Scolile De Seara de Edmondo De Amicis

Tata m-a luat ieri cu el, ca să văd cum se predau lecțiile meșteșugarilor care învață seara.
Când am ajuns, clasele erau luminate și meșteșugarii veneau din toate părțile. Când intrarăm, găsirăm pe director și pe profesor supărați, pentru că cineva aruncase cu o pia-tră într-un geam și-l spărsese. Supraveghetorul alergase afa-ră și luase de păr pe un băiat ce trecea pe drum, dar Stardi, care locuiește în fața școlii, veni repede și zise:
— Nu, acest băiat nu este vinovat, n-a azvârlit el cu piatra. Franti a spart geamul; l-am văzut cu ochii mei. El mi-a și spus:
— Vai de tine, de vei scoate o vorbă! Dar mie nu mi-e frică. Directorul s-a și hotărât să-l gonească pentru totdeauna din școală. Pe când stătea de vorbă cu noi, se uita la mese-riașii care soseau mereu; veniseră mai bine de două sute.
Nu-mi închipuiam ce frumoasă este școala de seară! Nu o văzusem niciodată. Erau băieți de la doisprezece ani în sus și bărbați cu barbă, care veneau de la muncă, cu cărți și caiete. Vedeai acolo: tâmplari, fochiști cu chipul negru, zidări cu mâinile pline de var, băieți de pe la brutării, cu părul alb de făină. Se împrăștiară mirosuri; de lac, de tăbăcărie, de clei, de untdelemn; se vedea că erau toate meseriile adunate laolaltă.
Intrară și tunari îmbrăcați în uniformă; printre ei era și un caporal.
Intrau repede în bănci, ridicau scândurica pe care pu-neam noi picioarele și plecau capul pe carte. Unii dintre ei mergeau la profesor cu caietele deschise să ceară câte o deslușire. Văzui pe profesorul cel tânăr, care este totdeauna bine îmbrăcat, cel poreclit „Avocățelul”, cu vreo patru mește-șugari împrejurul mesei sale: le corecta caietele. Era și pro-fesorul șchiop, care râdea și arăta unui vopsitor, că-și mur-dărise caietul cu vopsea roșie și albastră. Mai văzui și pe pro-fesorul meu; s-a făcut bine și o să înceapă iar lecțiile cu noi.
Ușile claselor erau deschise. Mă prinse mirarea, văzând cu câtă băgare de seamă ascultau toți lecția și se uitau la pro-fesor.
Directorul ne spuse că cea mai mare parte dintre ei, ca să nu ajungă prea târziu la școală, nici nu se mai duceau pe acasă, să îmbuce câte ceva: veneau flămânzi.
Băieții cădeau de somn. Unii dintre ei, chiar dormeau cu capul pe bancă și profesorul îi deștepta gâdilându-i pe la urechi cu condeiul. Oamenii mari ascultau cu gura căscată, nici nu clipeau. Drept să spun, mi se părea ciudat, să văd că stau pe băncile noastre oameni mari, cu barbă. Ne-am suit și la etajul de sus. Mă dusei repede la ușa clasei mele și văzui că sade pe locul meu un om cu niște mustăți mari și legat la o mână; trebuie să se fi rănit lucrând la vreo mașină. Cu toate acestea, el se chinuia să scrie încetinel, așa cum putea. Dar ce mi se păru și mai hazliu, fu să văd în banca Zidărașului, chiar în locul lui, pe tatăl său; zidarul acela înalt cât un munte. El stătea ghemuit în bancă, având bărbia în mâini și cu ochii pe carte; nici nu răsufla, de atent ce era.
Nu întâmplarea l-a adus acolo; el însuși s-a rugat de pro-fesor, sâ-i dea locul „botișorului de iepure”, cum îl numește el, pe fiul său.
Am stat acolo cu tata până la sfârșitul lecțiilor. Când am ieșit, ulița era înțesată de femei cu copii în brațe, care își așteptau bărbații. Când aceștia ieșiră din școală, făcură schimb; femeile luară cărțile și caietele; iar bărbații luară co-piii și astfel plecară cu toții spre casă. Era atâța învălmășeală, încât nu te mai înțelegeai de zgomot; apoi totul se potoli și nu mai văzui decât pe bietul director, slab și obosit, depăr-tându-se încet.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns