Silkie de A. E. Van VOGT

PROLOG.

Sub tălpile Mariei, străzile oraşului haitian dogoreau chinuitor, ca nişte plite. Lăsă în urmă umbra copacilor şi se îndreptă către un bătrân care o întâmpină râzând batjocoritor şi arătându-şi dinţii falşi, prea albi şi prea regulaţi.

— Să dau bani ca să scot de pe fund un vas cu comori? Mă crezi nebun?

Mai râse o vreme, apoi o cercetă cu priviri obosite şi pofticioase şi adăugă cu tâlc:

— Acuma, fireşte, dacă o tânără atât de drăguţă ca tine s-ar arăta binevoitoare cu un om bătrân…

Aşteptă, întins la soare ca un broscoi plin de zbârcituri, strângând căldură în oasele care nu mai erau în stare să se încălzească singure. Cu tot soarele, tremura de parcă i-ar fi fost frig.

Mărie Lederle îl studie cu curiozitate. Fusese crescută de un căpitan de cursă lungă dotat cu un viu simţ al umorului şi era întrucâtva surprinsă că acest moşneag desfrânat putea să aibă în priviri o licărire umedă la vederea unei femei tinere. Reluă calmă:

— Vasul s-a scufundat în timpul războiului, lângă o insulă din Santa Yuile. Tatăl meu a fost ultimul comandant şi atunci, când compania a refuzat să finanţeze expediţia, el s-a hotărât să caute capital în sectorul privat. Unul dintre prieteni i-a dat ideea să vi se adreseze.

Era o minciună. Fata făcuse cercetări, iar bătrânul era, pur şi simplu, ultimul de pe o lungă listă de clienţi posibili. Ea continuă cu vioiciune:

— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să vă simţiţi vexat. Sunt atâţia oameni care au spirit de aventură! De ce, domnule Reicher, un vechi jucător ca dumneata nu şi-ar petrece ultimele zile făcând ceva atât de pasionant?

Din buzele prea subţiri, dinţii perfecţi ieşiră la iveală într-un rânjet:

— Uite care e răspunsul, draga mea, spuse cu un ton ceva mai amabil. Îmi păstrez economiile pentru cercetarea medicală. Încă mai sper că se va descoperi ceva…

Ridică din umerii lui uscaţi, în timp ce pe chip îi apăru o spaimă adâncă.

— Ştii că sunt cu un picior în groapă.

O clipă, Măriei i se făcu milă de el. Se gândi la vremea când avea să fie şi ea bătrână şi neputincioasă. Gândul se risipi asemeni unui nor pe cerul senin. Avea o problemă mai urgentă.

— Deci nu vă interesează?

— Câtuşi de puţin.

— Chiar deloc, deloc?

— Nici cât a zecea parte dintr-un cent, spuse Reicher, necruţător.

Îl lăsă spunându-l în cele din urmă:

— Dacă vă răzgândiţi, ne găsiţi ancoraţi la cel de-al patrulea doc, la bordul vasului Golden Marie.

Reveni în port, unde micuţul yaht se prăjea la soare, în rând cu alte ambarcaţiuni asemănătoare. Cele mai multe dintre ele erau nave oceanice, aparţinând unor americani dornici de agrement. La bordul lor se aflau oameni care jucau bridge sau dansau în sunetul unor difuzoare costisitoare, când nu se tolăneau la soare. Măriei nu-l plăceau pentru că aveau atâţia bani, încât nu ştiau ce să facă cu ei, în timp ce ea şi tatăl ei, aproape lefteri, începeau să se simtă disperaţi.

Se urcă la bord, arzându-şi degetele de lemnăria fierbinte. Înfuriată îşi frecă mâna de coapsă, ca să înlăture senzaţia de arsură.

— Tu eşti, Mărie? se auzi de jos vocea tatălui ei.

— Da, George.

— Am o întâlnire cu unul, Sawyer. Sunt numai granguri pensionari pe aici. Poate avem o şansă.

Mărie nu răspunse, îl privi doar cum urca în tăcere. Era îmbrăcat în uniforma lui cea mai frumoasă, dar trecerea timpului îl schimbase încet, aşa că nu mai era bărbatul puternic pe care-l ştia în copilărie. Tâmplele îi albiseră, iar nasul şi obrazul purtau pecetea de neşters a negustorilor de vinuri.

Îşi îmbrăţişă fiica.

— Ţin, mai ales, să vorbesc cu Reicher — un bătrân foarte bogat-care trebuie să sosească.

Mărie deschise gura ca să-l spună că-şi pierde vremea, dar se răzgândi. Observase că uniforma îi impresiona încă pe oameni. Poate că lui Reicher îi va fi mai greu să refuze scurt un om matur şi cultivat.

Rămasă singură, se întrebă ce fel de persoană l-ar fi putut scoate pe domnul Reicher din rezerva lui.

Mancă, fără grabă, nişte fructe din frigider, apoi compuse un poem în cinstea deliciilor mărilor tropicale, unde soarele e la fel de arzător ca furia unui ucigaş.

După ce puse poemul într-un sertar plin de fragmente de versuri şi alte poezii, urcă pe punte să contemple, la umbra unei prelate, marea şi furnicarul din port. Valurile scânteiau în lumina soarelui de după-amiază, iar reflexele lor mişcătoare scăpărau orbitor pe carcasele micilor nave şi pe zidurile la fel de albe ale clădirilor oraşului. Era un tablou care o fascina întotdeauna, fără să ştie prea bine dacă îi plăcea sau îl detesta.

E minunat aici, gândi ea, însă primejdios pentru un tată şi o fiică fără un ban.

Se-nfioră, gândindu-se la dimensiunile acestui pericol, după care ridică din umeri, sfidându-l şi zicându-şi: În cazul cel mai rău, găsesc eu o soluţie.

Însă nu ştia care anume.

În cele din urmă coborî, îşi puse costumul de baie şi intră să se bălăcească în apa călduţă cu valuri moi. Înotul era un fel de eutanasie… Încă o zi care se scurge ca alte sute, căzând fără urmă în oceanul timpului.

Privi în urmă lungul şir al zilelor însorite, încântătoare fiecare în parte, dar neliniştitoare toate la un loc, căci îi evocau o viaţă irosită.

Şi pentru a nu ştiu câta oară se pregătea, pe bună dreptate, să ia o hotărâre serioasă de viitor, când zări pe puntea unui elegant velier, la vreo sută de paşi, pe Sylvia Haskins care-l făcea semne.

Resemnată, Mărie înotă în direcţia ei şi se caţără şiroind de apă, pe bord. Nu-l putea suferi pe Henry Haskins, soţul Sylviei, aşa că se simţi uşurată când aceasta-l spuse:

— Henry este plecat la o reuniune consacrată nu ştiu cărei mari descoperiri medicale şi trebuie să mergem într-una din insulele din apropiere să vedem pe cineva asupra căruia a fost încercată cu succes.

— Oh! făcu Mărie.

Probabil că avea despre Henry Haskins o altă părere decât soţia lui. Atlet cu sânge rece în aşternut — cum singur se descria — Henry încercase în mai multe rânduri s-o cucerească pe Mărie. Renunţase numai atunci când se văzuse înfruntat cu vârful ascuţit al unui cuţit manipulat cu atâta hotărâre, încât se convinse că prada aceasta nu era de nasul lui.

Henry le zicea femeilor „coţofene” şi unele găseau în aceasta o fermecătoare originalitate. Faţă de soţul ei, Sylvia era blândă, prietenoasă, delicată şi generoasă — trăsături foarte apreciate de Henry. Era mulţumită că era plecat la întrunire, care, într-un orăşel ca Santa Yuile, nu putea să fie decât aceeaşi la care se dusese şi tatăl ei. Ceea ce îi şi spuse Sylviei.

— Atunci, exclamă Sylvia, poate că o să ne mai vedem. Cred că domnul Peddy, bătrânul Grayson, soţii Heintz şi cu Jimmy Butt, împreună cu alţi câţiva, tot acolo trebuie să fie.

Şi bătrânul Reicher, se gândi Mărie. Ah! Doamne!

— Uite că vine tatăl tău! spuse Sylvia.

Căpitanul Lederle îşi văzu fiica şi se opri. Se uită în sus spre cele două femei, frecându-şi mâinile plin de entuziasm:

— Mărie, fă-mi puţină ordine în cabină, pentru că domnul Reicher vine la noi la bord astă-seară. Mâine în zori, plecăm spre Echo Island.

Mărie nu puse nici o întrebare de faţă cu Sylvia care ciulise urechile.

— În regulă, George, răspunse ea veselă.

Sări înapoi în apă şi puţin după aceea urcă la bord şi se îndreptă spre tatăl ei.

Acesta o urmă, dar, când se întoarse spre el, observă că masca de fericire căzuse.

— Ne-am băgat la stăpân, zise el. Mai devreme am jucat comedia aceea pentru Sylvia.

Mărie nu spuse nimic, aşa că el luă tăcerea ei drept reproş şi se apără:

— N-am avut încotro, scumpa mea. Nu puteam să las să-mi scape o şansă, oricât de mică.

— Spune-mi cum s-a-ntâmplat, spuse Mărie cu blândeţe.

Tatăl ei părea dezolat.

— Ei, un soi de şarlatan bătrân se laudă că a descoperit o metodă de întinerire, iar vulpoii ăştia îmbătrâniţi în rele şi-au pus toate speranţele în ea. M-am prefăcut că mă interesează în nădejdea că poate iese ceva de aici — şi s-a prins.

Într-un fel era o victorie. George salvase din naufragiul propriilor planuri noul contract. Rămânea de văzut cum aveau să se descurce cu Reicher pe vas. Important era că Reicher venea.

— Luăm şi materialul de plonjare? întrebă resemnată Mărie.

— Bineînţeles, îi răspunse tatăl ei.

Gândul acesta păru să-l redea căpitanului buna dispoziţie.

Marea era ca în toate celelalte zile. Apa se strecura cu dibăcie între stâncile şi coralii insulei; departe se domolea murmurând pe nisip; dincoace, pe recif, mugea izbindu-se de stâncile tari. Vânzoleala era însă numai la suprafaţă; în adâncuri marea era mută.

Mărie stătea pe puntea vasului cam dărăpănat şi simţea cum se contopeşte cu cerul, cu marea, cu insula pe care bărbaţii se aflau la întrunire. Era mulţumită că nimeni nu-l propusese să joace bridge până la întoarcerea acestora. Probabil că doamnele îşi făceau siesta, aşa că oceanul îi aparţinea în întregime.

Liniştea îi fu întreruptă de ceva care mişca în apă. Se aplecă înfiorată peste bord.

O siluetă umană înota în adâncuri, la vreo patruzeci de picioare dedesubt. Marea era de o limpezime neobişnuită şi nisipul de pe fund se vedea bine. Cete de peşti-papagal se roteau în adâncurile cristaline şi se îndepărtau apoi către umbra falezelor, spre insulă.

Omul înota cu multă uşurinţă. Dar era uluitor că se afla la asemenea adâncime; corpul lui, deformat de undele apei, nu părea tocmai omenesc.

Chiar pe când constata aceasta, el ridică ochii, o văzu şi, deîndată, cu o enormă putere, ţâşni către ea.

Doar când ieşi la suprafaţă, Mărie înţelese că într-adevăr nu era om.

Creatura care tocmai se desprindea din apă avea corpul în aparenţă uman. Dar pielea era nefiresc de groasă, ca şi când ar fi avut straturi de grăsime protectoare împotriva frigului şi a apei.

Mărie care văzuse în viaţa ei multe varietăţi ale faunei marine, îşi dădu seama că la subsuori avea branhii… Picioarele îi erau palmate şi avea peste şapte picioare înălţime.

Nu ştia de mult ce-l frica; se dădu un pas înapoi, cu inima bătându-l puţin mai tare ca de obicei şi reţinându-şi câteva clipe respiraţia.

Îl privea destul de liniştită, când îşi dădu seama că fiinţa se transforma. Era încă în apă şi întinse braţul spre bordul micii ambarcaţiuni, când corpul lung se scurtă, pielea groasă se subţie şi capul i se micşoră. Mărie văzu cum, în câteva secunde, muşchii i se răsuciră, se crispară, se întinseră sub o piele straniu de mobilă. Reflexele sclipitoare ale mării îi ascundeau unele mişcări, dar ceea ce vedea era un „peşte” de vreo şapte picioare, transformându-se cât ai clipi într-un tânăr în întregime gol.

Această fiinţă aparent umană sări la bordul vasului fără vreun efort deosebit. Avea vreun metru optzeci şi părea foarte în largul lui. Spuse cu o agreabilă voce baritonală:

— Eu sunt persoana în jurul căreia s-a făcut atâta zarvă. Bătrânul Sawyer s-a depăşit, într-adevăr, pe sine, creându-mă. Dar îmi dau seama că trebuie să fii şocată. Poate-mi găseşti nişte pantaloni, ce zici?

Mărie nu se clinti. Chipul lui îi era vag familiar. Odată — cu multă vreme în urmă — prin viaţa ei trecuse un bărbat… până când descoperi că ea era doar una din batalionul de fete cu care el ducea o existenţă erotică mult mai variată decât şi-ar fi permis cu ea.

Tânărul de faţă avea ceva din aerul celuilalt.

— Nu eşti…

Păru că ştie ce voia să-l spună, căci dădu din cap, surâzând.

— Eu unul promit să fiu cu totul fidel. Şi continuă: Avem nevoie, Sawyer şi cu mine, de o tânără care să-mi accepte copilul. Credem că ceea ce pot eu face poate fi reprodus, dar asta trebuie dovedit.

— Dar… dar ceea ce poţi face este desăvârşit, protestă Mărie, dându-şi seama că nu opunea nici o rezistenţă la propunerea lui.

Încerca un sentiment cu totul aparte de plenitudine, ca şi când, în fine, ar fi putut face ceva care să răscumpere anii irosiţi.

— N-ai văzut decât o parte din ceea ce pot face, spuse tânărul. Am trei alcătuiri. Sawyer nu numai că s-a întors în vreme până în istoria marină a omului, dar a studiat şi posibilităţile viitorului. Una singură dintre înfăţişările mele este omenească.

— Care e cea de-a treia? întrebă Mărie.

— Am să ţi-o dezvălui mai târziu, fu răspunsul.

— Dar este… este fantastic. Ce eşti?

— Sunt un Silkie, îi răspunse el. Primul Silkie.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns