Spre zero de Agatha Christie

 

PROLOG: 19 NOIEMBRIE

Grupul din jurul căminului era aproape în totalitate alcătuit din oameni ai legii sau care aveau legătură cu ea. De faţă se aflau avocatul Martindale, Rufus Lord, K. C.*, tânărul Daniels, care se remarcase în cazul Carstairs, un novice printre ceilalţi avocaţi, domnul Justice Cleaver, Lewis de la firma „Lewis şi Trench”, şi bătrânul domn Treves. Domnul Treves avea aproape optzeci de ani, un octogenar foarte ager şi experimentat. Făcea parte dintr-o faimoasă firmă de avocaţi, fiind cel mai renumit membru al ei, şi se spunea despre el că ştia mai multe poveşti de culise decât oricare om din Anglia, fiind specialist şi în criminologie.

Oamenii fără minte spuneau că domnul Treves ar trebui să-şi scrie memoriile. Domnul Treves ştia mai bine. El îşi dădea seama că ştia prea multe.

Deşi se retrăsese de mult din activitate, nu exista om în Anglia ale cărui păreri să fie mai respectat de colegii de breaslă. Ori de câte ori glasul său subţirel se făcea auzit, se aşternea o tăcere plină de respect.

În momentul de faţă, conversaţia se purta în jurul subiectului unui caz mult discutat care se încheiase în ziua aceea la Old Bailey. Era vorba de o crimă în care inculpatul fusese achitat. Cei de faţă dezbăteau cazul, intervenind cu critici tehnice.

Acuzarea făcuse o greşeală bazându-se pe unul din martorii săi – bătrânul Depleach trebuia să-şi fi dat seama ce şansă enormă dădea apărării. Tânărul Arthur profitase din plin de declaraţia tinerei servitoare. În pledoaria sa de încheiere, Bentmore expusese foarte corect problema în adevărata ei perspectivă, însă greşeala fusese deja comisă.

Curtea dăduse crezare fetei. Juraţii erau ciudaţi… Niciodată nu ştiai ce vor înghiţi şi ce nu. Însă odată intraţi la o idee, nimeni nu le-o mai scotea din cap. Crezuseră că fata spusese adevărul în legătură cu bara de metal şi cu asta basta! Mărturia medicală fusese pentru ei prea sofisticată. Toţi aceşti termeni lungi şi jargonul ştiinţific… ai naibii de proşti martori, tipii ăia cu ştiinţa lor… Întotdeauna mârâie şi hârâie şi nu pot răspunde la o întrebare simplă, prin da sau nu… Mereu o dau cu „în anumite condiţii asta ar putea avea loc…” şi tot aşa!

Discutau între ei, din aproape în aproape, şi, cum remarcile deveneau tot mai rare şi dezlânate, se instala sentimentul general că ceva lipsea. Capetele se întoarseră unul după altul în direcţia domnului Treves. Căci domnul Treves nu contribuise încă la discuţie. Treptat deveni limpede că adunarea aştepta o vorbă din partea celui mai respectat membru al său.

Rezemat în scaun, domnul Treves îşi lustruia, cu un aer absent, ochelarii. Ceva în tăcerea din jur îl făcu să-şi ridice iute privirea.

— Ei? Spuse el. Ce-a fost asta? M-aţi întrebat ceva?

Tânărul Lewis luă cuvântul.

— Vorbeam despre cazul Lamorne, domnule.

Se opri aşteptând.

— Da, da, spuse domnul Treves. La asta mă gândeam şi eu.

Urmă un „sst” plin de respect.

— Însă mă tem că am luat-o puţin razna cu imaginaţia, continuă domnul Treves, lustruindu-şi mai departe ochelarii. Presupun că asta se datorează înaintării în vârstă. La anii mei, poţi da vina pe vârsta când mintea ţi-o ia razna.

— Da, chiar aşa, domnule, îl aprobă tânărul Lewis, părând însă încurcat.

— Mă gândeam, continuă domnul Treves, nu atât la diversele aspecte juridice care s-au ivit… Deşi au fost interesante… Foarte interesante… Iar dacă verdictul ar fi fost altul, ar fi existat foarte multe premise pentru recurs. Ba chiar aş crede… Dar mai bine să nu intru în amănunte acum. După cum spuneam, mă gândeam nu la aspectul juridic al problemei ci la… Ei bine, la oamenii implicaţi în acest caz.

Toţi părură destul de uimiţi. Se gândiseră la acei oameni numai sub aspectul credibilităţii lor, sau, altfel spus, ca martori. Niciunul nu se hazardase în a face o speculaţie privitoare la faptul dacă inculpatul fusese vinovat, sau nu fusese, aşa cum se pronunţase curtea.

— Ştiţi, fiinţele umane, spuse domnul Treves gânditor. Fiinţele umane. Tot soiul de tipuri şi mărimi, şi forme. Unele cu cap, majoritatea fără. Au venit din toate părţile, Lancashire, Scoţia… Acel proprietar de restaurant din Italia, iar profesoara aceea de undeva din Vestul Mijlociu al S. U. A. Toţi implicaţi, într-un fel sau altul, în cazul ăsta, şi adunaţi laolaltă, în cele din urmă, într-o sală din tribunalul din Londra, într-o zi mohorâta de noiembrie. Fiecare şi-a adus mica sa contribuţie. Per total, treaba a culminat cu un proces de crimă.

Se opri şi bătu delicat un tam-tam mărunţel pe genunchi.

— Îmi place o poveste poliţistă bună, spuse. Dar, ştiţi, asta s-a început unde nu trebuia! S-a început cu crima. Însă crima e sfârşitul. Povestea începe cu mult înainte… cu mulţi ani în urmĂ. Cu toate cauzele şi evenimentele care aduc. Anumiţi oameni într-un anumit loc, la o anumită oră, într-o anumită zi. Să luăm mărturia acelei mici servitoare… Dacă ajutoarea bucătăresei nu i-ar fi ciupit iubitul, n-ar fi dat cu piciorul întregii sale situaţii ca să se ducă la familia Lamorne şi să fie principalul martor al apărării. Acel Giuseppe Antonelli… Care a venit aici să-şi înlocuiască fratele pentru o lună. Fratele e orb ca o cârtiţă. El n-ar fi văzut ceea ce au văzut ochii ageri ai lui Giuseppe. Dacă poliţistul nu i-ar fi făcut ochi dulci bucătăresei de la nr. 48, el n-ar fi întârziat la rond… Dădu blând din cap:

— Toate converg către un punct dat… Şi apoi, când vine timpul, hop. Ora zero. Da, toate converg către zero…

Repetă:

— Către zero… Trupul i se înfioră uşor.

— Vă e frig, domnule, veniţi mai aproape de foc.

— Nu, nu, refuză domnul Treves. Ăsta-i semn că moartea îmi dă târcoale, cum se spune. Ei bine, trebuie să plec acasă.

Înclină uşor din cap şi ieşi încet, cu paşi siguri, din încăpere.

Urmă un moment de tăcere încurcată, apoi Rufus Lord, K. C., remarcă slab că sărmanul bătrân Treves era pe ducă.

Sir William Cleaver spuse:

— O minte ascuţită… O minte foarte ascuţită… Dar Anno Domini îşi spune în cele din urmă cuvântul.

— Are şi inima slăbită, spuse Lord. Cred că-l poate lăsa în orice moment.

— Totuşi, îşi duce binişor de grijă, fu de părere tânărul Lewis.

În acel moment, domnul Treves urca cu grijă în automobilul său silenţios, marca Daimler. Acesta îl lăsă în faţa unei case, într-o piaţetă liniştită. Un valet plin de solicitudine îl ajută să-şi scoată pardesiul. Domnul Treves intră în bibliotecă, unde ardea un foc înviorător. Dormitorul său era la parter căci, din cauza inimii, nu urca niciodată scări.

Se aşeză în faţa focului şi trase către el corespondenţa.

Mintea îi era încă la cele ce-şi imaginase.

— Chiar acum, gândi domnul Treves, undeva, vreo dramă… Vreo crimă… E în curs de pregătire. Daca aş fi scris vreuna din acele amuzante istorioare cu sânge şi moarte, aş fi început cu un domn vârstnic care stă în faţa focului, deschizându-şi corespondenţa… Mergând, fără să se ştie… Către zero…

Deschise un plic şi privi absent foaia de hârtie pe care o scoase dinăuntru.

Brusc, expresia feţei i se schimbă. Reveni la realitate.

— Vai! Exclamă domnul Treves. E extrem de supărător! De-a dreptul iritant. După atâţia ani! Asta îmi va afecta toate planurile.

Partea întâi

„Deschide uşa şi iată oamenii”

11 ianuarie.

Bărbatul din patul de spital se răsuci uşor şi îşi înăbuşi un geamăt.

Sora de gardă se ridică de la masă şi veni către el. Îi aranjă pernele şi-l mută într-o poziţie mai confortabilă.

Angus MacWhirter scoase un mârâit care ar fi trebuit să însemne mulţumesc.

Era într-o stare de răzvrătire clocotitoare şi de amărăciune.

La ora asta totul ar fi trebuit să se fi sfârşit. El trebuia să fi terminat cu toate! Blestemat să fie afurisitul ăla de copac caraghios care crescuse din stâncă! La dracu cu acei îndrăgostiţi binevoitori care înfruntaseră frigul unei nopţi de iarnă ca să-şi dea întâlnire în vârful stâncii.

Dacă n-ar fi fost ei (şi copacul!) totul s-ar fi terminat… Un plonjeu în apa adâncă şi rece, o scurtă luptă, poate, şi apoi uitarea… Sfârşitul unei vieţi irosite, inutile, deşarte.

Iar acum unde era? Zăcea caraghios într-un pat de spital, cu un umăr rupt şi cu perspectiva de a fi dus în faţa unei instanţe poliţieneşti sub acuzaţia de a fi încercat să-şi curme propria viaţă.

La dracu, era propria lui viaţă, nu-i aşa?

Iar dacă i-ar fi reuşit treaba, ar fi fost îngropat creştineşte, ca unul ce nu fusese întreg la minte!

Nesănătos la cap, nu zău! Niciodată nu fusese mai zdravăn! Iar sinuciderea era cel mai logic şi mai de bun simţ lucru pe care-l putea face un om în situaţia lui.

Complet la pământ, ruinat şi fără slujbă, cu sănătatea permanent şubredă, cu o nevastă care îl părăsise pentru altul. Fără slujbă, fără bani, fără afecţiune, sănătate sau speranţă, nu era oare sinuciderea singura soluţie posibilă?

Şi acum iată-l în această situaţie absurdă. Cu siguranţă avea curând să fie admonestat de vreun magistrat ipocrit pentru că a făcut un lucru de bun simţ cu un bun ce-i aparţinea lui şi numai lui – viaţa sa.

Sforăi de supărare. Îl apucă din nou febra.

Sora veni lângă el.

Era tânără, cu părul roşu, cu o faţă blândă, oarecum distrată.

— Te doare tare?

— Nu, nu mă doare.

— Am să-ţi dau ceva să dormi.

— Ba n-ai să-mi dai nimic.

— De ce?

— Crezi că nu pot suporta puţină durere şi insomnie?

Fata zâmbi blând, cu un aer uşor superior.

— Doctorul a spus că s-ar putea să ai ceva.

— Puţin îmi pasă ce-a spus doctorul.

Fata îi aranja pătura şi împinse paharul cu limonada mai aproape de el. Ruşinat spuse:

— Îmi pare rău că am fost bădăran.

— Oh, nu-i nimic.

Faptul că proasta lui dispoziţie n-o tulbura deloc, îl supăra. Nimic de genul ăsta nu i-ar fi putut străpunge armura ei de indiferenţă indulgentă. El era pacient, nu om.

Spuse:

— La dracu cu băgăreţii… cu toţi afurisiţii ăştia care se amestecă…

Fata rosti cu reproş:

— Ei, hai, asta nu-i foarte drăguţ din partea dumitale.

— Drăguţ? Drăguţ? Dumnezeule! Ea îi spuse calm:

— Dimineaţă te vei simţi mai bine. Bărbatul înghiţi o înjurătură.

— Voi, surorile! Surorile! Sunteţi inumane, asta sunteţi!

— Înţelege că noi ştim ce e cel mai bine pentru dumneata.

— Tocmai asta-i atât de enervant! Şi la voi, şi la spital. La toată lumea. Amestecul ăsta continuu! Faptul că ştiţi ce e cel mai bine pentru alţii. Am încercat să mă omor. Ştii asta, nu-i aşa?

Fata dădu din cap.

— Nu era treaba nimănui, ci doar a mea, dacă mă aruncam sau nu de pe stâncă. Aş fi terminat cu viaţa. Eram la pământ!

Fata plescăi uşor, ceea ce indica un gen de simpatie abstractă. EI era un pacient. Ea îl alina lăsându-l să se descarce.

— De ce să nu mă sinucid dacă aşa vroiam? Întrebă el.

La întrebarea asta, fata îi răspunse foarte serios.

— Pentru că nu e bine.

— De ce nu era bine?

Îl privi cu îndoială. Nu că ar fi şovăit în crezul ei, însă îi era mult prea greu să-şi explice reacţia.

— Păi… Vreau să spun… E rău să te sinucizi. Trebuie să continui să trăieşti chiar dacă nu-ţi place.

— De ce?

— Ei bine, trebuie să te gândeşti şi la alţii, nu?

— Nu şi în cazul meu. Nu există suflet pe lumea asta care să fi avut de suferit de pe urma morţii mele.

— N-ai nici o rudă? Mamă sau surori sau pe altcineva?

— Nu, am avut o nevastă dar m-a părăsit… Şi bine a făcut! Şi-a dat seama că nu sunt bun de nimic.

— Dar, desigur, ai prieteni.

— Nu, nu am. Nu sunt un om sociabil. Ascultă, soră, am să-ţi spun ceva. Cândva am fost un tip fericit. Am avut o slujbă bună şi o soţie frumoasă. Apoi s-a întâmplat un accident de maşină. Şeful meu conducea maşina, iar eu eram cu el. Mi-a cerut să spun că avea sub treizeci de kilometri la oră când s-a produs accidentul. Nu era adevărat. Avea aproape cincizeci. Nu a murit nimeni, n-a fost nimic de genul ăsta, vroia doar să fie în regulă faţă de cei de la asigurări. Ei bine, n-am putut să spun ce vroia el. Era o minciună. Eu nu mint.

Sora spuse:

— Cred că ai avut dreptate. Mare dreptate.

— Chiar crezi? Încăpăţânarea mea m-a costat slujba. Şeful meu a fost foarte furios. A avut grijă să nu mai capăt alta. Nevasta mea s-a săturat să mă tot vadă învârtindu-mă fără rost. A plecat cu bărbatul care îmi fusese prieten. Lui i-a reuşit totul în viaţă şi a prosperat. Iar eu am tras targa pe uscat, afundându-mă tot mai mult. Am început să beau. Asta nu m-a ajutat să-mi menţin vreo slujbă. În cele din urmă, chiar doctorul mi-a spus ca n-o să mai fiu în putere, ca înainte. Ei bine, n-aveam pentru ce trăi. Cel mai simplu era s-o termin direct. Viaţa nu-mi mai oferea nimic, nici mie, nici altcuiva.

Tânăra soră murmură:

— Asta nu poţi s-o ştii.

El râse. Acum se simţea mai bine. Încăpăţânarea ei naivă îl amuza.

— Fată dragă, sunt eu de folos cuiva?

— Acum n-o ştii. Dar într-o zi.

— Într-o zi? Nu va fi o altă zi. Am să mă asigur că n-am să dau greş data viitoare.

Ea scutură hotărâtă din cap.

— O, nu, spuse ea.

— De ce nu?

— Ei n-o fac niciodată din nou.

O privi lung. „Ei n-o fac niciodată din nou”. Făcea parte din categoria potenţialilor sinucigaşi. Deschise gura să protesteze puternic, însă onestitatea ei înnăscută îl făcu să se oprească brusc.

Ar face-o din nou? Chiar avea de gând s-o facă din nou?

Dintr-o dată, şi-a dat seama că n-o va face. Fără nici un motiv. Poate ca adevăratul motiv era cel dat de soră. Sinucigaşii nu încearcă din nou.

Cu atât mai hotărât a fost să determine din partea ei o recunoaştere sub aspectul etic.

— În orice caz, am dreptul să fac ce vreau cu propria-mi viaţă.

— Nu… Nu, nu ai.

— De ce, fată dragă, de ce?

Ea roşi. Spuse, jucându-se cu o cruciuliţă de aur ce-i atârna la gât:

— Nu înţelegi. Dumnezeu poate are nevoie de dumneata.

A privit-o lung, luat prin surprindere. Nu dorea să-i tulbure credinţa ei copilărească. Spuse, în bătaie de joc:

— Probabil că, într-o zi, am să opresc un cal care a luat-o razna şi voi salva de la moarte un copil cu părul auriu, nu? Asta e?

Ea a clătinat din cap. Începu să vorbească cu vehemenţă, încercând să exprime ceea ce simţea atât de puternic şi nu-şi putea găsi cuvintele:

— Poate doar o să fii undevA. Nefăcând nimiC. Doar prin simpla prezenţă într-un anumit loc, la un anumit moment dat. Oh! Nu pot să exprim ceea ce simt, dar poatE. Poate că doar te vei plimba pe o stradă, într-o zi şi, făcând asta, vei face ceva teribil de importanT. Chiar fără să o ştii.

Mica soră roşcată venea de pe coasta de vest şi câţiva din familia ei aveau „simţul”.

Poate că, vag, văzuse imaginea unui om mergând pe un drum, într-o noapte de septembrie şi astfel salvând o persoană de la o moarte teribilă.

14 Februarie.

Nu era decât o singură persoană în cameră şi singurul sunet ce se putea auzi era scârţâitul peniţei pe hârtie. Nu era nimeni care să citească cuvintele scrise de acea nu şi, chiar dacă ar fi fost, nu şi-ar fi putut crede ochilor. Pentru că ceea ce era scris era planul limpede, perfect detaliat, al unei crime.

Există cazuri când un trup e conştient că e controlat de un creier şi se pune ascultător în slujba acelui ceva străin care-i controlează acţiunile. Există alte cazuri când o minte este conştientă de faptul că stăpâneşte şi controlează un trup şi îşi duce la îndeplinire scopurile folosindu-se de acel trup.

Personajul care stătea şi scria făcea parte din această ultimă categorie. El era mintea, inteligenţa limpede, controlată. Mintea lui avea un singur gând şi un singur scop – distrugerea altei fiinţe umane. Pentru ca acest scop să poată fi atins, elaborase meticulos o schemă, transpunând-o pe hârtie. Fusese luată în calcul fiecare posibilitate. Treaba trebuia să fie absolut perfectă. Schema, ca toate schemele bune, nu era definitiv bătută în cuie. Existau anumite alternative, la anumite puncte. Mai mult, din moment ce era o minte inteligentă, îşi dădea seama că trebuia lăsat un stoc de inteligenţă pentru neprevăzut. Dar liniile principale erau clare şi fuseseră atent verificate. Ora, locul, metoda, victima…!

Personajul îşi înălţă capul. Cu o mână, apucă foile de hârtie şi le citi cu grijă. Da, treaba era limpede precum cristalul.

Peste chipul grav trecu un zâmbet. Era un zâmbet de dement. Personajul inspiră adânc.

Cum omul a fost făcut după înfăţişarea Creatorului său, aşa exista acum o teribilă imitaţie a bucuriei creatorului.

Da, totul era planificat… se prevăzuse şi se ţinuse seama de reacţia fiecăruia, binele şi răul din fiecare extrase şi aduse în armonie cu un plan drăcesc.

Totuşi, mai lipsea un lucru…

Cu un zâmbet, personajul înscrise o dată… O dată din septembrie.

Apoi, cu un râs, rupse hârtiile în bucăţele, iar bucăţelele le aruncă într-un foc generos. Nu exista nici o neglijenţă. Bucăţelele de hârtie fuseseră distruse una câte una, până la ultima. Acum planul nu mai exista decât în mintea creatorului său.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns