Somnul şi moartea de A. J. Kazinski. Partea I Cartea de sânge

1

Moartă. Era moartă. Fusese împinsă dincolo. Şi nu intenţiona nicidecum să se întoarcă. Niciodată. Nici nu se punea problema, pentru ea, să facă drumul înapoi. Cu toate acestea, vor veni să o caute împotriva propriei voinţe, o ştia prea bine. Vor trage de ea prin timp şi spaţiu. Va încasa două sute douăzeci de volţi în plin piept şi va simţi iarăşi infernul care-i ajunsese trupul. O să se dea peste cap ca s-o readucă la viaţă. Poate ar fi mai bine să încerce să restabilească legătura? Ca să o lase, în sfârşit, în pace. Şi să îi permită să-şi regăsească liniştea.

Auzi un strigăt. În spate? Nu cumva chiar ea striga? Zări filamentul argintiu care şerpuia vesel către infinit, dar care continua, în acelaşi timp, să-i ţină sufletul agăţat de învelişul său pământesc. Precum un cordon ombilical. O legătură pe care ar trebui să o rupă. De acum avea de luptat, în sinea ei nu se îndoia de asta. Şi, mai ales, nu trebuia să pună din nou mâna pe ea, să o întoarcă la viaţă cu forţa, fiindcă atunci ar tortura-o încă o dată şi pe urmă ar ucide-o iar şi iar. Era necesar să atingă lumina. Să scape. Clipă în care simţi cum o trăgea de acolo. Începuse să o reanimeze. Se uită spre filamentul argintiu care se întindea ca un elastic.

Lăsaţi-mă să intru. Vă rog.

O lumină puternică se aprinse şi o voce îi răspunse:

Tu eşti aceea care se agaţă de viaţă. Nu mai putem face nimic pentru tine.

Ba nu. Vocea se înşela. Ea era gata. Nu despre ea era vorba. Doar nu îşi dorea decât să-şi urmeze calea, refuzând să-şi reîntâlnească trupul martirizat.

E din cauza lui. Nu din a mea. Trebuie să mă ajutaţi.

Dintr-odată, fu trasă înapoi ca un peşte ce muşcase momeala. Lumea se volatiliză din faţa ei, iar firul minunat care înconjura pământul fu ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a se prăbuşi în întuneric.

Pe urmă simţi o durere nemăsurată.

— Mă auzi?

Vocea îi era cunoscută. Să fi fost tatăl ei? Nu, niciodată nu i-ar fi făcut aşa ceva. Cu toate acestea…? Se trezi.

— Mă auzi?

Vocea era calmă, plăcută, grijulie, o voce cu totul altfel decât faptele proprietarului ei.

— Îţi dau să bei suc de fructe. Încearcă să deschizi gura.

Suc de zmeură, la fel cu acela pe care îl primise la spital, când îi operaseră fractura de gleznă.

— Mă doare, murmură.

— Te doare când bei?

— Da.

— Muşchii ţi-au fost supuşi unei încercări dificile când te-am reanimat. Trece. Am amestecat analgezice în suc, ca să se mai potolească durerea. Încearcă să mai bei puţin.

Bău. Lichidul gros îşi croi drum de-a lungul esofagului. Până la urmă putu să-şi deschidă ochii, recunoscându-şi apartamentul. Patul. Ventilatorul fixat pe tavan. Nemişcat. Nu îşi văzuse niciodată apartamentul din unghiul acela, de pe podea, unde zăcea întinsă, legată. Nu îşi putea mişca nici braţele, nici picioarele. Ajunsese, între moarte şi viaţă, în locul acela pe care catolicii îl numesc purgatoriu şi care, în realitate, nu avea absolut nimic înfricoşător sau groaznic.

Bărbatul se ridică, aşeză grăbit o carte pe comodă şi începu să se învârtă de colo până colo prin living. Nu cumva citise fără grijă cât timp ea fusese moartă? Era cartea ei, biblia ei, intitulată simplu: Phaidon. Phaidon era un discipol al lui Socrate. Împreună cu alţii, îi fusese alături, în celulă, în ultimele lui clipe de viaţă. Înainte ca filosoful să bea otrava. În ceasurile acelea, Socrate dovedise nemurirea sufletului. Dacă nu ar fi citit şi ea opera cu pricina, dacă nu ar fi obsedat-o într-atât reflecţiile lui Socrate despre nemurirea sufletului, nimic din tot ceea ce se întâmpla acum nu ar fi avut loc. Curiozitatea îi fusese fatală.

— Poţi vorbi?

— Da.

— Ai reuşit să iei legătura cu ea?

Poate că ar fi mai înţelept să inventeze ceva? Să-i spună ceea ce el îşi dorea să audă? Pentru a-l face să renunţe, pentru a-l convinge să îi facă injecţia letală.

— Da. Am luat legătura. Doar o clipă, adăugă în şoaptă.

— Adevărat? Nu minţi!

Ochii se umplură de lacrimi.

— Nu. În fine, poate… Nu ştiu.

Ar fi vrut să-şi şteargă ochii, dar mâinile îi erau legate la spate. Cu grijă, ca să nu o doară. Bărbatul înfăşurase sfoara într-o bucată de catifea, ca să nu îi lase semne la încheieturi, asigurând-o că nu avea să îi rămână nici cea mai mică urmă.

— Nu mai văd nimic.

Îi şterse ochii.

— Poţi să-mi dezlegi capul? Mă doare.

— Nu. Trebuie să te întorci. Continuăm până când va funcţiona. Înţelegi cât este de important?

— N-ai dreptul… zise, dar protestele se înecară în lacrimi.

— E ultima oară. Promit.

În respiraţia lui simţi o uşoară aromă de scorţişoară. De scorţişoară şi de ceai. Să fi citit din Phaidon, bându-şi ceaiul, pe când ea era moartă? Ca un general englez pe câmpul de luptă, insensibil şi stoic în faţa băii de sânge. Liniştindu-se la gândul că nu era chiar aşa de grav să o ucidă o dată şi încă o dată. Fiindcă însuşi Socrate dovedise că fiinţa omenească poseda un suflet. Femeia îşi drese glasul:

— Nu merge aşa cum crezi tu.

— Ba da. Ştiu că se poate. Îţi amintesc că, de altfel, a fost ideea ta…

Cineva sună la uşă.

Să fi auzit ea bine? Se uită la el atentă. Privirea îi era îngrozită, şovăitoare. Soneria răsună din nou. De data asta nu mai era niciun dubiu, cineva se afla la uşă. Voi să ţipe. Numai de ar fi putut. Dar el îi pusese palma pe gură. Şi secundele defilară prin faţa ei. Pe urmă, se făcu iar linişte.

— Cu siguranţă a fost vreun coleg, îi şopti ea, pe când bărbatul îşi retrăgea mâna. S-or fi întrebând de ce?…

Tăcu din cauza durerii. Parcă vorbele i-ar fi înfundat gâtlejul. Îl privi, ghicind la ce se gândea: când o să spargă uşa indivizii ăia?

Trebuie să fi trecut una sau două zile de când era la ea, îşi spuse. O zi şi jumătate. Cam treizeci şi şase de ore. Treizeci şi şase de ore de când era prizonieră în propriul apartament. Iar el era grăbit. Evident. Îl observă ridicându-se şi învârtindu-se în jurul ei. Uitându-se la ceas. Deschizându-şi mobilul. Primise două mesaje.

— N-am timp, mormăi, ducându-se în bucătărie cu telefonul.

În momentul acela ea realiză că nodul de la spate se desfăcuse. Reuşi să-şi răsucească mâna stângă. Încheietura fină scăpă din bucata de catifea. În tot acest timp îl auzea vorbind în bucătărie:

— Nu, aţi făcut foarte bine. N-aş putea totuşi să vă sun eu când ajung acasă?

Acasă? se gândi femeia. Are şi diavolul un „acasă” al lui? Se strădui să-şi pună gândurile în ordine, însă substanţele pe care le administrase în ultimele treizeci şi şase de ore îi bruiau creierul. Cu mâna stângă reuşi să-şi desfacă fâşia de catifea care îi lega cealaltă încheietură. Apoi, pe pipăite, dădu de şuruburile care îi ţineau capul fixat. Îl asculta în continuare:

— Nu e grav. Nu, vă asigur. Fără-ndoială.

Vocea îi era exagerat de blândă. Când Dumnezeu le-a împărţit oamenilor glasurile, ar fi trebuit să ţină cont de cât de rele le erau sufletele. Şi aşa ea n-ar fi ajuns în locul acesta. Ar fi recunoscut şuieratul diavolului încă de la prima lor întâlnire. Fiindcă îl cunoştea foarte bine. Şi poate că nici n-ar fi avut vreodată atâta încredere în cineva. Îi destăinuise secretele ei cele mai ascunse. Îşi deschisese sufletul în faţa lui. Ceea ce nu îl împiedicase să o tortureze.

— Pot trece mâine-dimineaţă, îl auzi murmurând.

Desfăcu primul şurub şi bucata de catifea care îi ţinea capul căzu. Cu al doilea merse mai uşor.

— Chiar credeţi că ar fi de folos?

N-o să aibă timp. Ochii se umplură de lacrimi la gândul că o va ucide. Dac-ar urla? Probabil că nu s-ar schimba nimic. Mai mult, îi era frică să nu îşi fi pierdut vocea, iar el ar fi dat fuga imediat să o amuţească.

— Puteţi aştepta o clipă? mai spuse el la telefon.

Îi auzi paşii. Îşi duse mâinile la spate şi se uită în tavan. Cu coada ochiului îl văzu băgând capul în camera de zi şi privind-o. Pe urmă merse din nou în bucătărie şi închise uşa. Acum!  Îşi întoarse cu ambele mâini, în acelaşi timp, şuruburile plasate de o parte şi de alta a obrajilor. Ultimele, cele care îi prindeau bărbia, nici nu mai contau.

— Preferaţi să vin imediat?

N-avea de gând s-o lase în viaţă, o ştia prea bine. Nu îi era frică de moarte, dar asta nu însemna că trebuia să se supună execuţiei fără a încerca să se apere. Corpul voia să lupte.

— Pot să vă sun mai târziu?

De acum, capul îi era liber, nu-i mai rămâneau decât gleznele. El închise telefonul. N-o să aibă timp. Însă ţinea să lupte. Să strige şi să se bată. Gleznele îi erau legate doar cu nişte cureluşe cu arici, ca acelea utilizate în spitalele de psihiatrie. Scoaseră un sunet caracteristic când şi le smulse.

Îl auzi mergând prin bucătărie şi se grăbi să-şi elibereze şi cealaltă gleznă înainte de a se ridica. În grabă, se împiedică de ceva îndreptându-se către uşă. O carte? Aceasta alunecă pe podea până spre dormitor. În acelaşi moment, se deschise uşa bucătăriei. Şi el apăru în faţa ei. Năucit. La aşa ceva nu se aştepta.

— Nu are niciun rost să iasă rău.

Ghici în vocea lui o undă de nervozitate. În clipa în care bărbatul îşi întoarse privirea către geanta neagră în care îşi ţinea seringile şi anestezicele, femeia o luă la fugă pe coridor. Încercă să îi iasă în drum, dar ea îl lovi.

— Nu!

O prinse de încheietură şi se uită spre geantă, ducându-şi cealaltă mână la tâmplă. Ei, nu, nu eşti în stare de nimic fără seringile alea ale tale, îşi zise femeia. Îi dădu drumul aproape imediat, iar ea profită ca să gonească iarăşi spre uşă. El avusese grijă să pună lanţul de siguranţă, aşa că ea se forţă să-l desfacă.

— Ajutor! strigă, dar vocea abia de se auzi.

În living, la doar câţiva metri de ea, îl observă pregătind o seringă cu dexteritate profesională. El se ridică în clipa în care ea, reuşind în sfârşit să desfacă lanţul de siguranţă, deschise uşa. O prinse înainte să apuce să iasă din apartament, apucând-o de ceafă. Încercă să mai strige după ajutor, dar palma lată a bărbatului îi imobiliză maxilarul şi simţi un ac înfigându-i-se în carne, undeva între gât şi umăr. O senzaţie dureroasă. Poate că exact această durere îi dădu trupului puterea necesară pentru un ultim semn de revoltă. Întinse ambele braţe în lături, lovindu-se la ceea ce ar fi trebuit să fie capul ei. În orice caz, bărbatul slăbi strânsoarea, aşa că ea deschise uşa, se repezi pe scări şi bătu la vecinul de dedesubt.

— Ajutor!

Îl auzi. Era pe urmele ei. Fără să se mai întoarcă, sări în jos, pe scări. Era mai rapidă decât el, o ştia, dar substanţa anestezică şi halucinogenă pe care i-o injectase începea să-şi facă efectul. Zgomotul paşilor grei, care răsunau pe trepte, în urma ei, îi dădu forţa de a trage de uşa de la intrarea clădirii şi de a ieşi în goană pe trotuar.

Abia în această clipă realiză că era goală. Îi lipsea până şi lenjeria. Secunda de ezitare o făcu să piardă avantajul. Mai că o ajunse, şi ea îi percepu vocea de foarte aproape:

— Nu-ţi fac niciun rău. Nu poţi să pleci aşa.

Începu iarăşi să fugă, dar el o prinse de păr, făcând-o să se împiedice. Urlă, se zbătu. Unde ajunsese? Aruncă o privire către camioanele aflate în parcare. Cineva strigă într-o limbă străină. O luă din nou la fugă, însă picioarele îi erau deja grele. În niciun caz nu trebuia să se prăbuşească, i-ar fi fost fatal fiindcă atunci ar fi prins-o şi ar fi dus-o înapoi în apartament, pretinzând în faţa trecătorilor că totul era în ordine, că îi va purta el de grijă.

— Hei, frumoaso, n-ai uitat nimic?

Auzi râsete. Ştia că el era undeva în spatele ei, aşteptând ca trupul să îi cedeze sub efectul anestezicului. Era genul de om care inspira încredere. De altfel, şi ea avea încredere în el. Ce tip simpatic, îşi spusese când îl întâlnise pentru întâia oară. Ar fi putut-o face să înghită orice minciună.

— Lasă figurile, băi, drogat-o! Du-te înapoi şi pune-o ţoală pe tine!

Trebui să alerge mai repede. Ajunsă la intersecţie, confundă culoarea roşie cu luminile de poziţie ale unui avion pe cale să aterizeze. Nu. Nu era adevărat. O ştia. Şi de celelalte dăţi anestezicul îi provocase halucinaţii: podeaua se lichefiase înaintea ei, iar tavanul începuse să se onduleze. Fusese nevoită să-l roage să oprească ventilatorul.

— O să leşini. Lasă-mă să te ajut, îi şopti bărbatul.

Se întoarse. Un ecou în depărtare. Maşini oprite pe stradă. Poate din cauza căldurii, îşi zise. Nimic nu se poate deplasa pe căldura asta. Îi arătă pumnul, apoi traversă strada în fugă. Trenul se aruncă direct spre ea. Ba nu, o luă pe sub pod. Îşi bătu joc de prostia de care dăduse dovadă, râse îndelung, ţinându-şi cu degetele pleoapa stângă ridicată, în timp ce se apropia de mijlocul podului. De aici perspectiva era larg deschisă către spaţiul nesfârşit, până la Tâstrup. Într-o străfulgerare de luciditate înţelese ce era pe cale să se întâmple. Nu mai avea mult până să-şi piardă cunoştinţa. Tot ceea ce resimţea în mod obişnuit era acum învăluit într-o ceaţă groasă şi nu se mai putea încrede în propriile simţuri.

— Balustrada, şopti căzând în genunchi.

Dybbøl, mai avu timp să citească pe o pancartă, înainte ca mâinile să se agaţe de metalul îngheţat. Aruncă o privire peste umăr.

— Lăsaţi-mă-n pace!

Se strângeau oameni. Fie erau mai mulţi, fie o singură persoană care se tot multiplica.

— Lăsaţi-mă-n pace! urlă.

Un tren trecu pe sub pod, de-a lungul peronului. Da, se gândi, şi eu am să merg mai departe. Pentru o clipă, metalul balustradei acţionă ca un antidot, neutralizând pe loc senzaţia de ireal care o cuprinsese. Metal lipit de piele. Negru pe alb.

— Rugină, mormăi săltându-se pe balustradă.

Când va sosi şi trenul ei?

— Opreşte-te! îi strigă unui bărbat care dădea să se apropie.

Să fi fost cel de care fugise? Diavolul. Nu conta. Peste puţin avea să sară sub roţile unui tren. Trenul spre eternitate.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns