Sange Romaniol de Edmondo De Amicis

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniștită ca de obicei. Tatăl său, care ținea o prăvălioară de mărunțișuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli și luase și pe nevasta sa, și pe copila cea mai mică, Lizica, ca s-o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopții și femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, și Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.
Casa era numai cu un etaj și da în drumul cel mare; la o bătaie de pușcă de un sat aproape de Forli, orășel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte și pe ușa ei se mai zărea încă firma unui han.
În dosul căsuței era o grădiniță de zarzavaturi, împrej-muită cu un gard, care avea o portiță de lemn. Ușa prăvăliei, care servea și de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică și livezi de duzi.
Era către miezul nopții. Ploua și sufla un vânt strașnic.
Ferruccio și bunica sa nu se culcaseră încă; rămăseseră în sufragerie, care dădea într-o odăiță nelocuită, plină cu mo-bile vechi, pe unde se ieșea în grădiniță. Ferruccio venise acasă la unsprezece, după câteva ceasuri de ștrengării, și bunica sa îl aștepta îngrijorată, șezând nemișcată pe un jeț în care își petrecea zilele și adeseori nopți întregi, din cauză că suferea de înecăciune.
Ploua mereu și apa izbea geamurile cu picături grele. Noaptea era întunecoasă. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hăinuța ruptă și cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, bătându-se cu pietre și încăierându-se ca de obicei; dar, și mai mult, jucase și pierduse toți banii, ba și căciulița îi căzuse într-un șanț.
Cu toate că în sufragerie ardea numai o candelă, așezată pe un colț de masă, lângă fotoliul bătrânei, totuși biata bunică băgase îndată de seamă halul nespus în care se afla nepotul său și înțelesese întrucâtva cam ce ștrengării făcuse. Mărturisise și el ceva, și pentru că biata bătrână iubea din toată inima pe Ferruccio, începu să plângă.
— Zău, tu nu iubești pe sărmana ta bunică, zise ea după o tăcere îndelungată. Cum te rabdă inima să te folosești astfel de lipsa părinților tăi, ca să mă mâhnești. Nu ți-a fost milă să mă lași singură toată ziulica? Bagă de seamă, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o să te ducă la un trist sfârșit rău. Începi prin a fugi de acasă, prin a te bate cu alți băieți, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urmă, puțin câte puțin, ajungi de la pietre, la cuțit, de la joc la alte patimi și de la patimi la hoție!
Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câțiva pași de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu sprân-cenele încruntate; era încă înfierbântat de mânia luptei. Un cârlionț din părul său castaniu îi cădea pe frunte și ochii lui albaștri nu clipeau.
— De la joc la hoție! zise încă o dată bunica, plângând mereu. Gândește-te bine, Ferruccio, gândește-te la ticălosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe punga-șul și care, până la vârsta de 24 de ani, a fost de două ori în pușcărie. Nu știi că a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut-o, și că tatăl său disperat a fugit în Elveția? Gândește-te la acel mizerabil, căruia, tatălui său îi e rușine să-i dea bună ziua, fiindcă e mereu întovărășit de tâlhari de soiul lui, până ce va sosi ziua în care va porni la ocnă. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, și crede-mă că a început ca tine! Vezi să nu faci și tu pe tatăl tău și pe mama ta să ajungă la același sfârșit
Ferruccio tăcea. N-avea inimă rea defel; dimpotrivă, ștrengăriile lui veneau mai mult din prea multă vioiciune și din îndrăzneală, decât din răutate.
Tatăl său îl răsfățase prea tare, și tocmai pentru că știa că are inimă bună și că era capabil de a îndeplini o faptă generoasă la caz de trebuință, îl lăsa în voie și aștepta să se îndrepte singur. Negreșit, era bun, dar îndărătnic; și chiar atunci când în fundul sufletului se căia, tot îi ieșeau cu greu din gură cuvintele care ne înduioșează.
„Da, am greșit, îartă-mă!… Făgăduiesc că n-o să mai fac!”
Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lăsa să o dea pe față.
— Ah! Băiete! urmă bunica, văzându-l că tace, nu se simte la tine nici o căință? Nu mă vezi în ce stare am ajuns, că m-ar putea îngropa de vie? Așa inimă ai tu, să nu-ți pară rău, când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata bătrână, care e cu un picior în groapă? Sărmana bunică: care te-a iubit totdeauna; care te-a legănat nopți întregi, când erai mititel; care stătea și nemâncată, ca să te ducă în brațe; nu le știi tu acestea? Îmi ziceam adesea: băiatul ăsta o să fie mângâierea mea! Și tu mă faci să mor de durere! Aș da bucuroasă putinele zile ce-mi rămân, ca să te văd bun și supus ca mai înainte. Îți aduci aminte, Ferruccio, când te duceam la biserică? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni și adesea te aduceam în brațe adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! Și acum, când sunt oloagă și am trebuință de îngrijirea ta ca de aerul ce-l răsuflu, pentru că nu mai am nimic altceva pe lume, tu mă părăsești, sărmana de mine!
Fețruccio, cuprins de înduioșare, era să se arunce în brațele bunicii, când i se păru că aude un mic zgomot, o troznitură de scânduri în odăița de alături ce da în grădină. Dar nu înțelese dacă acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva.
El trase cu urechea.
Ploua cu găleata. Zgomotul se repetă; de astă dată îl auzi și bunica.
— Ce-o fi? întrebă ea, speriată.
— Nimic, ploaia! zise încetișor băiatul.
— Ia spune-mi Ferruccio, zise bătrâna, ștergându-și ochii, îmi făgăduiești că ai să fii bun și că n-o s-o faci să plângă pe sărmana ta bunică?
O nouă trosnitură o întrerupse.
— Dar nu e ploaia! zise ea, îngălbenind, du-te de vezi! Pe urmă adăugă: Nu, nu rămâi aici! și-l luă de mână.
Amândoi rămaseră nemișcați, ținându-și răsuflarea; nu se mai auzea decât zgomotul ploii.
Deodată tresăriră amândoi, căci și unul și altul auziseră un zgomot de pași în odăiță.
— Cine e acolo! strigă Ferruccio, tremurând.
Nimeni nu răspunse.
— Cine e acolo! întrebă iarăși, Ferruccio, înghețat de frică.
Dar abia pronunțase aceste cuvinte și amândoi scoaseră un țipăt de groază.
Doi oameni intraseră în odaie. Unul apucă pe băiat și îi astupă gura cu pumnul; celălalt apucă de gât pe bătrână.
Cel dintâi zise:
— Taci, de nu vrei să mori!
Al doilea scoase un cuțit. Amândoi purtau câte o mască neagră pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât gâfâitul celor patru persoane și vuietul ploii.
Bătrâna gemea și holbase ochii.
Acela care-l apucase pe băiat îi zise la ureche:
— Unde ține tatăl tău bani?
Băiatul răspunse cu glasul sfârșit și clănțănind din dinți:
— Dincolo… în dulap.
— Vino cu mine! zise omul și-l târî în odaie, ținându-l de gât
Pe jos stătea un felinar acoperit.
— În care dulap? întrebă hoțul.
Băiatul, înăbușit, îl arătă cu degetul. Atunci, tâlharul, ca să fie sigur de copil, îl aruncă dinaintea dulapului și îi strânse capul între genunchi, ca să-l poată sugruma la cel dintâi țipăt Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l băgă în broască, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, răscoli tot, își umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca să mai caute; pe urmă apucă iarăși pe copil de gât și-l împinse în odaia cealaltă, unde celălalt mișel tot mai ținea încă de gât pe bătrâna înăbușită, având capul pe spate și cu gura căscată. Acesta întreabă încet
— Ai găsit ceva?
— Am găsit! răspunse tovarășul și adăugă: uită-te la ușă!
Acela care ținea pe bătrână, alergă la ușa grădinii, ca să vadă dacă nu era nimeni și strigă cu un glas care părea șuierător:
— Vino!
Cel care rămăsese în odaie și tot mai ținea pe Ferruccio, arătă cuțitul băiatului și bătrânei, care abia începea să des-chidă ochii, și le zise:
— Nici o vorbă! De unde nu, mă întorc și vă omor.
Și se uită rău un minut la amândoi. Deodată se auziră mai multe glasuri cântând pe drum.
Hoțul întoarse repede capul spre ușă și în acea mișcare îi căzu masca. Bătrâna scoase un strigăt:
— Mozzoni!
— Afurisit-o! răcni tâlharul, recunoscut, acum trebuie să mori!
Și năvăli cu cuțitul asupra bătrânei, care leșină. Asasinul înfipse cuțitul; dar printr-o mișcare rapidă scoțând un țipăt disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul bătrânei și o aco-perise cu trupușorul său.
Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se răsturnă și se stinse.
Băiatul alunecă încetișor de pe trupul bunicii și rămase în genunchi, înconjurându-i mijlocul cu brațele, iar capul îi era proptit de pieptul ei.
Trecură câteva minute. Era întuneric beznă în casă. Cântecul țăranilor se depărta din ce în ce. Bătrâna își veni în fire.
— Ferruccio! strigă ea, cu glas abia înțeles și clănțănind din dinți.
— Bunico! răspunse băiatul.
Bătrâna încercă să-i vorbească, dar frica îi paralizase limba.
Tăcu încă o bucată de vreme, tremurând ca frunza, apoi a putut să rostească:
— Au plecat?
— Da!
— Nu m-au omorât! zise bătrâna cu glas înăbușit.
— Nu… tu ai scăpat! șopti băiatul cu voce stinsă.
— Ești mântuită, dragă bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el.
Bătrâna prinse inimă.
— Mamă-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi și strângând-o de mijloc, dragă mamă-mare, mă iubești mult, nu e așa?
— Ferruccio! Drăguțule! răspunse ea, punându-i mâna pe cap, ce frică trebuie să-ți fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule!
Aprinde nițel lampa. Ba nu, rămânem mai bine în întuneric, tot mai mi-e frică.
— Bunico dragă, răspunse băiatul, mult te-am supărat!
— Nu, dragă copile, nu vorbi așa; am și uitat; te iubesc foarte mult!
— Te-am supărat mereu, urmă Ferruccio, vorbind încet și cu vocea tremurândă, dar te-am iubit întotdeauna mult; mă ierți? Iartă-mă, bunico dragă!
— Da, copile, te iert din toată inima. Cum să nu te iert! Scoală-te, n-o să te mai cert niciodată! Ești bun, știu că ești bun! Hai să aprindem lumânarea, să ne mai vină inima la loc. Scoală-te!
— Mulțumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum… sunt mulțumit, o să-ți aduci aminte de mine, nu e așa… de bietul Ferrruccio al dumitale.
— Ferruccio! strigă bătrâna înspăimântată și îngrijorată, punându-i mâna pe umăr și plecând capul, ca să se uite la el.
— Adu-ți aminte de mine, șopti băiatul, cu vocea sfârșită. Sărută pe mama, pe tata… pe Lizica…. adio… bunico!
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? strigă bunica, pipăind cu spaimă capul băiatului, care căzuse pe genunchii ei.
Apoi îl chemă cu disperare:
— Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajută-mă, Doamne!
Dar Ferruccio nu mai răspunse. Micul erou, mântuitorul bunicii sale, izbit cu cuțitul în spate, își dăduse lui Dumnezeu sufletul său plin de iubire și de curaj.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns