Soricelul Alb de Charles Perrault

Regina zânelor pregătea o mare petrecere pentru sărbătorirea primăverii şi întreaga natură îşi striga veselia în cele patru vânturi.

În regatul zânelor era o forfotă continuă:toate gingaşele făpturi îşi lustruiau aripile transparente şi baghetele magice. Veni în sfârşit mult aşteptata oră şi toate se îndreptară spre palatul regal în trăsuri fantastice: o imensă cochilie de scoică trasă de fluturi frumoşi; o frunză mare de salcâm purtată de vânt; nu lipseau nici gigantele şi transparentele libelule.

Doar o zână lipsea de la petrecere. Era dulcea Angelina, zâna plânsetelor, cum o numeau surorile sale, pentru că tot timpul compătimea nefericirea altora. Chiar în acea dimineaţă auzise plângând nişte copii şi nu se putuse abţine să nu se îndrepte grăbită către casa de unde veneau plânsetele. Era casa unui tăietor de lemne care plecase cu soţia cu o zi în urmă şi încă nu se întorsese. Cei cinci copii ai săi plângeau de mama focului şi Angelina se văzu nevoită să îi ajute. Îi spălă, îi pieptănă şi le dădu de mâncare. Apoi începu să le coasă hăinuţele. Atunci îşi aminti de petrecerea pe care o dădea regina zânelor în acea noapte.

”Am să plec imediat”, gândi ea, ”încă nu sunt în întârziere.” Dar când se înseră pe copii îi apucă frica şi o rugară pe Angelina să nu plece. Iar ea se gândea: ”Încă mai am timp.” Pregăti cina şi tocmai le dădea să mănânce când se auzi un greiere care cânta:

– Angelina, ospăţul a început şi regina îţi simte lipsa. Zâna vru să plece dar copiii se agăţară de hainele ei plângând. Ea gândi:”O să plec când vor adormi.” tocmai veghea somnul copiilor când se apropie de ea un fluture imens care îi spuse:
– Angelina, regina începe să-şi facă griji din cauza lipsei tale. Zâna se ridică să plece, dar cel mai mic dintre copii se trezi plângând şi biata zână se aşeză lângă el ca să-l liniştească.

În acel moment se auzi o voce plină de furie şi supărare care striga:
– Unde este Angelina? Angelina recunoscu vocea reginei sale şi, înspăimântată, plecă atât de repede din căsuţă, încât îşi uită bagheta magică. Trebuie să vă spun, iubiţi cititori, că pentru zâne, să uite bagheta magică era cea mai mare greşeală. Când Angelina ajunse în marele salon unde erau reunite toate zânele se iscară multe murmure:
– Pedeapsa va fi drastică, spuneau unele.
– A avut grijă de nişte copii sărmani, spuneau altele, mai îndurtătoare. Când le auzi vorbind, Angelina îşi dădu seama că îşi uitase bagheta magică şi, mergând în faţa reginei îi ceru iertare.

– Nu te pot ierta, îi spuse regina, acum pedeapsa ta va servi ca învăţătură de minte pentru celelalte. Totuşi, având în vedere faptul că ai pierdut timpul făcând ceva bun, n-am să-ţi iau puterea pentru totdeauna. O să te condamn doar să umbli pe pământ o sută de ani transformată într-un şoricel alb. Astfel vei mai putea să-i vizitezi pe prizonierii din închisori şi pe sărmani în casele lor, lucru care, după cum se vede, îţi place mult. O atinse pe Angelina cu bagheta sa şi o transformă într-un şoricel alb care, privindu-i pe toţi cu ochişorii săi de culoare roz, dispăru într-o gaură.

Astfel că, dragi cititori, dacă vedeţi un şoricel alb cu ochi roz, gândiţi-vă că ar putea fi zâna noastraă, Angelina care poate nu şi-a îndeplinit încă pedeapsa pe care a primit-o pentru că şi-a uitat bagheta magică.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns