Scoala de Edmondo De Amicis

Da, dragul meu, Enrico, bine zicea mama, că ți-e grea car-tea! Văd că nu mergi la școală cu toată inima, cum mi-ar plă-cea mie; și-mi pare rău! Nu știi cât de urâtă și lungă ar fi toată ziua dacă n-ai merge la școală! După o săptămână, dez-gustat de lenevia ta, n-ai să știi ce să te faci de urât și cum să te mai rogi de noi să te trimitem iar la școală. Toată lumea învață acum, fătul meu! Uită-te la meseriașii care se duc la școală seara, după ce au muncit ziua întreagă; uită-te la fe-meile și fetele din popor, care se duc să învețe duminica, du-pă ce au lucrat toată săptămâna; uită-te la soldații care-și iau cărțile și caietele în mână, când se întorc de la exerciții zdro-biți de osteneală.
Gândește-te la copiii muți, la cei orbi, căci și ei învață. Pușcăriașii chiar, sunt siliți să învețe, să citească și să scrie.
Închipuiește-ți că dimineața, când ieși de acasă, aici, în o-rașul tău, alți treizeci de mii de băieți se duc, ca și tine, să se închidă, vreme de trei ceasuri, într-o clasă, ca să învețe.
Mai mult! Gândește-te la sumedenia de copii care, aproa-pe în aceeași oră, merg la școală în toate țările din lume. Urmărește-i cu închipuirea cum se duc, străbătând potecile satelor, străzile zgomotoase ale orașelor, mergând de-a lungul mărilor și al lacurilor, când sub arșița unui soare dogoritor, când prin negură; în bărci, prin țările străbătute de canaturi; călări, prin câmpiile întinse; cu sania, prin ținuturile troienite de zăpadă; prin văi și pe dealuri; prin păduri și pâraie, suindu-se pe cărările singuratice ale munților; singuri sau mai mulți împreună, toți cu cărțile în mână îmbrăcați în mii de feluri, vorbind mii de limbi; din cele din urmă școli ale Rusiei, ca și pierdute prin zăpezi, până la școlile Arabiei umbrite de palmieri.
Mii și milioane, toți merg să învețe, într-o sută de chipuri deosebite, cam aceleași lucruri. Închipuiește-ți acel furnicar de copii a o sută de popoare, acea nemărginită mișcare din care faci și tu parte, și gândește-te că, dacă ar înceta acea mișcare, omenirea ar recădea în barbarie, căci această miș-care e însuși progresul, speranța și fala lumii!
Înainte dar! Soldățel al armatei celei mari! Cărțile sunt armele tale, clasa e escadronul tău, câmpul de bătaie e lumea întreagă și izbânda e propășirea omenirii. Ia seama, Enrico dragă, să n-ajungi un soldat netrebnic!
Tatăl tău.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns