Scriitorasul Florentin de Edmondo De Amicis

Giolo urma în clasa a IV-a primară. Era un băiat drăguț cam de doisprezece ani, alb la față și cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaș de la drumurile de fier, care, având copii mulți și leafă puțină, trăia în nevoie și în lipsă.
Tatăl său îl iubea și era foarte bun cu el, dar era cât se poate de strașnic în privința învățăturii, căci dorea cu fiul său să fie curând în stare, să-i vină în ajutor pentru întreținerea familiei, și, cu toate că băiatul învăța bine, tot îl îndemna să învețe și mai bine.
Bietul om era cam în vârstă, și munca silită ce-și impu-sese, îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simțea sleit de puteri, totuși lucra și în orele ce-i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea își petrecea o parte din noapte scriind.
Un editor de ziare, de cărți și de fascicole, îi dăduse să scrie adresele abonaților pe niște fâșii de hârtie. Bietul om câștiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos și regulat.
Munca aceasta îl obosea și acest lucru îl spunea el, adeseori, când se așeza la masă.
— Mi se duc ochii! zicea cu mâhnire, bietul bătrân; Scri-sul noaptea mă prăpădește!
Giulio îi zise într-o zi:
— Tată dragă, lasă-mă să-ți ajut; știi că pot să scriu întocmai ca dumneata!
— Nu drăguțule, tu ai de învățat; școala ta este ceva cu mult mai serios decât adresele mele; aș avea o adevărată mustrare de cuget, dacă ți-aș lua un singur ceas de la învă-țătură. Nu, fătul meu, îți mulțumesc!
Băiatul știa bine că n-ar fi putut îndupleca niciodată pe tatăl său, de aceea nu mai stărui deloc, dar iată ce plănuise:
Băgase de seamă că tatăl său înceta de a scrie, punct la miezul nopții; îl auzea cum își împingea scaunul, când se ducea să se culce.
Într-o noapte îl lăsă să plece, apoi se sculă, se îmbrăcă bi-nișor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprin-se lampa, se așeză la măscioară, luă din fâșiile ce stăteau gră-mădite la o parte, se uită pe lista de adrese și începu să scrie prefăcând minunat caligrafia tatălui său. Scria din toată inima, bietul băiat, vesel că putea să vină în ajutorul familiei, însă îi cam bătea inima de frică, să nu-l prindă tatăl său. Încetul cu încetul, adresele scrise se făcură teanc. Din când în când se oprea, își freca mâinile, întindea urechea, zâmbea și reîncepea cu mai multă poftă. Scrise o sută șaizeci de adrese. Câștigase o liră! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa și se întoarse în odăița sa pe vârful picioarelor.
A doua zi, tatăl veni vesel la masă. Nu pricepuse nimic, căci își făcea lucrarea fără să-și dea seama, gândindu-se cu totul la altceva și abia a doua zi își număra fâșiile scrise.
Se așeză la masă zâmbind și, bătând cu mâna pe umărul fiului său, îi zise:
— Știi tu, Giulio, că tatăl tău este un bun muncitor? Ieri seară am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mâna nu-mi tremură și ochii tot își mai fac datoria!
Giulio, plin de bucurie, își zise:
— Bietul tata! scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor bănesc, îi aduc și mângâierea de a se crede întinerit. Așadar, înainte băiete. Îmbărbătat de această bună reușită, în noaptea următoa-re, îndată ce bătu douăsprezece, el merse înainte cu lucra-rea tatălui său. Merse astfel mai multe nopți de-a rândul. Tatăl nu bănuia deloc, numai atât că într-o seară zise:
— Ciudat! De vreo câtăva vreme ardem mai mult petrol.
Giulio o sflecli, dar tatăl său nu mai stărui asupra acestui lu-cru și băiatul merse înainte cu scrierea adreselor.
Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însă, să obosească pe bietul băiat; și seara, când învăța sau scria pen-tru școală, i se închideau ochii. Într-o seară, pentru prima oară adormi pe caiet.
— Fii harnic, îi strigă tatăl său bătându-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învață!
Giulio se dezmetici și reîncepu să scrie, dar în serile ur-mătoare o duse și mai rău, moțăia pe cărți, dimineața se scu-la târziu, învăța lecțiile cu greu, parcă i se urâse cu învă-țătura.
Deocamdată, tatăl său băgă de seamă și tăcu, apoi începu să se îngrijească și, în cele din urmă, pentru întâia dată îl dojeni, zicându-i;
— Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai făcut îndărătnic și nepăsător; adu-ți aminte că toată nădejdea familiei e în tine! Purtarea ta mă mâhnește foarte mult.
La această mustrare, cea dintâi mai aspră ce o primea, băiatul se tulbură și își zise în sine:
— Nu mai merge! Trebuie să mărturisesc totul tatălui!
Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie:
— Știți că în luna aceasta am câștigat treizeci și două de lire mai mult decât în luna trecută! Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească împreună cu copiii săi acest neașteptat câștig. Copiii, de bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său așa de vesel, îi veni inima la loc și se gândi:
— Nu, dragul meu tată, o să te ajut și de aici înainte și o să mă silesc din toate purerile, ca să învăț ziua pentru școală, iar noaptea să lucrez pentru dumneata și pentru toți ai mei.
Tatăl, urmânduși vorba, zise:
— Un prisos de treizeci și două de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui mă mâhnește! și arătă pe Giulio.
Bietul copil primi mustrarea în tăcere și își reținu lacrimile, care stăteau să-i curgă pe obraji; în fundul inimii, însă simți o mare mângâiere.
El continuă să lucreze din toată inima; însă, grămădindu-se oboseală peste oboseală, îi fu din ce în ce mai greu să lupte.
Lucrurile mergeau astfel de două luni: tatăl dojenind me-reu și uitându-se mânios la el, iar fiul suferind dojenile și chinuindu-se ca să poată să le biruie pe toate.
Într-o zi, tatăl se duse la școală, ca să întrebe pe profesor, cum merge fiul său. Acesta îi răspunse:
— Da, învață pentru că este inteligent, dar nu mai învață cu poftă, cum învăța mai înainte. Este somnoros, zăpăcit, cască. Face niște compoziții scurte, scrise urât și aruncate fără rost pe hârtie. Ar putea să facă mult mai mult și mult mai bine.
În acea seară, tatăl își luă băiatul la o parte și-l mustră și mai aspru:
— Giulio, tu vezi bine, cât muncesc; vezi că-mi scurtez zilele pentru voi toți și ție nu ți-e milă: nici de mine, nici de ma-ma, nici de frați!
— Nu, tată, nu vorbi așa! strigă copilul, plângând cu hohot, și fu cât p-aci să mărturisească totul; dar tatăl adăugă: știi starea în care ne aflăm, vezi cât trebuie să muncim cu toții și câte trebuie să răbdăm ca să ne putem susține. Nădăjdu-iam o gratificație de o sută de lire de la administrația căilor ferate și mi s-a spus că nu mi se va da nimic, așa că sunt ne-voit să lucrez și mai mult.
Auzind aceasta, Giulio opri mărturisirea ce stătea sâ-i iasă din gură și-și zise:
„Nu dragă tată, n-am să-ți spun nimic: vreau să păstrez taina, ca să mai lucrez pentru tine. Prin muncă te voi răsplăti de suferința ce-ți pricinuiesc. Cât pentru școală, tot o să în-văț destul, ca să-mi trec bine examenele”; ceea ce era mai rău, e că tatăl devenea din ce în ce mai nepăsător față de el, vorbea foarte rar cu dânsul, ca și cum l-ar fi privit ca pe un fiu rătăcit, de la care nu mai spera nimic; se ferea chiar să-i întâlnească privirea. Giulio înțelegea totul și suferea fără să cârtească.
Trudirea neîncetată și întristarea zdruncina din zi în zi mai mult sănătatea băiatului; el slăbea și îngălbenea, și de aceea era silit să-și neglijeze studiile, înțelegea foarte bine, că nu putea s-o mai ducă mult; și în fiecare zi își zicea: la noapte n-o să mă mai scol! Aș! Îndată ce auzea sunând ora douăsprezece, tocmai când ar fi trebuit să se țină de hotă-râre, simțea un fel de remușcare, i se părea că șezând în pat ar lipsi de la datorie, căci ar fura o liră tatălui și familiei sale. Atunci se scula și începea să scrie cu speranța că tatăl său ar putea să-l prindă lucrând, sau că și-ar fi numărat adresele și că întâmplarea i-ar fi descoperit totul, fără ca el să fie nevoit să-i destăinuiască ceva, căci nu îndrăznea.
Astfel mergea înainte.
Într-o seară la masă, tatăl zise o vorbă, care fu hotărâtoa-re pentru el. Mamă-sa uitându-se la el îi păru că-l vede și mai galben și mai ofilit și îi zise:
— Ți-e rău, Giulio? apoi adăugă către soțul său: Mi se pare că e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul mamei, ce ai?
Tatăl său se uită la dânsul cu nepăsare și zise:
— Mustrarea de cuget aduce cu sine o sănătate rea. Adu-ți aminte ce sănătos erai când ai fost școlar bun și inimos!
— Dar nu vezi că e bolnav? strigă mama.
— Nu-mi pasă! răspunse tatăl.
Acest cuvânt atinse drept la inimă pe bietul băiat.
„Așa? Tatălui său nu-i mai păsa de el! Tatăl care mai înainte tremura numai auzindu-l că tușește! Așadar nu-l mai iubea! Fără nici o îndoială, era cu totul izgonit din inima lui. Nu, tată! zise el în sine, cu inima zdrobită, nu pot trăi fără iu-birea ta; voi s-o redobândesc pe deplin, voi să-ți mărturisesc totul și să învăț ca mai înainte! De astă dată m-am hotărât!”
Totuși, el se sculă și în noaptea aceea, ca în celelalte nopți, dar mai mult din obicei. Când se dete jos din pat, vru să meargă în odaia de scris, ca să se uite în liniștea nopții pentru cea din urmă oară la acea odăiță, unde lucrase așa de mult în taină, cu inima plină de mulțumire și de iubire. Când se revăzu lângă măscioară, cu lampa aprinsă, când văzu fâșiile albe pe care el nu mai avea să scrie adresele ce le în-vățase acum pe de rost, fu cuprins de părere de rău și apu-că condeiul, ca să înceapă lucrarea obișnuită.
Întinzând mâna, dete jos o carte. Tot sângele i se sui la cap. Dacă s-o fi deșteptat tatăl său. Neapărat că nu l-ar fi prins făcând vreun fapt rău; el însuși se hotărâse să-i spună.
Cu toate acestea îi era frică atunci când se gândea să-l vadă deodată dinaintea lui. Să fie surprins la acea oră, în li-niștea aceea! Mama lui s-ar fi deșteptat și s-ar fi speriat. Ideea care până atunci nu-i venise, că tatăl său s-ar simți poate rușinat descoperind adevărul… toate acestea îl înfio-rau. Întinse urechea, ținându-și suflarea. Nu auzi nici-un zgomot. Ascultă la ușă: nimic! Toți dormeau în casă; tatăl nu auzise. Se liniști și reîncepu să scrie. Fâșiile se grămădeau, auzea pe drum pasul regulat al gardiștilor de noapte; apoi un zgomot de trăsuri care încetă deodată; mai târziu, zgo-motul mai multor inși, care ce treceau încetinel, și, în sfârșit, o adâncă liniște întreruptă din când în când de lătratul de-părtat al vreunui câine; iar el scria, scria înainte.
Dar tatăl său, pe care îl credea că doarme, stătea la spate-le lui. Auzise zgomotul pricinuit de căderea cărții și aștep-tase momentul potrivit, ca să intre. Zgomotul carelor acoperise ușorul zgomot al ușii și al pașilor săi.
El stătea drept la spatele băiatului, cu capul său cel alb deasupra micului cap negru al fiului său; vedea condeiul cum aluneca pe fâșii. Într-o clipă ghicise și înțelesese tot. O mare mustrare de cuget, o înduioșare nespusă îi cuprinse sufletul și îl ținea pe loc, înăbușit de emoție, la spatele copi-lului. Deodată, Giulio scoase un țipăt; două mâini nervoase îl apucară de cap.
— Tată! Tată! Iartă-mă! strigă Giulio, recunoscând pe tatăl său.
— Tu să mă ierți pe mine! răspunse tatăl, plângând și sărutând pe fiul său pe frunte. Am înțeles tot, știu tot, eu îți cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! Și îl îm-pinse sau mai bine zis îl duse pe mâini până la patul mamei sale, care se deșteptase, și i-l aruncă în brațe, zicându-i: Să-rută pe acest înger, care nu doarme de trei luni, ca să lu-creze pentru mine și eu îi amăram sufletul cu dojenile mele, lui care îmi câștiga pâinea!
Mama îl strânse la piept, apoi zise:
— Du-te de te culcă, fiul meu, du-te îndată de te odihnește. Du-l tu în patul său! zise ea, bărbatului. Tatăl îl luă în brațe, îl duse în odăița lui și-l culcă mângâindu-l mereu, apoi îi așeză pernele și îi trase plapuma pe el.
— Mulțumim, tăticule! zicea băiatul. Acuma du-te și dum-neata de te culcă; sunt așa de mulțumit!
Dar tatăl voia să-l vadă adormit; se așeză lângă patul băiatului, îl luă de mână și îi zise:
— Dormi, dormi, copilul meu! Giulio obosit, adormi îndată și dormi somn dulce bucurându-se pentru prima oară, după atâtea luni, de un somn liniștit, înveselit cu visuri surâză-toare.
Când se deșteptă, a doua zi, soarele se înălțase de mult își frecă ochii și vrând să-și tragă plapuma, simți că ceva greu o reține; se uită și văzu capul alb al tatălui său proptit de marginea patului. Bietul bătrân petrecuse noaptea aici, fericit de a vedea pe fiul său odihnindu-se, apoi adormise și el cu o adâncă mulțumire în suflet.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns