Soarele subteran de A. E. van Vogt

Fizicianul Grayson auzi de două ori neobişnuitul clinchet sec, în ritm rapid. Piing… Ping…

Cam aşa.

Foarte uşor.

Dar ceea ce urmă fu foarte evident. Textul tipărit pe care-l citea se înceţoşă pe loc.

Grayson scutură enervat din cap şi apropie contractul de ochelari. Pe pagină jucau nişte pete.

Oftă, se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii. Când îi deschise, înţelese care era problema.

În fiecare „sticlă” transparentă a ochelarilor săi apăruse câte o crăpătură subţire, orizontală, chiar la nivelul pupilei.

Rămase un pic surprins. Ciudată coincidenţă. Cele două sticle se spărseseră – acum îşi aminti clinchetul şi se gândi că probabil acela fusese momentul – una la o jumătate de secundă de cealaltă. Având un spirit înclinat către statistică, consideră foarte pe scurt probabilitatea unor spargeri atât de apropiate în timp. Cifrele care-i veniră în minte erau atât de astronomice (şi bineînţeles imposibile), încât renunţă la idee.

În linişte, îşi scoase ochelarii stricaţi şi-i puse pe birou. Apoi, prin ceaţă, răscoli într-unul din sertare până găsi o rolă de adeziv transparent; era, fireşte, un adeziv de acea calitate perfectă ce se fabrica în Laboratoarele Haskett, după norme ştiinţifice specifice. Până acum nu-i trecuse niciodată prin cap să folosească acest adeziv la reparatul ochelarilor şi, evident, nu-l folosea pentru acest scop neprevăzut decât în aşteptarea unei perechi noi de ochelari, venite de la opticianul lui.

Conform promisiunii înscrise cu litere mărunte pe rola de adeziv, reparaţia dură doar câteva clipe. După care, vârî înapoi rola în sertar, îşi puse ochelarii la loc pe nas, uşa se deschise şi domnişoara Haskett intră.

Ca de obicei, era plină de vitalitate. Zâmbi şi-l întrebă:

— Aveţi un minut liber, domnule doctor Grayson?

Cu aceste cuvinte, rezerva ei de vitalitate luă sfârşit. Se lăsă moale într-un fotoliu. Aştepta, într-o tăcere de moarte.

Grayson o examină pe proprietăreasa Laboratoarelor Haskett, privind-o prin ochelari. Şi atunci, îi veni un gând uluitor. Îşi zise că ar trebui să aibă remuşcări din cauza domnişoarei Haskett. Viaţa ei singuratică implora, fără cuvinte, dragoste şi afecţiune. Şi cine ar putea răspunde mai bine acestui apel decât bărbatul pe care ea îl confirmase în postul de şef al oamenilor de ştiinţă, atunci când moştenise Laboratoarele răposatei ei mătuşi? Aveau relaţii de lucru, desigur.” Munca aceasta îi ocupase domnişoarei Haskett aproape toată viaţa de fiinţă adultă.

Grayson îşi drese glasul, jenat dintr-odată de gândurile ce-i treceau prin minte. În fapt, era atât de absorbit de ce i se întâmplase, încât nu remarcă necuviinţa pe care o săvârşi în momentul acela. Zise:

— Hmm, domnişoară Haskett.

Lucrul de care nu-şi dădu seama fu autoritatea tonului. Ca şi cum el ar fi fost patronul şi ea funcţionara. Şi nici ea nu dădu atenţie faptului sau poate era cu gândul în altă parte. Căci răspunse distrată:

— Da, domnule doctor?

— Cum se numeşte specialistul acela oculist care se ocupă de personalul nostru masculin?

— Burr. Doctorul Aaron Burr.

Grayson dădu din cap. Acum îşi aducea aminte. Impresia lui că era un nume uşor de ţinut minte, se adeverea. Bineînţeles, o să-l uite iar.

Observă că gândurile i se întorceau spre domnişoara Haskett.

— Ce faceţi în timpul liber? Întrebă el.

— Oh… Diferite lucruri.

Părea că se însufleţise dintr-odată.

— Citiţi?

— Uneori.

— Mergeţi la cinema?

— Când am ocazia.

Grayson şovăi. Începea să-şi dea seama de ceea ce făcea: îi punea patroanei lui întrebări cu caracter personal. Nu făcuse niciodată aşa ceva. Şi era uimit că o făcea.

În sinea lui începu să dea înapoi. În clipa aceea, domnişoara Haskett i se destăinui:

— Locuiesc într-un complex de clădiri, a căror coproprietară sunt.

Grayson rămase trăsnit de enormitatea acestei informaţii.

— Singură? Întrebă el.

O roşeaţă uşoară se ivi în obrajii domnişoarei Haskett. Îşi îndreptă spatele în fotoliul în care stătea. Apoi:

— Singură, răspunse cu hotărâre, iar din momentul acela încetă să-l mai privească în ochi.

Grayson tăcu. Avea simţul dramei, şi al celei reale şi al celei imaginare. Îşi închipuia că ea se smulsese în chip deliberat din cei treizeci şi opt de ani ai ei de timiditate, ca să-i poată mărturisi că posedă condiţia propice unei aventuri, un apartament personal.

Grayson oftă. Era însurat, în chip destul de trist. Nu putea risca să se înşele în analiza lui. Ar fi de-a dreptul ridicol să-şi piardă slujba sau să capete o palmă, sau – şi mai rău – să fie târât în faţa unui comisar utt. Era incapabil să măsoare consecinţele celei din urmă posibilităţi.

Gândind la aceasta, zguduit de aceasta, spuse cu stăruinţă în voce:

— Hmm, domnişoară Haskett, am impresia că mi-am stricat ochelarii. Desigur că nu e nevoie să vă spun că, pentru un bărbat, nimic nu e mai important. Aşa încât, dacă ceea ce voiaţi să-mi spuneţi ar putea să aştepte…

Domnişoara Haskett se ridică:

— Voiam să vorbim despre o comandă. Dar poate să aştepte, spuse ea, însufleţindu-se dintr-odată, plină din nou de vitalitate.

Vreţi să-i cer domnişoarei Broman să-i telefoneze doctorului Burr şi să vă aranjeze o întrevedere?

— Ah, mulţumesc, murmură Peter Grayson, doctor în filosofie şi în fizică, vice-preşedinte al Laboratoarelor Haskett.

Vorbea cu o voce distrată, fiindcă o privea pe domnişoara Haskett cum se îndreaptă spre uşă. Pentru prima oară, de când lucrau împreună, îi veni ideea că e remarcabil de bine făcută.

Când se închise uşa, tresări un pic. Şi înţelese că a încercat o emoţie interzisă, de tip masculin; şi că ar trebui să aibă o reacţie puternică de vinovăţie.

Dar ce simţea mai presus de orice era teama de a fi descoperit.

Tremurând, rămase stând jos în biroul lui particular din clădirea administraţiei ştiinţifice a Laboratoarelor Haskett…

Aşezat la frumosul lui birou personal, de stejar…

Şi începu să se simtă mai bine, căci îşi spunea că nu este, cu adevărat, în pericol. Se gândi că dialogul între el şi domnişoara Haskett trecuse de-acum în acel univers mut al tuturor conversaţiilor uitate – nefiind înregistrate – dintre fiinţele omeneşti.

. Locuieşte singură cu servitorii, cugetă el. Deci nu va vorbi niciodată despre asta.

. Şi nici eu, cu toată certitudinea.

Spaima începu să i se risipească.

La urma urmei, pasul lui greşit, de moment, rămăsese undeva, în urmă şi se îndepărta din ce în ce mai mult în trecut, cu fiece clipă.

Bănuia că ceea ce i se întâmplase avea o legătură cu sticlele crăpate ale ochelarilor, lui.

Posibilitatea i se păru de-a dreptul stupefiantă. S-ar putea oare ca utt-ii să aibă dreptate? La sosirea lor pe pământ, acum patruzeci de ani, fiinţele utt extraumane studiaseră condiţia umană şi diagnosticaseră că masculul uman era vinovat de toate necazurile omenirii.

Din înălţimea totalei lor superiorităţi ştiinţifice, decretară, în consecinţă, că toţi masculii trebuie să ia un anumit drog la pubertate… Sau mai târziu. Acest drog îl transforma pe individul masculin într-un miop.

După care opticienii şi alţi profesionişti calificaţi, supunându-se instrucţiunilor fiinţelor utt, îi echipară pe toţi bărbaţii cu ochelari având lentile colorate uşor în roz. Probabil că mai conţineau şi altceva. Căci sticlele acestor ochelari, se spunea, împiedicau particulele infinitezimale ale spectrului vizibil să stimuleze nervul optic masculin.

În afară de obligaţia ca doar femeile să poată fi proprietare ale bunurilor, de anume restricţii de transport şi de faptul că femeile n-aveau dreptul să facă studii ştiinţifice – o interdicţie greu de explicat – acesta fusese singurul amestec al fiinţelor utt în treburile omeneşti.

Ceea ce-l neliniştea pe Grayson era că, în secret, dăduse la o parte ipoteza utt. Într-un cuvânt, respingea conceptul utt potrivit căruia bărbaţii erau marii vinovaţi ai frământatei istorii a pământului. Începuse chiar să se îndoiască de istoria aceasta. Toate îi păreau trase de păr. Şi un fel de înşelătorie.

Dintr-odată, nu mai fu atât de sigur.

Se gândea încă la asta, când domnişoara Haskett bătu discret şi intră. Se întâmplă atunci un lucru regretabil. Fără îndoială că ea îi dădea amănunte despre întrevederea cu doctorul, dar Grayson nu-i auzi decât sunetul vocii şi niciunul dintre cuvinte.

Necazul lui era că fusese intens absorbit în contemplarea ei, observând că era, să spunem drept, o femeie foarte frumuşică. Total captivat, o privi cum părăseşte încăperea. Şi doar după plecarea ei se gândi, cu o tresărire: Ce-a zis?

Îl luă frica. Situaţia pe care o crezuse rezolvată avea un efect anex nebănuit, care ar putea – după cât se părea – să se repete la fiecare contact vizual.

Îşi spuse că, desigur, era puţin cam bătrân pentru genul ăsta de lucruri.

Înţelegând aceasta, rămase o clipă cu creierul golit de gânduri. Încetul cu încetul, îl apucă o curiozitate privitoare la el însuşi. Dintr-un motiv pervers, de ani de zile nu-l mai privise pe Peter Grayson. Motivul era o oglindă de pe peretele biroului său, în spatele lui, în care cei pe care-i invita în sanctuarul său puteau să se privească pe furiş, în timp ce discutau cu el despre treburile laboratorului.

Grayson se amuzase întotdeauna de felul în care cumpărătorii produselor Haskett par ca hipnotizaţi de imaginea lor din oglindă. Tulburaţi astfel, ei acceptau deseori contracte favorabile companiei. (Justifica perfecţionarea progresivă a metodei prin aceea că el, personal, nu câştiga nimic din asta.)

Era atât de convins de eficacitatea metodei, încât trata fiecare caz ca pe o adevărată şedinţă de hipnotism. Întrebuinţând cuvinte simple. Repetându-le des.

Era oare hipnoză? Imposibil de dovedit. Dar aşa credea.

Omul care joacă asemenea jocuri cu alte făpturi, îşi zisese adesea Grayson, trebuie să se situeze deasupra unei fascinaţii personale provocate de ceea ce arăta oglinda.

Deci nu se uita niciodată în ea.

Chiar acasă, când se rădea, evita să-şi privească întregul figurii.

Acum, încetişor, Grayson pivotă în fotoliu până când ajunse cu faţa spre oglindă. Văzându-şi reflexul, se cutremură. Dar se strădui să reziste.

Examina un corp masculin deşelat, de cincizeci şi trei de ani. Observă că figura îi dădea la iveală vârsta. Tâmplele îi încărunţeau. Avea riduri pe frunte şi altele, foarte subţiri, pe obraji.

Îi păreau un trup şi o faţă cărora le mai rămâneau încă destul de puţini ani pentru… Pentru orice.

Ajungând la această concluzie negativă, Grayson gândi că avea o soluţie foarte simplă. Trebuia să evite s-o vadă pe domnişoara Haskett, în special, şi poate pe orice femeie, atâta vreme cât n-o să capete noii ochelari.

Mulţumit, o chemă prin interfon pe secretara domnişoarei Haskett.

— Hmm, domnişoară Broman, aţi putea să-mi repetaţi informaţia în legătură cu întâlnirea mea cu doctorul Burr? Mă tem că mi-a ieşit din minte.

Spre marea lui uşurare, vocea secretarei se auzi limpede, declarând că întâlnirea fusese fixată a doua zi la prânz.

După ce transmise această preţioasă informaţie, domnişoara Broman adăugă cu vioiciune:

— Şi, domnule doctor Grayson, încă ceva… Se întrerupse.

— Da? Făcu Grayson.

— Ah, da, asta e, murmură secretara ca pentru sine, apoi: domnişoara Haskett m-a rugat să vă spun că adresa apartamentului ei este Mendelian Drive 1818.

O tăcere lungă. În sfârşit:

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns