Slan de A. E. van Vogt

CAPITOLUL 1

Mâna mamei era rece, strângând-o pe a lui. În timp ce mergeau grăbiţi pe stradă, teama femeii era o pulsaţie tăcută, slabă, care trecea din mintea ei într-a lui. O sută de alte gânduri loveau mintea băiatului, gânduri dinspre mulţimile ce roiau pe ambele trotuare şi din interiorul clădirilor pe lângă care treceau. Dintre toate însă, numai cele ale mamei erau clare şi coerente. Şi înspăimântate.

Ne urmăresc, Jommy, transmitea creierul ei. Încă nu sunt siguri, dar ne suspectează. Am riscat prea mult venind în capitală, deşi am sperat că de data asta îţi voi putea arăta vechea cale de acces a slanilor în catacombe, acolo unde este ascuns secretul tatălui tău. Dacă se întâmplă ceva rău, ştii ce ai de făcut. Ai repetat de destule ori. Să nu-ţi fie teamă, Jommy, să nu-ţi pierzi calmul. Ai numai nouă ani, dar eşti la fel de inteligent ca orice om de cincisprezece ani.

Să nu-ţi fie teamă! Uşor de zis, îşi spuse Jommy şi-şi ascunse frământarea care-l chinuia. Ei nu i-ar fi plăcut să afle de tăinuirea lui, de zidul ridicat între mamă şi fiu. Existau însă şi gânduri ce se cereau ascunse. Ea nu trebuia să ştie că şi băiatului îi era frică.

Totul părea nou şi excitant în acelaşi timp. Se simţea emoţionat de fiecare dată când venea în inima Centropolisului, plecând din liniştita suburbie în care locuiau. Marile parcuri, lungile bulevarde de zgârie-nori, tumultul mulţimilor, totul arăta mai minunat decât îşi imaginase, deşi era cât se poate de firesc pentru capitala lumii. Aici se găsea sediul guvernului. Aici, pe undeva, trăia Kier Gray, dictatorul absolut al întregii planete. Cu sute de ani în urmă, slanii deţinuseră controlul Centropolisului, în scurta lor perioadă de glorie.

Le simţi ostilitatea, Jommy? Poţi înţelege lucrurile din depărtare?

El se încordă. Valul de murmure confuze care se degaja din mulţimea înconjurătoare spori şi se transformă într-un vârtej de zgomote mentale. De undeva veni şoapta rătăcită a unui gând:

Se spune că în oraş există încă slani, în ciuda măsurilor luate. Ordinul este de a fi împuşcaţi pe loc.

Nu-i periculos? Veni un al doilea gând. Fusese evident o întrebare pusă cu voce tare, deşi Jommy prinsese numai imaginea mentală. Vreau să spun că, din greşeală, ar putea fi ucise persoane nevinovate.

Acesta este şi motivul pentru care foarte rar sunt împuşcaţi pe loc. Poliţia încearcă să-i captureze şi să-i examineze. Organele lor interne sunt diferite de ale noastre, iar pe capetele lor există…

Îi simţi, Jommy? Au ajuns în spatele nostru. Sunt într-o maşină mare! Aşteaptă întăriri, ca să ne încercuiască. Lucrează repede. Le poţi capta gândurile, Jommy?

Nu putea. Oricât şi-ar fi solicitat mintea, oricât s-ar fi încordat şi oricât ar fi transpirat încercând. Aici, puterile ei mature depăşeau precocitatea lui. Mama putea acoperi distanţele şi transpune vibraţiile îndepărtate în imagini coerente.

Băiatul ar fi vrut să se întoarcă şi să privească. Nu îndrăznea. Cu picioarele lui slăbuţe, deşi lungi, trebuia să alerge ca să poată ţine ritmul cu pasul grăbit al mamei. Era groaznic să fii mic şi neajutorat, lipsit de puteri şi fără experienţă atunci când viaţa cerea tăria maturităţii, vitalitatea unui slan adult.

Gândurile mamei îi întrerupseră pe neaşteptate reflecţiile:

Unii sunt în faţa noastră, iar alţii traversează strada. E timpul să ne despărţim, dragul meu. Nu uita ceea ce ţi-am spus: viaţa ta trebuie să aibă un singur scop – să faci tot ce-ţi stă în putinţă pentru ca slanii să-şi redobândească existenţa normală. Cred că va trebui să-l ucizi pe marele nostru duşman, Kier Gray, chiar dacă pentru asta va fi nevoie să intri în palat. Ţine minte, vor urma strigăte şi derută, dar să nu-ţi pierzi calmul. Succes, Jommy!

O scurtă strângere şi mama îi eliberă mâna. Abia atunci realiză băiatul că în şuvoiul gândurilor ei se schimbase ceva. Teama dispăruse. O linişte blândă i se revărsa din minte, calmând nervii încordaţi, potolindu-i bătăile celor două inimi.

Dispărând din câmpul vizual al urmăritorilor, Jommy se strecură între un bărbat şi o femeie care mergeau pe lângă el. Cu coada ochiului, văzu nişte oameni îndreptându-se spre silueta înaltă a mamei sale. Înfăţişarea femeii era obişnuită, chiar banală, îmbrăcată cu pantaloni, o bluză roz şi având părul prins într-o eşarfă strâns înnodată. Civilii ce traversau strada păreau nişte ciocli pe ale căror feţe întunecate se citea sentimentul lucrului neplăcut pe care trebuia să-l facă. Gândul acelei neplăceri şi ura care o însoţea aruncaseră o umbră peste minţile lor. Acest lucru îl nedumerea pe băiat chiar şi acum, când se concentra asupra fugii. De ce ar fi trebuit să moară? El şi mama lui cea minunată, sensibilă şi inteligentă? Nu era câtuşi de puţin corect.

De trotuar se apropie o maşină, scânteind în soare ca o nestemată prelungă. Vocea aspră a unui bărbat tună în spatele lui Jommy:

— Stai! Uite puştiul! Nu-l lăsaţi să scape! Puneţi mâna pe el!

Oamenii se opreau şi priveau. Băiatul le simţi blândeţea surprinsă a gândurilor, apoi dădu colţul, alergând pe Bulevardul Capitalei. Văzu o maşină depărtându-se de trotuar. Picioarele îl purtară cu o viteză nebună. Degetele lui neobişnuit de puternice se agăţară de bara din spate. Sări pe ea, ţinându-se strâns, în timp ce automobilul pătrunse în labirintul traficului, mărind viteza. De undeva din neant veni un gând: Succes, Jommy!

Ea îl pregătise timp de nouă ani pentru acest moment, totuşi inima i se strânse atunci când răspunse: Succes, mamă!

Maşina rula repede. Distanţele erau înghiţite iute. Prea mulţi oameni se opreau pe stradă şi se uitau la băieţelul agăţat atât de periculos în spatele automobilului. Jommy le simţi intensitatea privirilor, gândurile ce le zvâcneau în minţi, aducându-le pe buze strigăte ascuţite, sacadate. Strigăte către un şofer care nu auzea.

Îl urmară ceţuri de gânduri, aparţinând unor persoane care se precipitau către telefoanele publice pentru a înştiinţa poliţia despre un băiat agăţat de o maşină aflată în plină viteză. Jommy se crispă, aşteptând ca un echipaj de poliţie să apară şi să oprească şoferul. Alarmat, îşi concentră pentru prima dată mintea asupra celor din limuzină.

Două vibraţii cerebrale se revărsară asupra lui. De îndată ce le captă, Jommy se cutremură şi se lăsă pe jumătate spre asfalt, gata să cadă. Privi în jos, apoi se trase înapoi ameţit. Şoseaua era o suprafaţă neclară, distorsionată de viteză, o privelişte care-i făcea rău.

Şovăitoare, mintea lui bâjbâi încercând să intre din nou în contact cu creierele bărbaţilor aflaţi în automobil. Gândurile celui de la volan erau concentrate asupra traseului. Omul se gândi subit, fulgerător, la pistolul aflat în tocul de la subsuoară. Se numea Sam Enders şi era şoferul şi garda personală a celui de pe bancheta din spate – John Petty, şeful poliţiei secrete a atotputernicului Gray.

Identitatea celui de-al doilea ocupant fu pentru Jommy ca un şoc electric. Vânătorul notoriu al slanilor stătea relaxat, indiferent la viteza maşinii, cu mintea afundată într-o meditaţie molcomă.

Extraordinară minte! În afară de câteva pulsaţii superficiale, neclare, nu se putea citi nimic în ea. Uimit, puştiul se gândi că era aproape imposibil ca Petty să-şi păzească gândurile în mod conştient; exista pesemne un ecran impenetrabil care le ascundea pe cele adevărate, la fel ca protecţia mentală a slanilor. Totuşi părea diferit. Răzbăteau nuanţe ce trădau un caracter lipsit de remuşcări şi un creier genial, bine antrenat. Brusc, percepu sfârşitul unui gând, adus la suprafaţă de cine ştie ce acces de nervozitate care zdruncinase calmul bărbatului. Trebuie s-o ucid pe fata aia slan, Kathleen Layton. Este singurul mod de a-l submina pe Gray…

Jommy încercă cu disperare să urmeze gândul, dar acesta dispăruse fără urmă. Aflase însă ceva. O fată slan numită Kathleen Layton trebuia ucisă pentru ca autoritatea lui Gray să fie zdruncinată.

Şefule, veni gândul lui Enders, vrei să apeşi butonul ăla? Lumina roşie înseamnă alertă generală.

Mintea lui Petty rămase indiferentă.

Lasă-i să se alerteze, mârâi el. Asta-i pentru plevuşcă.

Am putea vedea totuşi despre ce-i vorba, insistă Enders.

Maşina încetini aproape imperceptibil şi Jommy, care se ghemuise pe bara din spate, aşteptă disperat o ocazie să sară. Privind înainte peste aripa limuzinei, nu vedea decât linia lungă şi dreaptă de asfalt, lipsită de spaţii verzi, dură şi neiertătoare.

Să-şi dea drumul ar fi însemnat să se zdrobească de beton. Pe când se frământa deznădăjduit, receptă furtuna de gânduri ale lui Enders, pe măsură ce creierul acestuia primea mesajul de alertă generală.

Toate maşinile de pe Bulevardul Capitalei şi din vecinătate să urmărească un băiat suspectat a fi un slan, pe nume Jommy Cross, fiul Patriciei Cross. Patricia Cross a fost ucisă cu zece minute în urmă la intersecţia cu Bulevardul Principal. Martorii afirmă că băiatul s-a agăţat de o maşină care s-a depărtat rapid.

Ia auzi aici, şefule, rosti Enders. Suntem pe Bulevardul Capitalei. Ar trebui să oprim şi să-i ajutăm să caute. S-a pus o recompensă de zece mii de dolari pentru un slan.

Frânele scrâşniră. Maşina încetini atât de brusc, încât Jommy se lovi puternic de bară. După ce se desprinse, se lăsă să alunece pe asfalt înainte ca limuzina să oprească. O luă la fugă. Trecu în goană pe lângă o bătrână cu ochii sticlind la gândul recompensei, care încercă să-l înhaţe. Ajunse pe un teren viran, în spatele căruia, aidoma unor turnuri, se ridica un lung şir de clădiri din beton şi cărămidă înnegrită – începutul zonei industriale.

Un gând plin de răutate îl ajunse din urmă: Enders, nu-ţi dai seama că am trecut prin intersecţia dintre Bulevardul Principal şi cel al Capitalei cu exact zece minute în urmă? Băiatul ăla… Uite-l! Împuşcă-l, tâmpitule!

Sentimentul că bărbatul numit Enders scoate pistolul deveni atât de clar, încât Jommy simţi parcă în creier frecarea metalului de pielea tocului. Imaginea mentală care parcursese cei cincizeci de metri ce-i despărţeau se contură precis, astfel că băiatul avu senzaţia că-l vede pe bărbat ţintind.

Se aplecă brusc într-o parte, în aceeaşi secundă în care arma pocni înfundat. Simţi în mod vag un şoc, apoi urcă în fugă cele câteva trepte până la uşa deschisă a unui uriaş depozit slab iluminat. Gânduri slabe răzbăteau de jos.

Nici o problemă, şefule, punem noi mâna pe ticălos. Va obosi repede.

Nici un om nu poate obosi un slan, tâmpitule! Începu apoi să latre ordine într-un microfon: Înconjuraţi cartierul în dreptul Străzii 57! Aduceţi toate echipajele de poliţie disponibile şi trimiteţi şi soldaţii…

Ce tulbure devenise totul! Jommy se împleticea printr-o lume întunecată, conştient doar de faptul că, în ciuda muşchilor săi neobosiţi, un om putea alerga de cel puţin două ori mai repede decât el. Depozitul era un loc greu de definit, cu forme paralelipipedice ameninţătoare şi cu podele întinse, ce se pierdeau în semiobscuritate. În două rânduri, mintea lui prinse gândurile liniştite ale unor bărbaţi care mutau nişte lăzi undeva în stânga. În minţile acestora nu exista însă nici un semn că ar fi ştiut de prezenţa intrusului sau de agitaţia din exterior. Departe, spre dreapta, văzu o deschizătură luminoasă, o uşă. Se îndreptă într-acolo, uimit de oboseala care-l cuprinsese. Partea laterală a corpului îi era umedă şi lipicioasă, iar muşchii înţepeniţi. Îşi simţea mintea tulbure şi n-o putea controla. Se opri şi privi afară.

Zări o stradă cu totul diferită de Bulevardul Capitalei – murdară şi cu asfaltul crăpat. De partea cealaltă, erau aliniate case de plastic, construite cu cel puţin o sută de ani în urmă. Clădite din materiale practic incasabile, cu culorile aproape la fel de vii ca în prima zi, ele dovedeau totuşi patina timpului. Praful şi funinginea se prinseseră ca nişte lipitori de pereţii lucioşi. Peluzele nu fuseseră întreţinute, iar mormanele de gunoi se ridicau la tot pasul.

Strada părea pustie. Din clădirile soioase răzbătu un gând vag, ca o şoaptă, dar băiatul era prea obosit ca să fie sigur că acesta provenea doar dinspre clădiri.

Jommy se lăsă să atârne peste marginea peronului de încărcare al depozitului şi-şi dădu drumul pe betonul tare de jos. Durerea îl săgetă în lateral şi corpul îi păru rigid, lipsit de acea elasticitate care, în mod normal, ar fi făcut ca săritura să pară un fleac. Mersul îi producea şocuri dureroase, resimţite în fiecare os.

Lumea păru să se întunece, în timp ce alerga. Scutură din cap ca să alunge senzaţia neplăcută, dar în van. Nu reuşi decât să-şi târască picioarele de plumb printre o casă cu două niveluri, lucioasă însă mânjită de funingine, şi un bloc-turn albastru. Nu văzu şi nici nu simţi femeia din balconul de deasupra decât în momentul în care aceasta încercă să-l lovească înverşunată cu o coadă de mătură. Îi zări umbra la timp pentru a se putea feri.

— Zece mii de dolari! ţipă ea. Au anunţat zece mii. Şi-i al meu, auziţi? Să nu-l atingă nimeni! E al meu! Eu l-am văzut prima!

Jommy pricepu ca prin ceaţă că necunoscuta striga la celelalte femei care ieşeau din clădire. Slavă Domnului că bărbaţii erau plecaţi la lucru!

Tumultul minţilor rapace îl învălui în timp ce sprintă, cu puteri pe care numai frica le putea conferi, pe trotuarul îngust din faţa clădirilor. Se feri de colcăiala gândurilor hidoase şi se înfioră la auzul celui mai oribil sunet din câte puteau exista – vuietul isteric al vocilor unor săraci disperaţi, viermuind cu zecile, gonind după himera unei comori care le depăşea şi cele mai lacome vise.

Îl cuprinse teama că ar putea fi lovit cu mături, sape şi greble, care să-i zdrobească ţeasta, să-i sfărâme oasele, să-i strivească trupul. Împleticindu-se, dădu colţul clădirii. Urmăritorii se aflau tot înapoia sa. Le simţea neliniştea în gândurile exaltate ce năvăleau după el. Auziseră poveşti despre slani, iar acestea aproape copleşeau dorinţa de a pune mâna pe cei zece mii de dolari. Gloata dădea însă curaj celor care o alcătuiau. Gloata îi împingea înainte.

Pătrunse într-o fundătură mică, mărginită într-o parte de stive de lăzi goale. Chiar şi în lumina orbitoare a soarelui, stivele se ridicau deasupra lui ca o masă întunecată, neclară. În mintea-i înceţoşată se înfiripă o idee şi, peste o secundă, începu să se caţăre pe lăzi.

Simţi durerea efortului precum nişte colţi înfipţi în carne. Fugi nesigur, apoi coborî, mai mult căzând, în spaţiul dintre două lăzi vechi. Interstiţiul respectiv părea că ajunge până la sol. În întunericul aproape total, Jommy distinse ceva şi mai întunecat – o gaură în peretele de plastic al clădirii. Întinse braţele şi pipăi dincolo de marginile orificiului.

Se strecură înăuntru într-o clipită şi rămase întins pe pământul umed din interior. Bucăţi de piatră îl împungeau din toate părţile, dar deocamdată era prea obosit ca să facă altceva decât să stea locului, abia respirând, în timp ce gloata urla afară într-o căutare frenetică.

Întunericul era liniştitor, asemenea gândurilor mamei cu o clipă înainte de a-i spune să fugă. Cineva urcă nişte trepte chiar deasupra lui şi astfel înţelese unde se afla – într-un spaţiu îngust de sub scara din spate. O clipă se miră, întrebându-se cum apăruse spărtura în plasticul dur?

Stând acolo temător, se gândi la mama – moartă acum, aşa anunţase radioul. Moartă! Desigur, mamei nu i-ar fi fost frică. Băiatul ştia prea bine cât aşteptase ea ziua în care va putea să-şi regăsească pacea, trecând în cealaltă lume, alături de soţul ucis. Trebuia însă să te ocrotesc, Jommy. Ar fi fost aşa de uşor, atât de plăcut să renunţ la viaţă… Dar trebuia să am grijă de tine, să te cresc şi să te apăr până la sfârşitul copilăriei. Eu şi tatăl tău ne-am dedicat vieţile pentru desăvârşirea măreţei lui invenţii şi totul ar fi în zadar dacă tu nu vei putea continua.

Îndepărtă gândul, simţind că inima i se strânsese de tristeţe. Mintea parcă i se mai limpezise. Probabil că scurta odihnă îi priise, dar asta îl făcea să suporte şi mai greu colţurile pietrelor ascuţite pe care zăcea. Încercă să-şi schimbe poziţia, însă spaţiul era prea îngust.

Automat, o mână pipăi sfărâmăturile şi făcu o descoperire: erau bucăţi de plastic, nu de piatră sau de cărămidă. Plastic căzut înăuntru atunci când peretele fusese spart pentru a se face orificiul prin care se târâse el. Era ciudat să se gândească la spărtură şi deodată să-şi dea seama că şi altcineva – cineva de afară – se gândea la acelaşi lucru. Şocul descoperirii îl cutremură pe Jommy.

Îngrozit, se strădui să izoleze gândul şi creierul care-l emisese, dar în jurul acestuia existau prea multe alte gânduri, prea multă agitaţie. Soldaţi şi poliţişti roiau pe stradă, scotocind fiecare casă, fiecare bloc, fiecare clădire. La un moment dat, peste tot vălmăşagul de paraziţi mentali, prinse gândul tăios şi limpede al lui Petty.

Spui că aici a fost văzut ultima dată?

A dat colţul şi dus a fost! răspunse o femeie. Cu degete tremurătoare, Jommy începu să adune bucăţile de plastic de pe sol. Încercă să-şi stăpânească spaima şi munci grăbit să umple spărtura, folosind pământul umed pentru a cimenta fragmentele. Ştia însă, cu o siguranţă terifiantă, că peretele ridicat de el nu va rezista unei cercetări amănunţite.

În tot acest timp, recepta gândul persoanei de afară, un gând viclean, amestecat în tumultul de vibraţii ce-i asaltau creierul. Nimeni altul nu se gândise la gaura pe care băiatul se străduia s-o astupe. Jommy nu-şi putea da seama dacă era vorba despre un bărbat sau despre o femeie. Însă gândul persista acolo, vibraţia rea a unei minţi deformate.

Gândul rămase, tulbure şi ameninţător, chiar şi atunci când oamenii începură să mute lăzile, uitându-se printre ele, iar apoi, treptat, se îndepărtară; strigătele lor se auziră tot mai slab, iar coşmarul de gânduri se estompă. Vânătorii îşi căutau prada în altă parte. Jommy îi mai auzi multă vreme, până când, în sfârşit, vacarmul se calmă şi-şi dădu seama că se înnopta.

Agitaţia din timpul zilei rămăsese cumva în atmosferă. Şoaptele gândurilor se strecurau din case şi din blocuri; oamenii se gândeau şi discutau despre cele întâmplate.

În cele din urmă, Jommy nu mai îndrăzni să aştepte. Undeva, afară, se afla mintea care ştiuse că el se afla în spărtură, dar care nu spusese nimic. Era o minte diabolică, iar el se simţea cuprins de presimţiri sumbre şi de dorinţa de a se îndepărta cât mai repede de acel loc. Cu degete şovăitoare, totuşi iuţi, înlătură bucăţile de plastic. Apoi, înţepenit de lunga aşteptare, se strecură precaut afară. O mişcare mai bruscă îl făcu să simtă o durere ca un junghi, în timp ce mintea i se tulbură slăbită. Nu îndrăzni să se oprească. Se căţără cu grijă spre vârful stivei de lăzi. Picioarele îi coborau spre pământ când auzi paşi grăbiţi şi simţi pentru prima dată prezenţa persoanei care-l pândise.

O mână subţire îl înşfăcă de gleznă şi se auzi vocea triumfătoare a unei femei bătrâne:

— Aşa, aşa, coboară la Bunicuţa! Bunicuţa o să aibă grijă de tine, da, da… Bunicuţa e deşteaptă. Ea a ştiut tot timpul că nu puteai să fii decât acolo, în gaură, dar proştii ăia nu s-au gândit. Da, da, Bunicuţa e deşteaptă. A plecat, apoi s-a întors şi, pentru că slanii pot citi gândurile, şi-a stăpânit mintea şi nu s-a gândit decât la bucătărie. Cu asta te-a păcălit, nu? Ştia că aşa va fi. Bunicuţa o să aibă grijă de tine. Şi ea îi urăşte pe poliţişti.

Cu un icnet uluit, Jommy recunoscu mintea bătrânei lacome care încercase să-l prindă atunci când sărise de pe maşina lui Petty. Deşi fugară, întâlnirea îi întipărise în memorie hoaşca rea. Acum în jurul ei se răspândea atâta oroare, iar intenţiile îi erau atât de hidoase, încât Jommy scânci şi lovi cu piciorul.

Bastonul greu din mâna femeii îl izbi în creştet, exact în clipa când îşi dădu seama de existenţa armei. Avu senzaţia că-i plesneşte capul. Muşchii i se contractară spasmodic, apoi căzu la pământ.

Simţi cum mâinile îi erau legate, apoi fu târât şi suit într-o căruţă mizeră, acoperit cu nişte cârpe ce miroseau a sudoare de cal, unsoare şi gunoi.

Căruţa se puse în mişcare pe pavajul stricat şi, peste zgomotul roţilor, Jommy auzi chicotitul satisfăcut al bătrânei:

— Ce proastă ar fi fost Bunicuţa să-i lase să te prindă! Zece mii de dolari recompensă… Ha! N-aş fi văzut nici măcar un cent! Bunicuţa cunoaşte oamenii. Cândva a fost o actriţă celebră… Acum e o epavă. Ei n-ar fi dat nici măcar o sută de dolari unei zdrenţe bătrâne care scormoneşte prin gunoaie. La dracu’ cu toţi! Bunicuţa o să le arate lor ce se poate face cu un slan tânăr. Bunicuţa va face o avere de pe urma drăcuşorului ăsta…

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns