Şeicul – fantomă de Albert Bonneanu

 

CAPITOLUL 1. POSTUL DE LA IFERUAN.

Permiteţi-mi domnişoară, să închin paharul pentru apropiata dV. Fericire şi a camaradului nostru Guibert!

În sala cu pereţii văruiţi, unde orbitoarea lumină a soarelui saharian nu pătrundea decât potolită prin storurile lăsate, comandantul Laynel ridică paharul său de vin sclipitor ciocnindu-l uşor de paharul invitatei lui.

Elisabeth Maurannes înclină graţios din cap un surâs fin îi lumina obrazul bronzat, frumoşii ei ochi albaştri scânteiau de bucurie. Cu mâna stângă îşi aruncă înapoi o buclă rebelă a părului castaniu-roşcat, apoi, după ce mulţumise comandantului, se întoarse spre vecinul ei, un tânăr locotenent purtând uniforma Companiilor sahariene.

— În sănătatea şi fericirea noastră. Roger! declară ea cu simplitate. Pentru plăcerea de a ne regăsi cât mai degrabă cu putinţă în frumoasa noastră Franţă unde, trebuie să ne cununăm în curând! …

Aclamaţii camaradereşti întâmpinară acest toast rostit cu o voce care nu era lipsită de emoţie. Ofiţerii şi subofiţerii reuniţi în popota postului de la Iferuan, la hotarele nisipoase ale Air-ului, sărbătoreau împrejurarea fericită care făcea să se regăsească, pentru câteva ore numai, doi logodnici, Elisabeth Maurannes şi camaradul lor de arme locotenenta! Roger Guibert.

Timp de câteva clipe nu se auzi decât clinchetul paharelor ce se ciocneau, în timp ce Gana, ordonanţa tuaregă a comandantului, punea în tăcere ceştile de cafea.

În sfârşit, comandantul rupse cel dintâi tăcerea:

— Aşadar, e hotărât lucru, domnişoară Maurannes, că vreţi să plecaţi când s-o înnopta?

— Da, comandante, de cum s-o înnopta plecăm, tata şi eu.

Max Maurannes, singurul civil care participa la agapa aceasta, confirmă cu un semn din cap spusele fetei lui:

— Am de încheiat o afacere importantă la Zinder, comandante. E o tranzacţie care nu îngăduie nici o întârziere… E vorba de cumpărarea unor concesiuni în condiţii totul excepţionale. Voiajul acesta l-am întreprins anume pentru asta, dar Iferuan găsindu-se în drumul spre Zinder, m-am hotărât să iau şi pe fiică-mea cu mine şi să ne oprim la postul dv., pentru motive sentimentale pe care nu am nevoie să vi le explic.

Faţa aspră a comandantului, încadrată de” o barbă roşcovană deasă, se lumină de im zâmbet mucalit:

— Guibert e un muritor fericit… Este, cred, întâiul ofiţer căruia logodnica a venit să-i facă vizită la tir. Nu ne plângem şi nu suntem nicidecum geloşi de el! Surâsul domnişoarei Maurannes a venit să însenineze drăgălaş existenţa noastră monotonă de străjeri ai deşertului!

— Vă plictisiţi pe-aici, probabil, comandante? nu putu să se reţină să-ntrebe fata aplecându-se către colonelul ce-i şedea de-a stânga.

— Să mă plictisesc? … Nici o secundă domnişoară! protestă cu grabă Laynel. Dacă aţi şti ce satisfacţii ne procură puşti imensă, oamenilor mei şi mie… Cât de departe suntem de sterpele agitaţii ale unei lumi pretinse civilizată în care neliniştea şi turburarea domnesc prea adesea ca stăpâni suverani!

Îmi pare aşa că noi ăştia de-aici trăim pe o altă planetă… Şi daţi-mi voie să vă spun, domnişoară Maurannes, că oricât de fermecător ar fi surâsul dv., oricât de dulce se anunţă existenţa ce o pregătiţi fericitului nostru camarad, nu-l puteţi totuşi împiedica, la anumite răstimpuri, să nu se simtă prins întreg de nostalgia deşertului.

De altminteri, Guibert nici n-ar putea să facă excepţie la regulă. Când a cunoscut cineva nopţile de veghe sub cerul înstelat, în inima acestei Sahare sălbatice nu le mai uită niciodată! … În epocile turburi şi vitrege ale vieţii, ţi le reaminteşti cu o limpezime extraordinară. Cine a trăit în meleagurile noastre, pricepe imboldurile ce mânau şi însufleţeau pe apostolii deşertului, pe oamenii ca Foucauld şi Laperinel…

Elisabeth şi tatăl ei se simţeau adânc mişcaţi de accentul de sinceritate ce vidra în momentul acela în vocea gazdei lor.

Privirile lor admirative stăruiau pe silueta mândră a acestui bărbat. Comandantul Laynel aparţinea rasei eroilor cuceritori de oaze şi străjeri ai deşertului, care dăduseră Franţei acel imens imperiu în nordul Africii.

Totuşi, fata încetă cea dintâi să observe pe şef, căci simţea o mână ce-i strângea stăruitor pe a ei.

— Roger se apleca spre ea.

Locotenentul avea şi el înfăţişarea acestor vajnici eroi; deşi nu avea decât douăzeci şi cinci de ani, părea să aibă buni treizeci; o fină mustaţă brună îi umbrea buza. Purta cu mlădiere tunica de pânză kaki, tenul cărămiziu al chipului său dovedeau că patrulele şi veghile lui prin pustie trebuie să fi fost pe cât de lungi, pe-atât de dese.

Cu toate astea, în clipa aceea, Roger îşi uita cu uşurinţă de acea nostalgie a Saharei de care pomenise adineauri şeful său, acum părea a nu vedea decât pe Elisabeth…

Erau logodiţi de şase luni abia, şi aştepta dintr-un moment într-altul mutarea într-o garnizoană a metropolei; totuşi, apariţia neaşteptată a logodnicei lui în plin deşert fusese pentru el o plăcută surpriză… Fata sosise în ajun cu taică-său şi un şofer negru, credinciosul Sala. Veniseră de la postul Timisao, ultima lor etapă, cu un automobil de curse, închis ultra-modern. Şi sosirea asta pe neaşteptate rupea monotonia vieţii de post, toţi fuseseră încântaţi să mai poată vorbi puţin despre Franţa cu marele industria şi cu fiica lui.

Dar, vai! orele alergau cam repede pe cadranul pendulei atârnate în peretele din sala cea mare, în faţa unei hărţi a Saharei pe care pistele se vedeau trase cu creionul roşu.

Fără să se sinchisească de privirile cu care îl observau camarazii, Roger nu se sătura să tot soarbă din ochi. Pe logodnica lui care venise, inimoasă, să-l vadă în mijlocul nisipurilor.

Într-adevăr, de la începutul mesei locotenentul ştia că d. Maurannes ar fi preferat s-o lase pe Elisabeth la Alger, dar fata se răzvrătise cu atâta tărie că industriaşul la urma urmei trebui să cedeze. Călătoria de altfel fusese fără incident. Automobilul se ţinuse minunat, parcă zbura pe marile şosele ale Franţei. Elisabeth păstra admirabile amintiri din călătoria asta. Nu mai contenea să se felicite de hotărârea ei.

Vocea tare a comandantului întrerupse totuşi convorbirea duioasă a celor doi tinerei. Laynel aplecându-se spre industriaş îi declară:

— Ţin să vă spun, domnule Maurannes, că mehariştii1 mei sunt cu totul la dispoziţia dv., ca să vă escorteze în cursul acestei ultime etape, de-aici până la Zinder.

Celălalt ridică neîngrijorat din umeri:

— Vă mulţumesc din suflet pentru binevoitoarea dv., ofertă, comandante, dar o să ne terminăm voiaj ul toţi trei aşa cum l-am început. Pân-aici n-am avut să mă plâng de nici un atac! … Măcar că unii susţin că Sahara este ţara în care toţi rezzii2 îşi fac de cap! … Exagerează desigur!

Un sfat bun, domnule Maurannes: atingeţi un subiect în privinţa căruia nu trebuie niciodată să glumeşti… Aţi auzit cumva vorbindu-se de Şeicul-Fantomă?

— Vorbiţi fără-ndoială de vreun Roman de Aventuri? insinua industriaşul zâmbind.

— Nu este vorba de fantezii de romancier, ci de o teribilă realitate. Şeicul-Fantomă sau Tuaregul-Fantomă cum i se mai zice, există ca mine şi ca dv. Nu este vorba de vreun duh sau de vreo stafie ci de o făptură în carne şi oase care ne dă în vremea din urmă tare mult de furcă.

— Înţeleg, întâmpină tatăl Elisabethei, cu toate astea dacă acest Tuareg, ori Şeic nu este un Duh, un Djin cum zic tuaregii, de ce-l dăruiţi cu un calificativ atât de… fantomatic?

— Pur şi simplu pentru că omul acesta e un şef prădalnic foarte isteţ care cunoaşte admirabil pustia. E informat de mişcările noastre prin iscoadele lui cu o regularitate care te scoate din sărite. Până acum a reuşit totdeauna sa ne alunece printre degete! … Măcar că ofiţerii mei şi eu am jurat de multă vreme să-l înhăţăm.

Un murmur de aprobare întâmpină cuvintele acestea al şefului; o expresie hotărâtă pe chipurile celor zece – doisprezece ofiţeri adunaţi în jurul mesei.

Dar comandantul continuă:

— Nu se cunoaşte numele acestui Pirat al Deşertului care face să se vorbească atât de des de el în sectorul nostru, de şapte luni încoace, dar blestematul ştie să lucreze! Câte caravane nu au fost jefuite de ceata lui, câte cadavre ale victimelor lui nu acoperă nisipul pustiei! numai Dumnezeu ştie! De aceea nu ştiu cum să vă sfătuiesc mai stăruitor să fiţi prudenţi… Nu uitaţi că aveţi cu dV. Şi pe fiica dv., domnule Maurannes.

— Primejdia pe mine nu mă sperie, comandante, se grăbi să întâmpine cu mândrie Elisabeth care păru a asculta cu mare interes cele spuse de Laynel.

— Curajul nu trebuie să excludă prudenţa, domnişoară, asta e regulă chiar şi la noi. Militarii, răspunse comandantul. Pân-aci. Şansa v-a favorizat, dar ştiţi ca şi mine că, în orice întreprindere, trebuie totdeauna să ţii socoteala de intervenţia neprevăzutului. Spre marea mea părere de rău, nu pot pentru moment, până la primirea de noi ordine, să mă despart de Guibert, dar dacă vreţi vă dăm de însoţitori câţiva meharişti Şaamba3 care ar putea să vă fie de mare folos.

— Vă mulţumesc foarte mult pentru propunerea dv. Comandante, dar fata mea are dreptate, hotărî Maurannes. Putem ajunge la Zinder fără teamă prin propriile noastre mijloace. Şoferul meu Sala e voinic, iar cât despre mine nu m-au răzbit încă bătrâneţile… Şi apoi, suntem înarmaţi pentru toate împrejurările. Închipuiţi-vă, avem chiar şi o mitralieră! Drumul până la Zinder nu va fi pentru noi decât o simplă plimbare.

Elisabeth sprijini spusele tatălui său printr-un semn din cap. Dacă Roger ar putea să-i însoţească o bucată de cale, nu vedea nevoie să ducă cu ei o escortă călare a cărei prezenţă nu putea decât să încetinească mersul automobilului.

— Comandantul are dreptate, obiectă totuşi tânărul locotenent; aţi face mult mai bine să luaţi măsuri de prevedere. Ştiu din experienţă că partea asta a deşertului în care vă aventuraţi după căderea nopţii, nu e sigură.

— N-avea grijă, Roger, o să ştim foarte bine să ne descurcăm singuri, papa, Sal şi eu. Şi apoi, neprevăzutul, într-o călătorie e totdeauna amuzant!

Fata surâdea, descoperind nişte dinţi strălucitori, dar perfecta ei siguranţă nu părea să fi convins nici pe logodnicul ei, nici pe comandant, nici pe ceilalţi militari de faţă.

— Băgaţi de seamă, domnişoară, stărui Laynel nu se străbate Air-ul aşa cum ai porni o partidă de tenis, mai ales că, pentru a merge mai repede, aveţi de gând să ocoliţi Agades-ul.

Prudentele sfaturi ale comandantului şi ale comesenilor nu reuşiră însă să biruie încăpăţânarea celor doi călători; se părea că industriaşul şi fiica lui făcuseră din această străbatere a Air-ului o chestiune de amor propriu.

Maurannes declară:

— De trei ori până acum am traversat Sahara, comandante; de trei ori am făcut călătoria fără cel mai mic incident. Dracu nu-i aşa negru cum îl zugrăveşte lumea. Garantez că vom ajunge cu bine.

Industriaşul vorbea pe un ton atât de hotărât, că ofiţerii nu mai căutară să-l contrazică.

După ce băură cu toţii cafeaua, fiecare se întoarse la postul său.

Comandantul plecă împreună cu Maurannes, lăsând pe cei doi tineri aşezaţi unul lângă altul. Închizând uşa sălii de mâncare, schimbară o privire complice. Şi încurând, mână în mână, Roger şi Elisabeth putură schiţa din nou frumoase planuri de viitor.

Minutele se scurgeau repede… Locotenentul nu mai vedea nimic afară de vecina lui. Decorul bine cunoscut al postului, dogorât de razele soarelui, părea pierdut în depărtări, numai frumoşii ochi albaştri ai tinerei fete păreau să-i reţină privirile; două mâini se strângeau cu putere.

— De azi în trei săptămâni, foaia mea j., personală va fi ajuns cu siguranţă la: Iferuan, o asigura locotenentul. Şi atunci am să plec de-aici… Am să viu să ne întâlnim la Alger… Tu ai să fii acolo, nu-i aşa?

Elisabeth dădu afirmativ din cap:

— Da Roger, sigur că am să fiu… am să te aştept acolo şi-o să ne-mbarcăm împreună pentru Franţa… Şi după zile, vom profita de concediul tău şi ne vom căsători în bisericuţa din Auvergne în jurul căreia am copilărit… Căci noi doi ne-am cunoscut din totdeauna iubitul meu… Ce mult e de când a încolţit în sufletele noastre planul acesta de căsătorie care, trebuie să lege familiile noastre atât unite încă din trecut.

— Dar pentru ca totul să meargă pe dorinţa noastră, Elisabeth, ar trebui să te arăţi prudentă!

Ofiţerul aducea iar vorba de chestia care preocupase tot grupul la sfârşitul mesei.

Zeflemistă, fata îl ameninţa drăguţ cu degetul:

— Uf, şi tu! Să nu mai te-auz vorbind de asta. Încă nu-mi eşti soţ şi stăpân, domnule ofiţer! … Lasă-mă să-mi înmormântez în pace viaţa mea de „fată bătrână”! Gândeşte-te că nu-mi mai rămân decât câteva săptămâni de „independenţă”. Lasă-mă să mă folosesc din plin de ele, să-mi fac de cap!

Tonul iubitei lui deşi glumeţ, se arăta atât de hotărât, încât Guibert mai bătu capul. Nu voia cu nici un preţ să displacă, să pară sâcâitor dragei lui, dar lunga convorbire ce mai urma între ei şi care avea nimic de-a face cu pustia care învăluia din toate părţile pustiul, nu izbuti totuşi să-i risipească deplin bănuielile ce-l frământau.

Gândul la Şeicul-Fantomă îi revenea mereu.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns