Somnul şi moartea de A. J. Kazinski. Partea a II-a Cartea sufletelor

1

Insula Amanger. Ora 22:30

Niels aşteptase încă de la sfârşitul după-amiezii ca soarele să apună şi să se aprindă luminile. Deocamdată nu o vedea pe aceea roşie, la care se referise Dicte, ci doar cărămizi maronii, care fuseseră probabil şi roşii cândva, acum vreo cincizeci de ani, când se ridicase clădirea. De atunci, fumul de la uzina de lianţi şi cel de la forje, dar şi praful ridicat de lucrările de demolare adăugaseră acest ultim strat de culoare peste această relicvă a vechii industrii. Defuncta industrie. Cea care fusese mutată în străinătate, în ţări în care muncitorii nu beneficiază de asigurare medicală şi unde, prin urmare, este mai uşor să îi laşi să respire vapori şi fum toxic. Acum, clădirile adăposteau fotografi, designeri, dar şi informaticieni. Ce altceva mai spusese Dicte? Că grupul lor obişnuia să se adune aici. Cu Joachim. Cel pe care îl credea prietenul ei. Deseori victimele aveau încredere în criminali. După cum Dicte avusese încredere în Joachim. Vorbise şi despre Acheron. Nu despre Echelon. Păruse mai degrabă liniştită pronunţând cuvântul. De parcă ar fi avut dreptul la o scurtă pauză în plin coşmar.

Clădirea industrială cea mai apropiată de metrou. Niels se afla la ultimul etaj al unei construcţii în ruină de lângă linia aeriană a metroului, care părea să corespundă descrierii. Supraveghe atent prin geamurile cu sticla spartă când, deodată, avu impresia că zăreşte o lumină roşie aprinzându-se între două corpuri ale imobilului.

În timp ce se deplasa către locul de unde părea a veni muzica, de fapt doar sunet de başi, în faţa lui, puţin mai departe, se deschise o uşă şi îşi făcu apariţia clătinându-se o femeie. Fu mai-mai să-şi piardă echilibrul dacă mâna stângă nu s-ar fi agăţat cu o surprinzătoare putere de o balustradă. Altfel s-ar fi rostogolit pe cele patru trepte, până jos. Râdea în hohote. Cocaină, presupuse Niels în timp ce femeia se ridica în picioare cu o privire tulbure, care indica faptul că nu mai era stăpână pe nimic. Alcool şi cocaină, se corectă Niels.

— Tu eşti? îl întrebă coborând pleoapele.

— Care eu, adică? răspunse poliţistul.

Femeia ieşi din penumbră în lumina roşiatică ce se răspândea de la fereastră. Rochia, ori, mai degrabă, cearşaful în care era înfăşurată, era transparent. Nu purta nimic pe dedesubt.

— Nu, nu eşti tu.

— Altceva nici că s-ar putea spune.

Femeia scutură din cap şi începu un monolog de neînţeles. Era atât de îmbibată cu droguri, încât şi uitase de prezenţa lui Niels. Acesta urcă cele patru trepte din fier ruginit şi împinse uşa. Intră într-un vestibul în care, într-un colţ, erau aruncate mai bine de treizeci de perechi vechi de clăpari. Două fete ieşiră de la toaletă. Niels le urmă până într-un fost atelier. De-a lungul pereţilor erau înşiruite lumânări, cele mai multe arse complet. În fundul camerei luceau două lămpi vechi, roşii, din vremea când filmele se proiectau în încăperi obscure. Tinerele păşiră în direcţia muzicii şi a luminii. Dicte vorbise despre o uşă din fundul uzinei dezafectate. Uite-o colo. Cele două lămpi roşii erau, de fapt, două lampioane în formă de pagodă.

„Acheron”. Scrisul era pueril, relaxat. Ai fi crezut că era opera unui copil. Uşa era roasă de cari, feroneria mâncată de rugină, vopseaua spălată de ploi. Niels bătu de două ori, hotărât. Nici prudent, nici timid. Ţinu să lase impresia că ştia locul, că era de-ai lor. Doar dacă scopul nu cumva fusese să-şi potolească nervozitatea care simţea cum urcă în el. Ce-o mai fi şi cu locul ăsta? Ce s-o fi întâmplând de cealaltă parte a uşii? se deschise imediat. Balamalele scârţâiră neplăcut.

— Pe cine cauţi?

Un tânăr apăru în cadrul uşii şi îl privi rece pe Niels. Era înalt, dar chipul îi era unul oarecare, parţial ascuns de bretonul brunet.

— Charon.

Din nou aceeaşi privire inchizitorială, la limita urii. Până la urmă deschise. Niels intră. Ochilor le luă câteva secunde pentru a se obişnui cu lumina slabă a lumânărilor. Afară, în noapte, parcă se vedea mai bine.

— Poţi să-ţi laşi ţoalele aici.

Semn către un colţ al încăperii. Ţoalele mele? se gândi Niels. Dar se abţinu de la orice comentariu. Oricum nu avea pe el decât pantalonii şi cămaşa.

— E prima oară când vii?

Niels decise să opteze pentru „da”. Era mai bine să nu încerce să treacă drept cineva cu experienţă, fiindcă nu le-ar fi luat mult să-l demaşte. Bărbatul zâmbi şi se apropie.

— Totuşi, parcă te-am mai văzut pe undeva.

— Păi, nu ştiu…

Celălalt îi tăie vorba:

— La televizor?

— Nu.

Tânărul îşi aplecă fruntea şi îl privi atent.

— Cine te-a invitat?

— Dicte.

— Nu ştiu pe nimeni cu numele ăsta pe aici.

— Giselle, se grăbi Niels să se corecteze.

Expresia frivolă şi ironică pe care bărbatul o arborase până atunci se evaporă într-o clipă. Dintr-odată, păru îngrozit.

— Ai cunoscut-o? îl întrebă.

— Da.

— Ştii ce s-a întâmplat?

— Cine nu ştie? Doar e pe prima pagină în toate ziarele.

— Aşteaptă. Ba nu. O să te rog să te duci să aştepţi afară, murmură deschizând uşa pe care Niels abia ce intrase.

Ieşi, iar celălalt o închise în urma lui. Era singur în noaptea de vară. Nu se mai auzea decât ritmul tehno dintr-o clădire învecinată. Instinctul de poliţist ieşi la suprafaţă. Îl apucă un chef teribil să-l sune pe Leon şi să îi ceară să evacueze discoteca ilegală, să-i stingă lumina, să-i spargă uşa. Parcă şi auzea zgomotul balamalelor smulse şi al tocurilor făcute ţăndări. Se gândi la uşile condamnate apoi să rămână căscate pe veci. Nu se îndoia că pe Leon şi pe oamenii lui i-ar fi distrat la nebunie chestia asta. Curăţarea ascunzişurilor toxicomanilor şi expulzarea marginalilor ce ocupau fără acte terenurile proprietate publică făceau parte dintre ocupaţiile favorite ale lui Leon. Să-i încredinţezi o astfel de misiune era ca şi cum i-ai agita o halcă de carne pe sub nas unui lup înfometat. Rezultat garantat: ţipete, proteste, arestări în masă. La fel şi epilogul: depunere de plângeri privitoare la brutalitatea poliţiei şi reţineri pentru douăzeci şi patru de ore. Fără îndoială, Leon era poliţistul danez cu cel mai mare număr de plângeri la activ, lucru pe care se pare că îl considera o adevărată onoare.

Niels privi zona industrială lăsată în paragină, care se întindea de jur împrejurul lui. Vestigii ale unei lumi trecute. Cineva aprinsese un foc printre buruienile uscate din faţa uzinei în ruină. Un metrou trecu pe deasupra, luminând pentru o secundă pe tinerii dormind sub pături şi un cort ridicat la adăpostul unui perete. Pe undeva începu să latre un câine. Trenul se îndepărtă şi întunericul îşi reintră în drepturi.

— Ai cunoscut-o pe Giselle?

Niels nu auzise uşa deschizându-se. Se întoarse. Femeia stătea la doar câţiva centimetri de el. Era zveltă, tunsă scurt şi avea cam treizeci de ani. Îi ajungea până la piept.

— Da, am cunoscut-o.

— Cum?

— M-a ajutat. După un accident.

— Ce fel de accident?

— De maşină.

— Nu mi-a spus niciodată despre lucrul ăsta.

Niels coborî privirea în pământ. Nu ştia ce ar fi trebuit să spună. Dădu din cap.

— Nu mă miră. A fost un prieten loial.

Femeia repetă:

— Loial?

— Am o muncă în care nu pot risca să afle cineva că…

— Adică?

— Ce muncesc?

— Da.

— Giselle mi-a promis că întrebarea aceasta nu mi-o va pune nimeni, răspunse Niels în şoaptă.

Femeia zâmbi.

— Mai bine povesteşte-mi despre accident.

— Deci un accident de maşină…

Îl întrerupse:

— Tu conduceai?

— Nu. A dat peste mine.

— Povesteşte-mi.

— La o trecere de cale ferată. Şoferul nu văzuse că venea trenul. Maşina a fost lovită şi aruncată…

— Şi aşa a dat peste tine?

— Da.

Femeia inspiră profund, apoi se întoarse înăuntru. Niels o urmă, iar ea închise uşa după el.

— Pot să văd?

— Ce?

— Cicatricele.

Niels ezită o secundă. Ultimul lucru de care avea chef era să se trezească pe jumătate gol. Nu era prea târziu să se întoarcă. Trebuia să existe şi o altă modalitate de a rezolva cazul.

Voi sări şi eu cu tine. Te urmez, Dicte.

Se gândi la ea, la goliciunea, la paloarea ei din clipa în care se aruncase în moarte. Fără să înţeleagă de ce, gândul îl duse şi la Hannah. Îşi scoase cămaşa şi se întoarse pentru a-i arăta femeii spatele. Bărbatul care îl întâmpinase ceva mai devreme apropie o lumânare. Niels simţi căldura flăcării pe piele. Femeia îşi lăsă degetele să alunece de-a lungul cicatricei, de la omoplat până la mijlocul spatelui, pe unde carnea îi fusese sfâşiată şi apoi cusută la loc.

— Lasă-mă să te văd şi din faţă.

Se întoarse, iar ea îi examină lacomă cicatricea de pe piept, de parcă asta i-ar fi procurat un orgasm. Încă o dată îşi trecu vârfurile degetelor peste pielea lui. O senzaţie stranie începu să pună stăpânire pe el, de parcă dintr-odată ar fi dorit-o pe cea din faţa lui.

— Nu eşti obişnuit să ţi se atingă cicatricele, îi şopti.

— Nu.

— Simt încordarea în vechile tale răni. Corpul nostru are şi el memorie.

Îşi retrase mâna. Să fie acesta un mesaj codat? în orice caz, Niels avu impresia că fusese acceptat.

— În mod normal, toate hainele se lasă aici, îl informă încet. Cum însă vii pentru prima oară, mai întâi vom coborî ca să îi cunoşti şi pe ceilalţi. OK?

— OK.

— Aici nu ne spunem pe nume, ci folosim acel element care ne caracterizează cel mai bine.

— Aha.

— Eu sunt Zăpada. Elementul tău care este?

— E…

Niels se gândi. Nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce ar trebui să răspundă.

— Nu eşti obligat să te hotărăşti acum. Lasă-ţi elementul să vină el singur la tine. Ţi-am pus întrebarea doar pentru cazul în care deja l-ai fi descoperit.

— Nu, nu încă.

— OK. Hai.

Bărbatul din spate deschise o uşă glisantă. Rotiţa alunecă pe şină cu zgomot de cale ferată scoasă din uz.

— Dă-mi mâna, murmură femeia. Eşti încordat?

— Da.

— Nu ţi se va întâmpla nimic rău. Doar lucruri frumoase. Ai încredere în mine?

— Da, răspunse Niels simţindu-i mâna strângând-o pe a lui.

O mână de copil, uscată şi caldă, fragilă, o mână care îţi stârnea dorinţa de a o proteja.

— Urmează-mă.

Bărbatul le-o luă înainte cu lumânarea aprinsă. Silueta lui plutea în întuneric ca o cucuvea, întunecată şi vie. Niels se lăsă condus de femeia care nu-i dădea drumul mâinii. Ecoul paşilor pe placa de beton răsună îndelung. Culoarul era, probabil, strâmt. Avea senzaţia că tocmai coborau pe o pantă uşoară. Gândurile îi fură întrerupte de vocea ei:

— Îţi tremură mâna.

— Puţin.

— Ajungem într-o clipă. Ochilor le face bine să se obişnuiască să vadă pe întuneric.

Se opri. Auzi zgomot de cheie în broască, apoi din nou de uşă glisantă. Simţi miros de ulei. Ulei de motor?

— Ai grijă, e o treaptă mică, îl preveni femeia trăgându-l uşor de mână.

Pe măsură ce Niels se obişnuia cu întunericul, în jur apăreau rând pe rând diferite umbre de trupuri. În aparenţă, cele mai multe erau femei, întinse, înfăşurate în pături.

— Stai jos. Începem imediat, îi spuse cea numită Zăpada.

Îi dădu drumul mâinii şi îl ajută să se aşeze pe ceva moale. O saltea de buret, îşi zise Niels.

— Ai şi o pătură. Odată ce te vei simţi în largul tău, poţi să te şi dezbraci. Nuditatea face parte integrantă din ritual. Sufletul este oricum închis în trup, nu are rost să îi mai adăugăm un înveliş.

Se ghemui la pieptul lui.

— La sfârşit o să fim ca păpuşile Matrioşka, îi murmură la ureche, se pun învelişurile unele peste altele şi atunci o să fim o fiinţă în altă fiinţă, în altă fiinţă…

Joachim era şi el acolo? Greu de spus. Unica sursă de lumină provenea de la cele câteva lumânări dispuse de-a lungul peretelui îngheţat. Era totuşi suficient pentru a putea evalua dimensiunile încăperii: probabil câţiva metri pătraţi, cu certitudine o fostă magazie. Niels observă că nu existau ferestre. Deşi vocea care răsuna dintr-un difuzor era blândă şi hipnotică, tot fu şocat în clipa în care aceasta rupse tăcerea:

— Putem începe.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns