Somnul şi moartea de A. J. Kazinski. Partea a III-a Cartea eternităţii

1

Pe autostradă. Ora 21:50

Cârpă neagră. Pleoape grele. Deschise gura. Încercă să se mişte, însă picioarele îi erau paralizate şi braţele îngreunate. Dădu să se ridice, dar nu avea putere. Picioarele şi braţele îi erau legate cu coliere de strângere subţiri, tăioase, dureroase. Pe gură avea lipită o bucată de scotch. La ochi era legată. Scotchul alunecase şi peste o nară, îngreunându-i respiraţia.

Vag miros de ulei, de produse chimice, inflamabile. Miros de benzină. Conchise că se afla într-o maşină, într-un portbagaj? Sau într-o camionetă? Oricum, într-o cutie de carton. Identifică materialul zgâriindu-l cu unghiile. Era culcată pe o bucată de carton. Ghemuită. Picioarele se loveau de ceva. De ceva elastic. Şi capul, în clipa în care încercă să-l ridice. O cutie din carton. O cutie. Gândul o înspăimântă. O îngheţă, o înecă în teroare. Era închisă într-o cutie, în portbagajul unei maşini sau în partea din spate a unei autoutilitare. Redusă la condiţia de obiect. În drum spre o destinaţie necunoscută.

Poate că se înşela. Îi injectase o substanţă în corp. Un sedativ puternic sau o otravă, un medicament care o făcuse să piardă noţiunea timpului şi a spaţiului. Nu cumva pur şi simplu avea halucinaţii? Vehiculul se zdruncina uşor. Zgomotul motorului abia de se auzea. Doar dacă nu cumva îi fusese afectat şi auzul. Unicul lucru pe care îl auzea bine erau propriile gânduri, propria teamă. Propriile întrebări: Unde sunt? Unde sunt dusă? Ce mă aşteaptă? Voi fi violată? Torturată? Ce se va întâmpla cu copiii pe care îi port în mine? Unde e Niels? Nu, nu va ajunge la nimic în felul ăsta. Câte o întrebare pe rând. Doar una. Unde sunt? Unde? Trebuia să aibă încredere în auzul şi mirosul ei. Trebuia să-şi folosească propriile simţuri. De cât timp or fi mergând? Imposibil de spus, dar consideră că era, probabil, undeva între un sfert şi o jumătate de oră. Probabil că se afla încă în Sjaelland. Dacă nu cumva trecuseră podul spre Suedia. Nu era o posibilitate de exclus. Tunelul. S-o fi luat prin tunel? Ca să ajungi la podul peste strâmtoarea Øresund, trebuia traversată mai întâi o porţiune lungă a tunelului. Când un vehicul trecea pe acolo, producea un sunet special. Acustica era deosebită. Or, nu remarcase aşa ceva. Şi nici vreun ţipăt de pescăruş. Nici zgomot de vapoare sau de valuri. Chiar dacă nu avea cum băga mâna în foc, era foarte probabil să se afle undeva tot pe insula Sjaelland. Vehiculul încetini. O simţi în pântece. După care avu senzaţia că întoarce. Poate chiar mai mult de atât. Să fie un sens giratoriu? Da, fără îndoială. Şi, ceva mai târziu, încă un giratoriu urmat de o curbă strânsă şi de o pauză lungă. De ce se oprise maşina? Din pricina vreunui semafor? Nu, lumina roşie a semaforului nu ţinea atâta. Vreo benzinărie? Nu auzise însă trântindu-se portiera. Nu auzise pe nimeni ieşind din maşină. O trecere peste calea ferată? Îşi ascuţi auzul şi se concentră atât de intens, încât avu senzaţia că îi va plesni capul. Percepu un zgomot slab care ar fi putut proveni de la un stol de păsări. Torsul monoton al motorului. Şuierat de… tren? Da. Ceea ce ar fi putut explica de ce şoferul nu coborâse şi de ce motorul continua să funcţioneze. Sigur că da, logic: aşteptau trecerea trenului. Şi, mai înainte, poate cu cinci minute mai devreme, trecuseră de două sensuri giratorii aflate la câteva clipe unul de celălalt.

O hurducătură scurtă, după care vehiculul îşi reluă drumul. Se strădui să-şi readucă trupul la viaţă. Îşi mişcă degetele pentru a reactiva circulaţia sângelui. Focuri de armă? Auzise deseori, în timpul călătoriilor prin pădure, zgomotul făcut de puştile de vânătoare. După plecarea lui Gustav, se mutase în casa ei de la ţară, unde rămăsese timp de mai multe luni. Singură. Făcând regulat lungi plimbări prin natură. Mergea drept înainte, fără ţintă precisă. Până în ziua în care Niels dăduse buzna în viaţa ei. Or, în timpul plimbărilor acelora auzise frecvent tirul vânătorilor, prin pădure. Să se fi deschis sezonul de vânătoare? Acum, în plină vară? Cu siguranţă nu. Dintr-odată auzi alt sunet, tăios, insistent. Sirena unei maşini de poliţie? A unei ambulanţe? Un claxon. Pentru ca şoferul să tragă pe dreapta? Vehiculul încetini şi opri.

2

Cartierul Islands Brygge. Ora 21:58

Simţea că se sufocă. Că peste câteva secunde se va prăbuşi. Mort. Odată cu Hannah. Şi cu gemenii. Poate că îi sunase ceasul? Poate că el şi Hannah erau predestinaţi să moară înainte de vreme?

— Nu! strigă. Nu!

Trase un şut în uşă. Îşi scoase telefonul. Doar nu o să-şi încrucişeze braţele şi să aştepte. Nu era încă prea târziu. Celor de la sediul central nu le luase niciodată atât de mult până să răspundă.

— Ce-o tot freacă? mârâi coborând în grabă scara.

Cu telefonul lipit de ureche, bătu la uşa vecinului de dedesubt. Acesta îi deschise exact în clipa în care centralista în sfârşit catadicsi să răspundă:

— Comisariatul central al poliţiei, vă ascultăm.

Niels se adresă vecinului:

— Doar o clipă.

Îşi comunică apoi numărul şi fu transferat pe altă linie. Vecinul îl privea nerăbdător.

— Aţi observat persoane care să vină şi să plece acum vreo jumătate de oră, dacă nu chiar mai mult?

— Nu.

— Poate maşini? De la fereastră?

— Nu…

— Gândiţi-vă bine. Nu a trecut nicio maşină prin faţa imobilului? Nu cumva vreun bărbat a ieşit cu un pachet în braţe? Unul voluminos? O cutie?

— Am stat întins pe canapea…

Vocea de la telefon întrerupse dialogul:

— Aici ofiţerul de serviciu.

— Niels Bentzon sunt. Cer un mandat de căutare. Pe numele Adam Bergman, anunţă Niels repezindu-se din nou pe scări.

Coborî până la parter şi bătu la uşa de acolo. Între timp, îl auzi pe ofiţerul de serviciu tastând la computer.

— Aveţi numărul de asigurat social?

— Nu.

— Văd cinci persoane corespunzând numelui.

— Trebuie să aibă vreo cincizeci şi cinci de ani.

— În cazul ăsta mai rămân doi. Unul locuieşte în Iutlanda…

— Celălalt.

— De ce este bănuit?

— Răpirea lui Hannah Lund. Şi ea trebuie să fie căutată, preciză Niels.

După care comunică numărul asigurării sociale a soţiei. Auzi degetele interlocutorului mişcându-se mecanic pe tastatură. Nimic nu putea emoţiona un ofiţer de gardă la comisariatul central. Toate apelurile primite se refereau la crime, la răpiri, la tâlhării, la violenţe conjugale, la atentate, la pachete suspecte lăsate în faţa ambasadelor, la certuri şi bătăi între minori. Doar nu o să-l perturbe un dublu mandat de căutare.

— L-aţi obţinut?

— Da.

Uşa se deschise. Vecina îl privi surprinsă.

— O clipă, vorbim imediat, îi spuse Niels ofiţerului de serviciu.

Apoi, femeii din uşă:

— Niels Bentzon sunt, de la poliţia criminală. Aţi observat cumva ceva suspect în ultima oră? Fie în interiorul, fie în afara imobilului?

— Ceva suspect?

— Un bărbat cu o cutie? Sau cu ceva înfăşurat într-un covor?

Femeia se gândi o clipă.

— Am văzut un angajat de la mutări de mobilier coborând la subsol. Numai că nu mi s-a părut nimic suspect.

— Sun puţin mai târziu, îşi anunţă Niels colegul.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns