităţi a şcolii, unde dispunea de spaţiu suficient, publicul puţind sta la galerie în partea din fund.

La capătul sălii se afla o estradă înaltă, cu o masă la care erau aşezaţi cei cinci judecători. Grefierul Rutier stătea într-o parte a mesei, iar căpitanul Douglas, comisarul militar, de partea cealaltă Pe peretele din spatele mesei era desfăşurat un steag mare al imperiului britanic; dedesubt era o tablă neagră, astăzi nefolosită, cu câteva resturi de cretă, şi o etajeră, pe care se afla o sticlă de apă, ciobită la gură, cu un păhărel pus pe gâtul ei.

Arthur ajunse la şcoala din Bethel Street exact la zece fără cinci.

Roddam, subofiţerul de serviciu, îl informă că e primul pe listă şi, cu un semn destul de brusc, îl conduse, trecând pe uşile batante, până în sală.

La apariţia lui Arthur, în tot tribunalul se stârni un zumzet de emoţie. Ridicând capul, văzu că galeria era ticsită de lume. Arthur recunoscu pe ciţiva mineri – Harry Ogle, Joe Kinch, Jake Wicks, noul pontator, şi încă vreo douăzeci de alte figuri. Erau şi foarte multe femei, femei din mahalaua Teraselor şi din oraş, printre care Hannah Brace, doamna Reedy, bătrâna Susan Calder, doamna Plânsa. Şi banca rezervată reprezentanţilor presei era plină. Lâhgă fereastră stăteau în picioare doi fotoreporteri. Arthur plecă repede ochii, cu sentimentul dureros că procesul lui face senzaţie.

Timiditatea lui nervoasă, şi aşa ajunsă la culme, păru să crească şi mai mult. Îi era frică. Se aşeză pe scaunul ce-i era destinat, în mijlocul sălii, şi, foarte agitat, începu să frământe batista în mână. Firea lui sensibilă se ferise întotdeauna de reflectoarele publicităţii. Iar acum se afla chiar în mijlocul acestor reflectoare, îl străbătu un fior.

Profunda lui slăbiciune de caracter îl împinsese până aici şi, paradoxal, tot aceasta îl anchiloza în hotărârea de a merge mai departe pe drumul ales. Dar nu avea rezistenţa morală. Era perfect conştient – şi încă în mod dureros – de situaţia în care se află, de ostilitatea generală a mulţimii. Toate astea îl făceau să sufere îngrozitor. Se simţea ca un criminal de rând.

Tocmai atunci izbucni la galerie un nou zumzet, care scăzu aproape imediat. Pe o uşă laterala intrau, pe rând, membrii tribunalului, însoţiţi de Rutter şi de căpitanul Douglas, o matahală cu faţa roşie, ciupită de vărsat. Roddam, aflat îndărătul lui Arthur, îi spuse „Ridică-te!”. Arthur se ridică. Apoi înălţă capul şi ochii, care, magnetizaţi parcă, se aţintiră asupra lui taică-su. Acesta tocmai se instala în jilţul oficial, cu spetează înaltă. Arthur îl privi ca pe un judecător. Nu-şi putea retrage ochii, simţea că e prins într-o plasă ireală, într-o încordare hipnotizată.

Iâarras se aplecă peste masă către căpitanul Douglas. Se sfătuiră îndelung, apoi Douglas încuviinţă din cap, cu o privire aprobatoare, ridică din umeri şi bătu puternic în masă cu încheieturile degetelor.

Ultimele şoapte ale conversaţiei de la galerie şi din sală încetară. Douglas îşi plimbă încet peste sală ochii săi metalici, ca nişte ţevi de puşcă, cuprinse întregul public, pe reprezentanţii presei şi pe Arthur într-o singură privire, dură, apoi se întoarse către colegii săi de la masă. Vorbi tare, ca să-l poată auzi toată lumea.

— Cazul de faţă este deosebit de neplăcut, spuse el, întru-cât priveşte pe însuşi fiul stimatului nostru preşedinte, care a adus un ajutor atât de preţios tribunalului nostru. Faptele sunt limpezi. Acest tânăr, Arthur Barras, deţine^ un postjmitil la mina Neptun, fiind totodată apt pentru serviciul combatant. Nu e nevoie să repet în faţa dumneavoastră-ceea ce cunoaşteţi foarte bine. Dar înainte de a deschide dezbaterile, trebuie neapărat să exprim toată admiraţia mea personală pentru domnul Barras – senior, care, cu patriotismul şi curajul neprecupeţit care-l caracterizează nu s-a sustras de la îndatoririle sale nici când a fost vorba de a se opune sentimentelor părinteşti. Cred că nu greşesc dacă afirm că îi datorăm respect şi cinste pentru tot ceea ce a făcut.

Vorbele lui Douglas fură acoperite de un ropot de aplauze.

Nimeni nu încercă să le potolească, dar după ce încetară, căpitanul continuă:

— Vorbind în calitatea mea de reprezentant al autorităţilor militare, aş dori să fac următoarea declaraţie: în ceea ce ne priveşte, noi suntem gata să venim în întâmpinarea împricinatului în acest caz nefericit şi trist. E suficient ca Arthur Barras să se conformeze situaţiei sale de tânăr apt pentru serviciul combatant, şi atunci el se va bucura de toate avantajele posibile în ceea ce priveşte încorporarea şi instrucţia.

De la distanţa la care se afla, în partea cealaltă a tribunalului, îl fixă pe Arthur cu privirea lui aspră, întrebătoare. Arthur îşi umezi buzele arse. Văzu că lumea aşteaptă un răspuns de la el. Adunându-şi toate puterile, spuse:

— Refuz serviciul combatant.

— Ei haide, haide, doar nu vorbeşti serios!

— Ba vorbesc foarte serios.

După o pauză imperceptibilă, tensiunea crescu şi mai mult.

Douglas schimbă rapid o privire cu Barras, de parcă şi-ar fi exprimat incapacitatea de a face mai mult, iar James Ramage, înfigând capul înainte, ca şi cum ar fi vrut să împungă cu coarnele, întrebă:

— De ce refuzi să lupţi?

Începuse interogatoriul.

Arthur îşi întoarse privirile către măcelar, care, cu ceafa lui groasă şi fruntea îngustă, cu ochii mici şi duşi în fundul capului, părea să întrunească atributele unui taur şi ale unui porc. Arthur răspunse cu glas scăzut, aproape neauzit:

— Nu vreau să ucid.

— Vorbeşte mai tare, strigă Ramage, nu se-aude nimic! Arthur ta, cu vocea înecată:

— Nu vreau să ucid.

— Dar de ce? Insistă Ramage.

El unul ucisese multe fiinţe vii în viaţa lui. Era pur şi simplu incapabil să înţeleagă această mentalitate ciudată.

— Ar fi împotriva conştiinţei mele.

Pauză. Apoi Ramage, cu glas grosolan:

— Ei, prea multă conştiinţă strică.

Părintele Enoch Low se grăbi să intervină. Era un bărbat înalt şi slab, cu un aer cadaveric, cu nările supte şi cu o retribuţie foarte mică. James Ramage, principalul susţinător al bisericii lui, acoperea jumătate din această retribuţie. Aşadar, părintele Low era omul pe care te puteai bizui întotdeauna să-l sprijine pe Ramage, şi să-i justifice micile glume.

— Ei haide, haide, îi spuse el lui Arthur, doar eşti creştin. Nimic din religia creştină nu împiedică omorul legal în slujba ţării tale.

— Nu există omor legal.

Părintele Low îşi sumeţi capul osos.

— Ce vrei să spui?

Arthur îi răspunse, vorbind repede şi agitat:

— Eu nii mă pricep aşa bine la religie, cel puţin nu în sensul în care înţelegeţi dumneavoastră religia. Dar dumneavoastră vorbiţi despre creştinism, despre religia lui lisus Hristos. Ei bine, eu unul nu mi-l pot închipui pe lisus Hristos luând în mână o baionetă şi înfigând-o în burta unui soldat neamţ. Şi, dacă-i vorba pe aşa, nici în burta unui soldat englez. Eu unul nu mi-l pot închipui pe lisus Hristos trăgând cu o mitralieră germană sau cu o mitralieră englezească, şi secerând zeci şi zeci de oameni absolut nevinovaţi.

Părintele Low roşi îngrozit. Era speriat la culme.

— Huleşti, păcătosule! Murmură el întorcându-se către Ramage.

Dar Murchison nu voia să lase baltă o discuţie abia începută.

Băcanul cel mărunţel şi gălbejit ca tutunul ţinea să arate cât de bine cunoştea Sfinta Scriptură. Aplecându-se înainte, destul de viclean, de parcă ar fi cântărit o litră de şuncă, îl întrebă:

— Nu ştii că lisus Hristos a spus „Dinte pentru dinte, şi ochi pentru ochi”?

— Nu, strigă Arthur, lisus n-a spus niciodată asta!

— Ba da, ascultă-mă pe mine, urlă Murchison, e scris în Bibliei După care Murchison se lăsă victorios pe speteaza scaunului.

Acum interveni Bates, pânzarul. El avea o întrebare şablon, o întrebare pe care nu exista să n-o pună. I se părea că sosise momentul potrivit pentru a o scoate din sac. Mângâindu-şi mustăţile lungi, ca pe oală, întrebă:

— Dar dacă un neamţ ţi-ar ataca mama, ce-ai face?

Arthur făcu un gest de neputinţă, dar nu răspunse.

Bates se trase iar de mustaţă şi repetă aceeaşi întrebare:

— Dar dacă un neamţ ţi-ar ataca mama, ce-ai face?

Arthur îşi muscă buza, care tremura.

— Cum pot eu să explic ce am în minte şi în suflet, răspunzând la o asemenea întrebare? Poate că şi în Germania se pune aceeaşi întrebare în legătură cu soldaţii noştri. Cum de nu vă daţi seama?

— Ce-ai face: l-ai ucide pe neamţ, sau l-ai lăsa să-ţi ucidă mama? Insistă Bates greoi.

Arthur renunţă. Nu-i răspunse, şi Bates, cu un aer copilăros, triumfător, se întoarse către colegii săi.

Se făcu tăcere. Toţi cei de la masă păreau acum că-l aşteaptă pe Barras. Iar Barras părea că tot pe el se aşteaptă. Deodată îşi drese glasul. Ochii îi străluceau, şi pomeţii proeminenţi erau roşii. Privea ţintă peste capul lui Arthur.

— Deci refuzi să recunoşti necesitatea acestei mari mobilizări naţionale, acestui uriaş conflict mondial, care cere sacrificii din partea noastră a tuturor?

Auzindu-l pe taică-su, Arthur se simţi iar cuprins de un tremur, şi sentimentul propriei sale slăbiciuni îl paraliza. Ar fi dorit să dea dovadă de calm şi curaj, să^ibă puterea de a se exprima cu hotărâre şi elocinţă. Şi când colo, buzele îi tremurau şi nu izbuti decât să bolborosească:

— Eu nu pot recunoaşte necesitatea adunării oamenilor în turme pentru a se măcelări reciproc, şi nici necesitatea împinziri’ întregii Europe cu femei şi copii flămânzi. Şi asta în special când nimeni nu ştie exact pentru ce se fac toate aceste sacrificii.

Barras se înroşi şi mai tare.

— Dar războiul ăsta se duce tocmai pentru a se pune capăt războaielor.

— Asemenea vorbe s-au spus întotdeauna! Exclamă Arthur, şi glasul lui căpătă din ce în ce mai multă putere şi rigiditate. Şi acelaşi lucru se va spune pentru a-i determina pe oameni să se ucidă între ei, şi cu prilejul războiului următor.

Ramage nu-şi mai găsea locul pe scaun. Luă tocul din faţa lui şi începu să înţepe masa cu el. Era deprins cu metode mai tari în şedinţele tribunalului, şi această digresiune îl scotea pur şi simplu din sărite.

— Terminaţi odată cu şovăielile astea; să-i dăm drumul înainte cu treaba! Exclamă el, într-un aparte indignat.

Barras, care în trecut fusese totdeauna dispus să-şi manifeste dispreţul faţă de Ramage, de data asta nu dădu nici un semn de nemulţumire în faţa întreruperii., îşi păstră expresia statuară, începu să bată darabana cu degetele pe masă.

— Aş vrea să cunosc adevăratul motiv pentru care refuzi să intri în armată.

— Dar vi l-am spus, răspunse Arthur, trăgându-şi repede răsuflarea.

— Doamne-Dumnezeule! Exclamă iarăşi Ramage. Dar ce tot vorbeşte ăsta? Ce tot bate apa-n piuă? Ori vorbeşte pe şleau, ori dacă nu, să-şi ţină gura.

— Explică-te, i se adresă părintele Low lui Arthur, cu un aer de compătimire şi superioritate binevoitoare.

— Nu pot spune nimic în plus faţă de ce am arătat, replică Arthur cu glas sugrumat. Eu sunt împotriva jertfelor nedrepte şi inutile de vieţi omeneşti. Nu vreau să am nici un amestec în treaba asta – nici pe front, şi nici în a/ ara lui.

Spunând aceste ultime cuvinte, Arthur îl fixă cu privirea pe taică-su.

— Doamne-Dumnezeule! Gemu iarăşi Ramage. Auzi, domnule, în ce hal a ajuns să gândească omul ăsta!

Dar tocmai atunci se produse o întrerupere. O femeie de la galerie se ridică în picioare, măruntă, stăpână pe sine, cu aerul că ştie ce spune. Era doamna Plânsa, Eastrigă orglas limpede şi răspicat:

— Băiatul are dreptate. Voi, ceilalţi, greşiţi cu toţii. Să nu ucizi!

Amintiţi-vă de porunca Domnului, şi atunci chiar de mâine războiul se va sfârşi.

Se ridică pe dată un val de murmure, o furtună de proteste. Mai multe glasuri strigară:

— Ruşine!

— Taci!

— Daţi-o afară!

Doamna Plânsa se văzu înconjurată, împinsă către uşă şi azvârlită afară din tribunal.

După restabilirea ordinii, căpitanul Douglas bătu foarte sonor în masă.

— Dacă se mai produce o asemenea întrerupere, voi da dispoziţii să se evacueze sala.

Se întoarse către colegii săi. În toate cazurile judecate până atunci, se ivise câte-un moment în care se impunea ca necesară o concentrare a forţelor comitetului, înclinate în general spre digresiuni, pentru a se determina astfel o precipitare a hotărârii. Or, în cazul de faţă era limpede că lucrurile merseseră prea departe.

Douglas îl ascultase pe Arthur cu un dispreţ pe care nu izbutise sau nu-şi dăduse osteneala să şi-l ascundă. Era un tip despotic, sever şi agramat, ridicat în grad după ani de zile de serviciu ca plutonier.

Avea faţa aspră, o piele tare, ca de animal, şi mentalitatea cazonă înrădăcinată în cursul anilor petrecuţi în careul cazărmii, îi vorbi lui Arthur cu o politeţe rece:

— Uite ce e, dacă nu te superi, să privim lucrurile şi altfel. Zici că eşti împotriva milităriei. Dar te-ai gândit ce te aşteaptă dacă te sustragi?

Arthur păli, conştient de valul de neagră duşmănie care se scurgea de la Douglas către el.

— Asta nu-m^poate schimba atitudinea.

— Ei bravo! Dar în orice caz nu-mi închipui că ţii morţiş să te pună la popreală pe vreo doi-trei ani, acolo.

În tribunal se făcu o tăcere de moarte. Arthur simţi că toată atenţia fascinată a mulţimii e concentrată asupra lui. În mintea lui îşi spunea: „De fapt nu sunt cu adevărat aici, în situaţia asta îngrozitoare”.

În cele din urmă, străduindu-se să vorbească, răspunse:

— Nu vreau să intru în închisoare, după cum majoritatea soldaţilor nu vor să meargă în tranşee.

Privirea lui Douglas se aspri. El declară, cu glas mai puternic:

— Soldaţii merg la răzbpi pentru că socotesc acest lucru de datoria lor.

— Poate că şi eu socotesc de datoria mea să merg la închisoare.

Din mulţimea care înţesa galeria se înalţă un uşor oftat.

Douglas se uită furios în sus; apoi se întoarse către Barras. Ridică din umeri şi în acelaşi timp îşi aruncă hârtiile pe masă, cu un gest concludent, ca şi cum ar fi vrut să spună: „îmi pare rău, dar totul e zadarnic”.

Barras îşi îndreptă spatele, luându-şi o poziţie foarte ţeapănă.

Îşi trecu mâna cu grijă peste frunte. Părea că ascultă discuţia care se desfăşura acum cu glas scăzut între colegii lui judecători. Apoi declară, pe un ton oficial:

— Văd că sunteţi cu toţii de aceeaşi părere cu mine.

După aceea făcu un gest eu mina, pentru a obţine linişte. Urmă un răgaz de un minut, şi, în aceeaşi tăcere de moarte, privind ca ş-i până atunci pe deasupra capului lui Arthur, Barras pronunţă verdictul:

— Analizându-ţi cu multă grijă şi seriozitate situaţia, declară.

El, folosind formula precisă, obişnuită, tribunalul a stabilit că nu-ţi poate acorda scutirea de serviciul militar.

Imediat urmă o furtună de aplauze, urale puternice şi prelungi, pe care grefierul Rutier nu încercă de loc să le liniştească. O femeie de la galerie strigă:

— Bravo, domnule Barras, bine aţi făcut, conaşule!

Căpitanul Douglas se aplecă peste masă şi îi întinse mâna. La fel procedară şi ceilalţi membri ai tribunalului. Barras le strânse mâinile la toţi. Ţinuta sa impresionantă, deşi vag detaşată, privirea sa, căutau să se îndrepte către galeria de unde veniseră aplauzele şi glasul aprobator al acelei femei.

Arthur rămase în picioare, în mijlocul sălii, cu faţa palidă, trasă, cu capul în piept. Părea că aşteaptă să se întâmple ceva. Era chinuit de sentimentul că după depăşirea punctului culminant de intensitate, se prăbuşise acum pe treapta cea mai de jos. Înalţă capul de parcă s-ar fi străduit să surprindă privirea lui taică-su. Îl străbătură fiori. Apoi se întoarse şi părăsi tribunalul.

În seara aceea, Barras veni acasă târziu. În hol dădu peste Arthur. Se opri o clipă, şi, cu aerul acela curios, pe jumătate chinuit şi pe jumătate nedumerit, îi spuse deodată:

— Dacă vrei, poţi să faci apel. Ştii doar că ai dreptul la apel.

Arthur îl privi serios pe taică-su. Acum simţea că poate fi calm, că se poate stăpâni.

— Tu m-ai împins aici, zise Arthur. N-am să fac apel. Am să merg până la capăt pe aceeaşi linie.

Urmă o pauză.

— Mă rog, zise Barras pe un ton aproape plingărej. Te priveşte personal.

Îi întoarse spatele şi intră în sufragerie.

Când urcă scările, lui Arthur i se păru că o aude pe mătuşa Carne plângând.

În seara aceea, până tirziu, oraşul vui de emoţie şi agitaţie.

Gestul lui Barras produsese o extraordinară senzaţie. Patriotismul crescu ca o adevărată febră, molipsindu-i pe toţi. O mulţime de oameni porniră în marş, fluturind steaguri şi cântând imnul soldăţesc La Tipperary drumu-i lung. Mulţimea sparse geamurile de la casa doamnei Plânsa, apoi năvăli asupra prăvăliei lui Hans Messuer.

De câtăva vreme, bătrânul Hans era privit cu suspiciune, ca străin, şi în acest acces de nemăsurat zel patriotic suspiciunile împotriva lui nu mai cerură nici un fel de confirmare. Oamenii îi devastară frizeria, sparseră toate oglinzile şi ferestrele, fărâmară sticlele cu loţiuni, sfâşiară perdelele şi făcură bucăţi firma cu dungi roşii şi albastre – simbolul meseriei de frizer şi totodată mândria bătrânului Messuer. Sculindu-se din pat, cuprins de panică, bătrânul Hans Messuer fu atacat de mulţime, şi la plecarea ei rămase în nesimţire pe podea.

Două zile mai târziu, Arthur fu arestat şi dus la cazarma din Tynecastle. Totul se petrecu într-o linişte şi ordine perfecte. Acum intrase în angrenajul mecanismului, şi o dată declanşată, maşinăria se mişca automat, independent de voinţa lui. La cazarmă Arthur refuză să accepte uniforma militară. Drept care, fu imediat judecat de Curtea Marţială, condamnat la doi ani muncă silnică şi trimis la.

Închisoarea Benton, pentru executarea pedepsei.

Ieşind de la această a doua judecată, se minuna şi el cum s-au petrecut toate, în mintea lui stăruia, ciudat, o singură imagine: faţa lui taică-su – congestionată, zăpăcită, uşor nedumerită.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns