Sclipirea viitorului de A. E. VAN VOGT

Profesorul Dun Higenroth citi scrisoarea oficială cu buzele strânse: „…Norocul pe care l-aţi avut câştigând Acolada în domeniul dumneavoastră… De aici şi decapitarea pentru beneficiul studenţilor din cadrul programului de educaţie avansată… va avea loc în Ziua Patrioţilor. Felicitări…”

Desigur, scrisoarea era mai lungă, dar aceasta era esenţa ei.

Tăcut, Higenroth întinse documentul spre soţia sa, Eidy. Fără un motiv anume, rămase să privească atent cum tânăra doamnă citea vestea despre decapitarea iminentă a soţului, un savant mult mai bătrân decât ea. Dar chipul ei nu era tulburat de nici un fel de emoţie. Eidy îi înapoie scrisoarea şi-i spuse:

— E important să-ţi aminteşti că moartea prin decapitare nu este deloc dureroasă. E un fapt dovedit.

Higenroth descoperi, atunci când citi mica notă de subsol redactată cu litere mici, ce se cerea de la el în vederea ordinului de execuţie: „…Este de la sine înţeles că un câştigător al Acoladei nu va permite ca anxietatea legată de momentul decapitării să se manifeste deschis sau să-i tulbure cu ceva gândurile. Asemenea reacţii învechite nu sunt demne de un savant modern şi matur care înţelege valoarea decapitării Acoladei pentru studenţi şi care ştie că pentru el este un pas din lumea noastră spre o altă lume mai bună, aşa cum a stabilit Religia Oficială.”

Premiul îl pusese pe profesorul Higenroth în faţa unei dileme. Pe de-o parte – trebuia să admită – era o victorie. Bătălia lui cu dr. Heen Glucken se sfârşea dintr-o singură lovitură – ca să spunem aşa – care avea să-i pună adversarul la podea. Câştigătorii Acoladei erau aleşi dintre cei ce se aflau în primul pluton în cursa pentru eminenţa ştiinţifică.

Dintr-o singură lovitură – literal vorbind – avea să câştige coroana.

Pe de altă parte, nu simţea că-şi dusese munca până la capăt.

— Există prea multă creativitate în capul ăsta bătrân, îi zise lui Eidy. Ca atare cred că voi cere o amânare pe termen nelimitat, în temeiul Sclipirii Viitorului.

Eidy se uită la el şi întrebă:

— Tu crezi că afacerea asta nu are nici o legătură cu articolele politice contra regimului pe care le-ai publicat de doi ani încoace?

— Ah, nu, nici vorbă. Higenroth scutură din capul cu chip prelung. Dictatorul însuşi a declarat cu tărie că orice puncte de vedere vor fi tolerate. Posibilitatea ca Acolada să nu fie meritată nu este un factor de luat în seamă în această chestiune.

— Desigur, răspunse repede Eidy.

Cum Ziua Patrioţilor se celebra în mai puţin de o jumătate de săptămână, Higenroth îşi scrise cererea de amânare pe un formular tip pe care-l adresă Comisiei de Educaţie Avansată, folosindu-se de canalul magnetic al serviciului de livrări speciale.

Vestea despre premiul pe care-l primise apăru la Teleştiri înainte de amiază. A doua zi, dimineaţa devreme, dr. Glucken veni cu naveta de peste ocean ca să – cum declară – „îşi exprime respectul faţă de un oponent de mare valoare”. Apoi adăugă:

— Nu pot spune că sunt de acord cu felul în care au ales câştigătorul, dar cred că am găsit o soluţie care m-ar satisface.

Se lansă imediat după aceea într-un rezumat al propriilor puncte de vedere.

Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, Higenroth nu dormise deloc bine; trecu o vreme până să se trezească suficient ca să-şi dea seama că dr. Glucken continua să expună aceleaşi teorii personale, extrem de răsuflate, pe care le învăţase pe dinafară.

— Ar fi un adevărat triumf ştiinţific, tocmai spunea Glucken, dacă la decapitare studenţii tăi nu ar primi numai educaţia-fulger care cuprinde toate cunoştinţele tale speciale, ci şi pe ale mele.

În vreme ce asculta glasul sâcâitor, Higenroth se simţi deodată galvanizat. Şi se revoltă.

— Doar un moment, îl întrerupse. Vrei să spui că…?

Glucken continuă prezentarea unor anumite teorii de bază, de abia ridicând uşor glasul.

Higenroth se trezi de-a binelea.

— Hei! Strigă. Cu alte cuvinte, vrei să te asiguri că studenţii mei vor fi educaţi pe baza ideilor tale tocmai la decapitarea mea?

Glucken nu se lăsă intimidat şi-şi continuă expunerea pe un ton greu de tolerat.

Higenroth îşi puse mâinile la urechi şi îi strigă că nici de-al naibii nu va permite ca judecata Comitetului să fie pervertită de nişte idei care nici măcar nu se ridicau la nivelul Acoladei.

În acel moment intră Eidy peste ei. Îşi conduse soţul afară din cameră, deşi cei doi continuau să urle unul la celălalt, până când izbuti să-l vâre pe profesor în dormitor şi să închidă uşa.

Dr. Glucken, cu faţa-i frumoasă purpurie din cauza furiei, tocmai se pregătea să plece când Eidy se întoarse grăbită la el. Îl opri chiar la uşă.

— Eşti căsătorit? Îl întrebă fără ocol.

— Soţia mea e moartă, îi răspunse el. A pus sub semnul întrebării Religia Oficială. Dădu din umeri, resemnat. Am prevenit-o, dar n-a vrut să mă asculte.

Eidy ştia foarte bine la ce se referea. Neîncrederea în Religia Oficială era un act interzis într-o dictatură altminteri destul de rezonabilă.

Ceea ce o necăjea pe moment era faptul că se măritase cu Higenroth încă din vremea studenţiei, în cadrul unui program guvernamental în care adolescentele frumoase erau căsătorite patriotic cu savanţii faimoşi. O dată ce o fată îşi dovedise patriotismul în acest fel, era de aşteptat să continue, iar lui Eidy i se părea că dr. Glucken era destul de chipeş pentru un savant. Şi cum, după decapitarea lui Higenroth, urma să devină Numărul Unu de nedisputat în domeniu, hotărî să înceapă să-i facă avansuri din vreme. Îi întinse mâna şi îi zâmbi ademenitor. Apoi aşteptă neliniştită, pentru că era vorba de o eventuală căsătorie care ar fi putut s-o intereseze. Dacă eşua, cine ştie pe cine urma să ia – un alt Higenroth?

Dar dr. Glucken scutură din cap în faţa gândului care-i trecuse prin minte. Sentimentul de moment era destul de puternic, mai ales că observase – nici nu avusese cum să nu constate – ce frumoasă era fata. Dar o asemenea căsătorie ar fi putut fi luată drept un semn al recunoaşterii superiorităţii ideilor lui Higenroth, ceea ce nu putea îngădui sub nici o formă.

Sunetul soneriei de la uşă, la scurtă vreme după plecarea lui Glucken, aduse în casă nebunia descătuşată – studenţii profesorului Higenroth. Eidy, care deschisese uşa, a fost strivită de perete de corpurile tinere ale fetelor şi băieţilor care dăduseră năvală în casă, urlând şi ţipând, în vreme ce-şi căutau mentorul.

Profesorul tocmai ieşise gol puşcă din dormitor, gata să intre în cadă ca să facă o baie. Apucă doar să se întoarcă pe jumătate, speriat, când primul val de studenţi – dintre cei care continuau să năvălească pe uşă intempestiv – îl prinse şi îl duse în holul alăturat, iar de acolo, deşi bumbăcit bine dar încă în viaţă, pe peluza de dedesubt. O clipă mai târziu se trezi aruncat pe iarbă.

În mâna unuia dintre tineri apăru o foarfecă. Cu ajutorul acestui instrument eficient rămase fără păr. După aceea, cineva îi rase capul. În vreme ce era supus la aceste operaţiuni, observă că tocmai se organiza şi o tragere la sorţi, arbitrată de două fete şi doi băieţi. Acea tragere la sorţi trebuia să stabilească ce studenţi aveau să câştige cele zece locuri privilegiate la valorosul cap al profesorului.

Studiile ştiinţifice cu privire la valoarea educaţională a decapitării se bazau pe o mai veche observaţie populară: gradat, după moarte, un chip uman înceta să mai arate la fel cum fusese cât trăise decedatul. Orice asemănare cu restul familiei dispărea. Pe catafalc, în sicriu, în pământ zăcea practic un străin.

Investigatorii ştiinţifici care lucrau pentru dictator – sub directiva de a căuta orice căi noi de transmitere a cunoaşterii spre noua generaţie – determinaseră că un cadavru, în special capul, pierdea treptat toate informaţiile acumulate o viaţă întreagă precum şi condiţionarea pe care o avusese. În mod normal, totul se pierdea în aer. Dar testele demonstraseră că acele pulsuri de energie ar fi putut fi introduse în capul studenţilor prin mijlocul unor legături electrice potrivite. Se descoperise – sau aşa se susţinea – că, în timpul unei decapitări rapide, capul elibera în jur de 70% din povara cunoştinţelor în numai câteva minute.

Astfel se născuse ştiinţa decapitării educaţionale sub ferma conducere a unei dictaturi vizionare. În afara scopului strict utilitar, metoda devenise un mijloc de recunoaştere a realizărilor ştiinţifice merituoase ale multor persoane care, datorită activităţilor şi scrierilor anti-guvernamentale, nu ar fi fost niciodată recomandate pentru onoruri de mult prea zeloasele agenţii ale dictaturii, nemulţumite de atâtea critici la adresa lor. Dictatorul recunoscuse limitele clicii favorabile lui şi – aşa cum singur o spusese – această alternativă era extrem de folositoare.

Lupta studenţilor pentru cap devenise o veche tradiţie. Astfel că, după prima reacţie de uluire, profesorul Higenroth se supuse de bunăvoie la micile umilinţe inerente: un scalp însângerat şi sentimentul că fusese împuns de nenumărate instrumente boante.

Atunci când studenţii plecară, făcu un efort şi-i conduse până la uşă, făcându-le semn cu mâna din prag.

În dimineaţa care urmă celei de-a doua nopţi de insomnie, profesorul Higenroth îi mărturisi lui Eidy că, dintr-un motiv neclar şi pentru el, se simţea extrem de îngrijorat de momentul decapitării. Toată noaptea – îi spuse mai departe – fusese bântuit de tot felul de imagini care arătau că exista un fel de rezistenţă internă la primirea Acoladei. De fapt, avusese chiar şi câteva momente în care efectiv respinsese Religia Oficială, cu toate asigurările ei liniştitoare.

— Dacă treaba asta mai continuă, îi zise în încheiere, s-ar putea să te dezonorez luându-mi călcâiele la spinare şi fugind la Dealuri.

„Dealuri” era un eufemism. Cuvântul se referea la forţele antiguvernamentale care – se zvonea – aveau fortăreţe în regiunile muntoase. Zvonul, iar Higenroth o ştia prea bine, era fals. Armele moderne nu ţineau cont de regiunile aspre ale planetei – munţi, deşerturi sau oceane.

Observă că vorbele sale reuşiseră s-o neliniştească pe Eidy. Dacă un câştigător al Acoladei nu se arăta la ghilotină în Ziua Patrioţilor – adică a doua zi – o rudă apropiată trebuia să-i ia locul. Desigur, acea înlocuire nu avea nici un fel de valoare educaţională. Era mai mult un fel de obicei, desemnat, după doctrina oficială „pentru a salva onoarea familiei, care, nu va mai pierde Acolada”.

Cum se considera din capul locului că orice membru al familiei şi-ar fi dorit o asemenea onoare pentru el – de a-l înlocui pe premiant – pentru evitarea certurilor, ordinea rudelor fusese stabilită printr-un decret oficial: soţie, tată, mamă, frate mai mare, soră mai mare şi aşa mai departe. Copiii erau excluşi pentru că regimul iubea toţi copiii. În cazul în care nu existau nici un fel de rude, atunci onoarea revenea următorului pretendent la Acoladă.

Higenroth nu o avea decât pe Eidy şi, dacă nici ea nu se prezenta la ceremonie, venea rândul doctorului Heen Glucken. Situaţia tinerei femei era complicată din cauza unei întâmplări nefericite care avusese loc la scurt timp după căsătoria cu Higenroth, când îşi încuiase uşa de la dormitor şi îşi informase soţul că nu avea de gând să se culce cu el.

Ceva mai târziu, în după-amiaza acelei zile, Eidy apăru în dormitorul soţului ei, goală puşcă, şi îi mărturisi că numai gândul că avea să-l piardă îi stimulase admiraţia pentru calităţile sale masculine. De aceea – îi spuse mai departe – era a lui „ca să facă ce poftea cu ea”.

După ce termină de vorbit se întinse pe pat.

Profesorul Higenroth îi privi un moment lung corpul tineresc. Apoi se îndreptă spre scaunul de lângă fereastră şi se lăsă să cadă pe marginea lui.

În minte îi răsări o idee de-a dreptul fantastică: „Ăsta-i motivul pentru care am făcut toate astea.”

Privi pe fereastră la întinderea verde a campusului de dedesubt, pierdut în gânduri.

„Ei bine, a venit momentul”, îşi spuse. „Mult succes.”

Acesta era rezultatul final al agitaţiei frenetice care-l stăpânise în ultimii doi ani: planul subconştientului de a obţine nu numai fata ci şi afecţiunea ei, indiferent cât l-ar fi costat. Cam aşa vedea acum lucrurile.

„M-au prins!”, se gândi mai departe. Şi aceea era dreptatea. Nu a lor, ci a lui, cea adevărată, venită de undeva din interior. Crima lui: un bărbat bătrân care acceptase să se însoare cu o adolescentă care nu simţea nimic pentru el.

După ce acceptă tăcut pedeapsa, se gândi la fată şi la presiunile la care fusese supusă înainte să renunţe să-i mai reziste. Privi iar la trupul ei tânăr şi se simţi ruşinat. Deşi, cugetă mai departe, nici rolul ei de moment nu era mai puţin ruşinos.

Până atunci nu se arătase deloc îngrijorată de soarta lui. Iar acum părea hotărâtă să facă tot posibilul ca să-l trimită la execuţie. În acest penultim moment nici un preţ nu i se părea prea mare, inclusiv sexul pe care i-l refuzase fără discuţie.

Aşa că se impunea următoarea întrebare: cine merita mila, Glucken, ea sau el? Nu se putea decide. Ca atare – fără un cuvânt – se întoarse şi ieşi din cameră. După ce închise uşa în urma lui, o încuie cu grijă.

Se duse în propriul lui salon. Se simţea alt om pe dinăuntru. Mintea îi lucra din nou în secvenţe logice, de parcă tocmai ar fi fost eliberată de transa în care fusese aruncată. Aşa că, atunci când se aşeză în faţa a ceea ce părea să fie un perete oarecare, deveni deodată conştient de multe posibilităţi logice.

În vreme ce privea spre perete, pe el apăru o imagine. A lui Eidy, la telefon, cu vreo oră mai devreme, cerând o convorbire la mare distanţă cu doctorul Heen Glucken. Glasul ei, atunci când începu să vorbească, se auzi limpede din difuzorul ascuns. Şi glasul tot mai alarmat al lui Glucken se auzea la fel de clar, fără nici un fel de distorsiune, deşi venea tocmai de peste ocean.

Higenroth asculta, cu o privire pierdută, cum Eidy îi povestea lui Glucken remarca soţului ei despre o eventuală fugă la Dealuri.

— Cred că ştii la fel de bine ca şi mine ce înseamnă asta, îi spusese ea interlocutorului aflat pe un alt continent. Dacă el fuge, atunci urmez eu. Şi dacă eu plec cu el, atunci vine rândul tău.

După câteva momente adăugase pe un ton plângăreţ:

— Nu vreau să fug la Dealuri. Nu vreau să mă despart de civilizaţie.

Higenroth scutură din cap, scârbit de ultimul ei cuvânt.

„Ea numeşte asta civilizaţie!” se gândi automat. „Lumea unui tiran cum n-a mai existat vreun altul de la…”

Nu credea că exista un termen de comparaţie adecvat. Adevărul era că, înainte de căsătoria cu Eidy, fusese un vajnic susţinător al rigidităţii sistemului, mai ales că avusese o teorie a lui despre necesităţile aspre ale perioadelor de tranziţie din istorie.

…Realiză că Eidy reuşise să-şi impună punctul de vedere pentru că Glucken acceptă în cele din urmă să se căsătorească cu ea după ce avea să primească premiul Acoladei pentru Higenroth, la fel cum căzu de acord să ia legătura cu toate cunoştinţele din Comisia Educaţiei ca să se asigure că profesorul urma să se prezinte la decernarea premiului, ocazie cu care trebuia decapitat.

Eidy acceptă la rândul ei să aibă grijă să-şi ţină soţul acasă, folosindu-se de orice fel de mijloace posibile, până în ultimul moment, când avea să fie luat în primire de autorităţi.

După aceea, dr. Glucken o întrebă pe Eidy dacă nu avea nici un indiciu cu privire la direcţiile spre care se îndreptaseră teoriile lui Higenroth din ultimii zece ani.

— A reuşit să facă acea descoperire în legătură cu distanţa, oricât ar fi de mare, care poate fi redusă la zero – chiar acum vorbim prin acest sistem; poftim cât de bine se aud vocile noastre! Dar de atunci se pare că n-a făcut altceva decât să-şi perfecţioneze invenţia în diferite aspecte. Nici nu-mi vine să cred că numai de treaba asta s-a ocupat… înainte era foarte preocupat de chestiile noi… pe urmă s-a apucat să scrie articolele acelea antiguvernamentale.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns