Sfârșitul non-A. Volumul 3 de A. E. van Vogt

Gilbert Gosseyn deschise ochii într-un întuneric ca smoala. Totul se-ntâmplase foarte repede. Prima senzaţie fu aceea că nu se afla unde ar fi trebuit să se afle.

În acest scurt răstimp, deveni conştient de câteva lucruri în legătură cu el: stătea întins pe ceva moale, ca un pat. Era gol puşcă; dar era acoperit cu o ţesătură foarte uşoară. Simţea ceva pe tot corpul, şi pe mâini şi pe picioare, ca şi cum, pe anumite porţiuni, ar fi avut aplicate nişte dispozitive absorbante.

Această senzaţie, că era legat îi întârzie impulsul de a se ridica în capul oaselor. Aşa că avu timp suficient pentru Ideea Specială pe care numai cineva instruit ca el o putea avea:

— Să fiu. Asta e! Aceasta este chiar viaţa în relaţie cu realitatea crudă.

O fiinţă umană însemna un cap şi un trup înconjurat de nimeni nu ştia exact ce. Nimeni nu aflase vreodată — în mod exact.

Erau cinci sisteme principale care înregistrau mediul înconjurător: şi cel puţin trei din acele simţuri îi furnizau deja câteva informaţii. Dar şi aceste informaţii se bazau tot pe informaţii, şi pe memoria din creierul său. El ştia anumite lucruri datorită îndoctrinării anterioare.

În esenţă, eul interior se află mereu în întuneric; şi mesajele, pătrund la el mai întâi prin văz, auz şi pipăit, care, ca şi antenele de televiziune sau radio, sunt programate să înregistreze anumite benzi de unde.

Acesta era un concept din vechea Semantică Generală. Dar era de-a dreptul paralel cu situaţia lui prezentă.

Ce-l nelămurea în momentul de faţă era faptul că nu-şi amintea defel să fi mers la culcare cu o seară înainte în asemenea circumstanţe fizice. Dar, din moment ce nu se simţea în nici un fel ameninţat, faptul că nu-şi amintea nu-l deranja. Pentru că — era o paralelă fantastică.

„Eu, gândi Gosseyn, mă aflu, de fapt, în beznă. Aproape imediat, a început percepţia. Dar nu mi-a dezvăluit nimic care să arate vreo legătură directă cu universul — sau ca realitatea, oricare ar fi ea. „.

Era o conştiinţă fluctuantă, tipic umană. Pentru că, chiar în momentul în care avea acele gânduri, un alt proces de gândire din sinea sa remarca din nou că situaţia aceasta nu se potrivea cu realitatea normală a trezirii unei fiinţe vii, inteligente.

Era mai mult decât curiozitate simplă, indiferentă. Era o nevoie de a şti provocată de senzaţia că ceva nu era în ordine.

Gândindu-se la numeroasele dispozitive aspirante pe care le simţise ataşate de corpul său, Gosseyn ridică încet braţele. După aceea, îndepărtă cuvertura subţire de pe partea superioară a corpului său. Părea să fie ceea ce simţise el: un cearşaf. Acesta se mişcă uşor şi astfel, după doar câteva clipe mâinile şi braţele îi erau libere pentru următoarea mişcare.

Cu mare atenţie, pipăi şi patul. Şi, dintr-o dată, descoperi nişte tuburi de cauciuc. Zeci de tuburi. Erau ataşate la dispozitivele aspirante de pe corpul său.

De fapt, când le simţi, se sperie. Îngheţă fără să se mai poată mişca. Pentru că. Era ridicol!

Pentru că — nu avea încă nici o memorie despre cum i se putea întâmpla aşa ceva.

Conştient, îşi făcu singur curaj. Îşi propti mâinile bine pe suprafaţa moale de sub el. Şi, cu ajutorul lor, se ridică.

Sau, mai bine zis, încercă să se ridice; capul i se izbi de ceva, tot moale, aşezat aproape, deasupra lui.

Se întinse la loc, speriat. Dar imediat exploră suprafaţa de deasupra, cu degetele. „Tavanul” cuşetei sale lungi şi înguste era făcut dintr-un material moale, ca o ţesătură. Şi se afla la mai puţin de un picior deasupra lui. Pereţii, de pe părţile laterale, şi cei de la cap şi de la picioare, erau tot ca nişte perne şi la distanţă de un sfert de metru depărtare de el.

Situaţia nu mai era doar ridicolă. Sau încurcată. Era complet fără legătură cu tot ceea ce ştia el.

Stând întins acolo, îşi dădea seama că, până în exact acel moment, luase drept sigur faptul că el era Gilbert Gosseyn, care se trezea după somnul de noapte.

Stând întins acolo, făcu în mod conştient pauza corticotalamică a Semanticii Generale.

Teoria era că gândirea — corticală — ca parte a creierului putea să facă faţă chiar şi unei situaţii periculoase mai bine decât o făceau, în mod automat, sentimentele — talamice — care nu făceau altceva decât să reacţioneze.

„Bine, gândi el dezgustat. Şi acum?”

O idee nouă îi veni deodată: „. Sigur că da! Când m-am trezit, ştiam cine sunt”.

Dar faptul că era Gilbert Gosseyn, îl luase, aşa, de-a gata încât i se ştersese din prim-planul gândirii. Dar nu era o informaţie fără importanţă.

Să te trezeşti şi să ştii cine eşti; asta se-ntâmpla, fără îndoială, în fiecare dimineaţă, tuturor oamenilor. Numai că de data aceasta, se întâmpla cuiva care nu era doar o fiinţă de rând. Individul care se trezise era o fiinţă umană cu un creier supradezvoltat.

Aceasta însemna că se trezise împăcat cu sine. Mai dispunea de o memorie nesigură despre ce făcuse: distanţele imense ale galaxiei pe care o traversase cu posibilităţile speciale ale super-creierului său. Evenimentele extraordinare la care luase parte, inclusiv distrugerea Discipolului şi, lucru chiar mai important, salvarea planetei non-Aristoteliene Venus de forţele interstelare ale lui Enro cel Roşu.

. Îi cunoscuse pe oameni ca Eldred şi Patricia, Crang şi Leej, femeia care ghicea Viitorul, şi.

Pauză! Alungarea acestor amintiri. Sau mai degrabă înţelegerea că ele nu aveau nici o legătură evidentă cu această beznă ca smoala.

Cum am ajuns aici?

Nu era un gând care-i neliniştea, dar era o întrebare normală. Evident, nu era nevoie de nelinişte, sau teamă de orice fel. În fond şi la urma urmei, în orice moment putea vizualiza una dintre numeroasele zone ale memoriei sale: suprafaţa unei planete, sau podeaua unei camere, sau interiorul unei nave spaţiale. Şi putea să plece din patul ăsta strâmt şi spaţiul acesta înghesuit şi închis.

Problema era, că nu ştia ce căuta aici şi unde se afla acum?!

Iată deci din nou scopul, dar în altă formă: examinarea mediului acesta înconjurător absolut ridicol.

Gândind astfel, Gosseyn ridică iar mâinile şi braţele. De data asta, când se ridică din nou spre tavanul moale — şi-atât de jos — se încordă şi împinse tare.

Făcu atunci o descoperire rapidă. Partea moale era groasă cam de doi centimetri. Şi era moale, şi se afunda. Dar dincolo de ea simţi ceva tare, ca de metal.

Întins pe spate, se opinti în tavan cu toată puterea. Dar acesta nu cedă. După ce în zadar împinse în pereţii de la picioare şi de la cap. Gosseyn se lămuri. Fără să se alarmeze încă, se întinse pe spate.

Totuşi. Începu iar să gândească: ce altceva se putea face într-un loc ca acesta? Era o ruşine să zaci aşa fără să ştii. Dar informaţiile pe care le avea la îndemână erau aşa de puţine încât, de fapt, nu mai avea de cercetat decât un singur lucru.

. Şi tuburile acelea la care e conectat trupul meu: ce primesc de la ele?

Şi mai important, ce s-ar întâmpla dacă supercreierul său l-ar transporta deodată cu viteză analogă cu douăzeci de zecimale?

Părea să fie o problemă reală: ce s-ar întâmpla cu substanţa asta, orice-ar fi, pe care tuburile o introduceau în corpul său? Sau — o altă idee — dacă le-ar îndepărta, ce-ar fi, oare?

Gosseyn lăsă să se scurgă câteva zeci de secunde, timp în care analiză implicaţiile. În cele din urmă, i se părură irelevante. Pentru că, acolo, nu avea nevoie să fie legat.

Toate zonele de care-şi amintea prin metoda dodecimală, cu ajutorul căreia călătorise pe distanţe enorme, atunci când era necesar, îl plasau într-un loc unde era relativ în siguranţă să poată trăi ca o fiinţă vie, care inspiră oxigen.

Stând aşa, îi veni ideea că analiza în sine aproape echivalentul unei decizii de a pleca. Aproape — dar nu chiar!

„. Pentru că mi s-a întâmplat ceva care m-a adus în închisoarea asta. Acel ceva trebuie să fie aproape incredibil de puternic pentru a-l captura pe Gilbert Gosseyn, omul cu creier superior.

Da, să-l captureze! Şi — mai rău!

— Prizonierul să nici nu ştie când sau cum se făcuse asta. Ar trebui să aştept. Şi să descopăr, cine sau ce, avusese această putere incredibilă. Pentru că, dacă putea s-o facă acum, a doua oară, fiinţa sau lucrul acela s-ar putea să nu mai rişte să mă scape.”

Un timp, Gosseyn se relaxă şi-şi lăsă corpul să zacă pur şi simplu, fără nici o încordare, hotărât să aştepte. Dar îi veni altceva în gând.

În mod evident trebuie să fie pe acolo un mecanism care să deschidă cutia în care se afla. Părea închis într-un fel de sicriu. Dar nu era asta. Nu se făceau sicrie aşa de rezistente şi de tari ca fierul, cum era acela pe care-l simţise el prin căptuşeală. E adevărat că un om îngropat în pământ nu ar fi putut să forţeze şi să-şi deschidă sicriul; pământul de deasupra opunea destulă rezistenţă Dar nu ar fi o rezistenţă de oţel. Capacele se aşezau ceva mai deasupra sicrielor, mai ales când era vorba de unul luxos, cum era ăsta.

Gândurile acestea nu îi luară multă vreme. Pentru că, dacă s-ar fi aflat într-un sicriu, pentru el nu era o problemă. Cinci sau şase picioare de pământ bătătorit deasupra şi cutia în sine nu erau obstacole în calea unui analogii dodecimale.

Gosseyn dădu din cap, mustrându-se de unul singur. Se gândise aiurea. Oamenii din sicrie nu aveau tuburi de cauciuc conectate în câteva zeci de locuri de pe trupul lor.

Era pe cale să se-ntindă iar, când îi veni o idee care nu avea legătură cu nimic: „Acesta este Gilbert Gosseyn. Probabil că mi-am pierdut o vreme cunoştinţa. Ce s-a întâmplat?”

Câteva voci îi dădură răspuns. Ce era ciudat cu aceste voci era că, deşi păreau să vină de la alte persoane, îi veneau în minte ca fiind propriile gânduri. „Se pare că şi Leej a avut o reacţie proastă”. Impresia era că vorbise Eldred Crang. „Impresia mea este că s-a întâmplat ceva groaznic, dar nu ştiu ce”. Aceste vorbe veneau parcă de la John Prescott. Crang zise: „Patricia dragă, cheamă doctorii. Din fericire, are cine să ne ajute”.

Da. Acum era din nou prima voce. „Adu doctorii. Dar imediat, să nu pierdem impresiile: daţi-mi voie să spun că în acest moment am senzaţia că sunt Gilbert Gosseyn.” Tăcere. „Are cineva ceva care să se potrivească cu asta?”

Un alt gând de la (impresia) Eldred Crang: „Oh, Leej vino încoace. Leej, Leej, ceva impresii? Ceva preziceri?”

Răspunse o voce îndepărtată: „S-a întâmplat ceva. Ceva de-a dreptul grozav. Nu am dat greş complet. Am o ciudată siguranţă în privinţa asta. Dar — nu este vorba de citit viitorul. S-a întâmplat deja, orice-ar fi să fie. Dar, uf, nu înţeleg nimic.” „Întinde-te pe spate, dragule.” Vocea Patriciei venea şi ea, nu ştia cum, din alt gând. „Dă-i voie doctorului să te controleze.”

Lui Gilbert Gosseyn, stând acolo întins în bezna a ceea ce putea fi un mormânt, dar probabil nu era, îi veni ideea că, mintal, nu prea stătea bine.

„Acum îmi amintesc, gândi el tulburat, eram pe cale să realizăm saltul din această galaxie în cealaltă, dar.”

Când mintea sa ajunse la aceste îndoieli, la acest îndoielnic „DAR”, vocea unui bărbat se auzi aproape, sunându-i în urechi: „Există o singură distorsiune în profilul creierului său care nu cedează. Dar nu are puteri conectate în zona aceea. Aşa că nu poate folosi asta împotriva noastră în vreun fel pe care-l putem anticipa. Dar ce e de făcut?”

Aceasta era o întrebare care era cu siguranţă la fel de valabilă pentru Gosseyn ca şi pentru vorbitor. Venise desigur timpul pentru o altă pauză corticotalamică.

Constată că de data asta era mai optimist. E adevărat că era tot linişte, şi că întunericul rămăsese la fel de nepătruns. De asemenea, încă zăcea întins în cuşeta sa: şi-şi simţea corpul gol, cu numeroasele lui legături, exact ca mai înainte.

Dar când Gosseyn repetă în minte cuvintele pe care le auzise, implicaţia lor era că se afla sub stricta supraveghere a cuiva care vorbea limba engleză de pe Pământ.

Vizualiză condiţiile nu prea atrăgătoare din exterior, ţinând cont de cele ce se spuseseră acolo: „. Cred că mă aflu în interiorul unei cutii de metal, care arată cam ca un coşciug. Cutia se află instalată pe o masă solidă din laborator. Şi nişte maşinării electronice mă ţin sub observaţie cam după metoda aparatelor cu raze x sau cu iniţiatori de particule. Oricine ar fi acela care mă supraveghează, nu ştie că sunt Gilbert Gosseyn, pentru că vorbele care mă numeau erau impersonale; şi deşi demonstra o excepţională putere de înţelegere — şi se pare că a observat surplusul de creier din capul meu — observatorul nu a arătat că-mi cunoaşte identitatea.”

În concluzie, era cineva din afară şi nu avea nici o informaţie despre ce făcuse Gilbert Gosseyn în universul exterior.

Probabil că în momentul acesta se puteau deduce mai multe lucruri; şi cel mai bun lucru de făcut pentru prizonier era să aştepte încă puţin, măcar, în speranţa de a obţine ceva informaţii mai consistente. Trebuia cu adevărat să afle ce se întâmplase înainte, şi ce se întâmpla acum.

Nu avu mult de aşteptat. O voce mai profundă, ca de bariton, spuse, tot în engleză:

— Spune-mi împrejurările exacte în care aţi luat această persoană la bord?

— Domnule, urmă răspunsul politicos, am detectat o capsulă care plutea în spaţiu Razele cu care am cercetat-o ne-au dezvăluit că înăuntru se afla o fiinţă umană de sex masculin, care părea ori că doarme, ori că e inconştientă. Totuşi, acum, că-l avem aici, o observaţie mai atentă a arătat că se află într-o stare de intensă agitaţie, şi creierul lui era receptiv la tot felul de semnale pe care le primea. Ce sunt acele semnale nu ne este foarte clar. Dar el pare a fi un recipient pentru toate gândurile unui alter-ego, care trăieşte intens o situaţie de viaţă şi se află într-o stare de activitate normală la distanţă de mulţi ani-lumină.

Iarăşi tăcere. Apoi o a doua voce zise:

— Poate că e nevoie să-l supunem unui stress. Aşa că haideţi să-l lăsăm izolat, aşa cum se află — şi să-l lăsăm să-şi dea seama de asta.

— Să-şi dea seama de ce?

— Ne vom consulta cu departamentul de biologie.

O voce nouă, calmă, hotărâtă, păstrând în ton o notă de comandă, spuse:

— Eu am urmărit pe monitor acest experiment. O decizie nu se ia în felul acesta. Nu ştim unde ne aflăm, şi nu ştim cum am ajuns aici. Scoateţi-l din capsula aceea. S-ar putea să dispună de echipament care să-l ajute în stare de criză. Să-l scoatem dintr-un mediu în care ar putea primi orice fel de asistenţă.

Pentru Gilbert Gosseyn aceasta era evaluarea stării de lucruri. Sigur, lucrul de care avea nevoie era, mai ales, să iasă din închisoarea aceasta strâmtă şi înghesuită. Ar fi putut apoi să vadă, probabil, cum arată cei ce-l ţineau prizonier; şi poate că ar fi putut afla chiar cine erau ei.

Mai erau şi alte gânduri vagi care se derulau în profunzimea minţii sale: printre ele, un început de analiză a cuvintelor care-i dăduseră o idee despre locul în care-l găsiseră aceşti oameni: într-o capsulă ce plutea în spaţiu. Localizarea ridica la fel de multe întrebări câte răspunsuri puteau să existe — dar n-avea să se gândească la asta acum.

Pentru că avea senzaţia unei deplasări. Deplasarea părea să fie în direcţia în care se afla capul său. Gosseyn întinse mâna încercând să-şi verifice senzaţia. Câteva momente după ce atinsese căptuşeala de deasupra lui, nu mai avea nici o îndoială: „tavanul” se deplasa alunecând către picioare; foarte încet.

Această dublă informaţie îi sugeră tabloul unui container cu placa de jos culisantă. Interesant, şi logic, oamenii aceia care puteau „vedea” în interiorul unui creier uman, puteau, cu instrumentele lor, să analizeze mecanismul de închidere al capsulei şi tocmai o deschideau.

Gosseyn anticipă că, dintr-un moment într-altul, partea de la capul său a capsulei va culisa, sau se va ridica şi lumina din cameră îi va pătrunde în ochi. Şi-atunci, se-ntări, într-un fel, pentru a primi şocul luminii bruşte.

Dar de fapt, mişcarea de sub el încetă. O adiere proaspătă îi atinse obrajii. Era un alt nivel de percepţie, sau poate alte nivele. Era mai mult aer în jurul lui, şi temperatura se modifică, uşor: era mai răcoare.

Faptul acesta îi sugeră că trupul şi capul lui trecuseră într-o altă încăpere la fel de întunecată cum fusese celula de mai înainte.

„. Ăştia nu riscă nici un pic!”

Lucru de două ori mai interesant, făcând abstracţie de tuburile flexibile de cauciuc încă ataşate de corpul lui, se părea că acum se putea ridica.

Dar n-o făcu.

Amintirea celor auzite, îl împiedică să facă vreo mişcare bruscă. Amintirea despre împrejurările în legătură cu Gilbert Gosseyn — credea el — sugera un tablou cu corpul unui bărbat care fusese descoperit plutind într-o capsulă. Asta părea să însemne că el se afla acum într-o navă spaţială. Cei de pe navă pescuiseră capsula, şi-o luaseră la bord.

Implicaţiile erau clare: „. Trebuie să fiu un alt corp al lui Gilbert Gosseyn, care-a căpătat într-un fel viaţă înainte ca celălalt să moară.”

După câte-şi amintea, Gosseyn unu ajunsese în oraşul Maşinii Jocurilor, pe Pământ, cu o falsă memorie despre locul de unde venise. Apoi, după ce a fost ucis de către un agent al forţelor de invazie interstelară, s-a trezit brusc pe Venus, crezând că era acelaşi Gosseyn. Acest al doilea Gosseyn pornise să lupte împotriva forţelor de invazie şi, în consecinţă, se îndreptase către Gorgzid, planeta de domiciliu a invadatorilor.

Gosseyn Numărul Doi se afla încă acolo. În spaţiul acela îndepărtat şi era, de fapt, acel alter-ego la care se referise, cea de-a treia voce. Şi în acelaşi moment — dacă putea exista un moment paralel la o asemenea distanţă — Gosseyn Numărul Doi îşi revenea după o tentativă a unui grup de a „sări” în altă galaxie, din care (credeau ei) venise rasa umană cu zeci de mii sau un milion de ani mai înainte.

Gosseyn Trei, stând în întunericul de nepătruns al unei încăperi din ceea ce el presupunea că este o navă spaţială îşi întrerupse firul amintirilor despre istoria trecută a trupurilor lui Gilbert Gosseyn şi, adresându-se telepatic alter-egoului său, spuse în gând: „Am înţeles corect, Gosseyn Doi?”.

Răspunsul — trebuie să fi fost un răspuns şi nu doar un gând de-al lui — veni pe dată: „Am putea discuta asupra numărului. După câte înţelesesem eu, următorul grup de trupuri Gosseyn aveau vârsta de optsprezece ani. Tu pari să faci parte din generaţia mea. Asta face ca tu să fii Numărul Trei dintre aceia care au ieşit din starea de agitaţie intensă şi au devenit conştienţi.” „Bine, eu sunt Trei şi tu eşti Doi. Ei bine, Doi întrebarea mea este: crezi că voi putea să mă descurc în situaţia aceasta, chiar dacă m-am trezit?” „Dispui de toate posibilităţile de care dispun şi eu, veni răspunsul îndepărtat şi, bineînţeles, mai sunt şi eu aici şi urmăresc tot ce se-ntâmplă.” „Am impresia că te afli foarte departe, aşa că nu-mi poţi fi de mare ajutor.” „Imediat ce va fi posibil, fă o înregistrare dodecimală mentală a incintei în care se te afli; şi, în caz de urgenţă — cine ştie?” „Crezi că ar fi înţelept din partea noastră să ne aflăm într-un loc unde am putea fi ucişi?”.

„N-ar fi deloc înţelept, se-nţelege.” „De ce crezi că sunt ţinut în astfel de condiţii, ca să nu pot vedea nimic?”

Răspunsul îndepărtat veni imediat: „Sunt două posibilităţi: Prima — nu fac decât să fie precauţi. A doua — structura lor este o autocraţie. Într-o astfel de situaţie, persoanele cu o poziţie mai joasă trebuie să se pună la adăpost de eventualele critici pe care le-ar suporta dacă şi-ar asuma riscuri. Acea a treia voce suna autoritar poate că şi individul acela intenţiona, ca mai târziu, să arate că a progresat cu prudenţă. În cazul acesta, vei auzi în curând Vocea Numărului Patru care, cu şi mai mare autoritate, îşi va lua precauţiile sale.” „Ce ai de gând?” „Am intenţionat să organizăm un al doilea salt după primul care, aparent, a dat greş. Dar cele întâmplate cu tine crează oarecare confuzie. Şi acum intenţionăm să amânăm până ce se clarifică situaţia ta.”

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns