Rugăciunea mamei „Iartă-mă, mamă!” de Zozulina & M. S. Zozulin

Până mai ieri, era foarte bogat şi fericit. Trăia într-un oraş frumos, avea un apartament confortabil, cu trei camere şi maşină, ultimul model. Familia sa – soţia, fiica şi fiul – era fericită şi ducea o viaţă de belşug şi de răsfăţ.

Adeseori casa le era plină de oaspeţi, de aceea viaţa i se părea o sărbătoare continuă. Şi-ar fi dorit să poată crede că situaţia aceasta va dăinui veşnic şi că fericirea va fi fără limită.

Dar inima sa, care nu cunoştea lipsa şi amarul, era împietrită. Viaţa trăită în belşug i-a dezvoltat în suflet trufia şi mândria. Şi, dacă pentru toţi prietenii familiei uşa casei era mereu deschisă, pentru cea mai scumpă fiinţă de pe pământ, cea care îi dăduse viaţă, mama, această uşă era închisă.

Cu doi ani în urmă, el îşi susţinuse cu succes teza de doctorat şi devenise doctor în ştiinţe fizico-matematice. Soţia, de asemenea, ocupa o poziţie înaltă în societate şi nu era departe ziua când şi fiul şi fiica urmau să ocupe şi ei o poziţie demnă în societate. În felul acesta, i se părea că viitorul familiei este asigurat. Dar, acest prea frumos viitor, acoperit cu vălul visurilor şi planurilor, pe neaşteptate a fost împins înapoi de o mână nevăzută şi a fost acoperit cu vălul negru, funerar, al nesiguranţei, al necazului şi al durerii de inimă.

Ivan Maximovici, strângând din dinţi până la durere, zăcea pe patul de suferinţă într-un spital. După un accident rutier şi-a dat seama că, pierzându-şi ambele picioare şi mâna dreaptă, ajunsese de-acum un infirm. În aceste clipe, ar fi vrut un singur lucru: să moară, însă continua să trăiască, mai bine zis, să existe. Pe obraji îi curgeau lacrimi. Atunci a intrat în salon, zveltă şi înaltă, asistenta medicală Galea. Împărţindu-le bolnavilor termometrele, Galea s-a apropiat de patul lui şi l-a întrebat:

— Ivan Maximovici, de ce plângeţi?

— Aşa, Galina. Mi-am amintit şi eu de trecutul meu vesel şi m-am gândit la viitorul întunecat.

— Ce-l cu dumneavoastră? Nu disperaţi! Oricât de grea ar părea viaţa, întotdeauna există o soluţie, o ieşire. Aşa va fi şi în cazul dumneavoastră. Vă veţi găsi din nou locul în lume. Căci, slavă Domnului, capul v-a rămas întreg şi nevătămat. În el purtaţi o mulţime de gânduri şi de idei frumoase, care vor aduce societăţii încă mult bine.

— Se prea poate să fie aşa, Galea! Îţi mulţumesc pentru cuvintele bune. Regret, dar nu vei înţelege niciodată situaţia mea. Trupul meu nu mai poate fi refăcut: nici picioarele şi nici mâna. Am nevoie de o putere care să-mi aducă înapoi viaţa trupului, care să-mi refacă sufletul şi să-mi readucă speranţa şi credinţa. Nu, tu nu poţi înţelege aceasta.

În salon toţi tăceau. Galea nu ştia ce să-l răspundă. Ivan Maximovici a întrerupt primul liniştea:

— Galea, soţia şi copiii n-au venit ieri?

— Au venit, dar în timpul acela dormeaţi şi nu v-am trezit.

— Să mă trezeşti dacă vin şi azi! Sau să aştepte până mă voi trezi.

— Bine.

Galea a ieşit din salon, s-a aşezat la masa de lucru şi încă mult timp nu a putut să scape de gândurile triste.

. Ieri, soţia lui Ivan Maximovici venise la chirurg. Tocmai atunci, Galina a intrat cu treburi în cabinet şi, fără să vrea, a fost martoră la discuţie. Şi azi aude clar cuvintele soţiei lui Ivan Maximovici:

— Andrei Mihailovici, înţelegeţi-mă. Eu nu-l pot lua acasă, lucrez de dimineaţă până seara. Nimeni nu rămâne acasă toată ziua. Şi-apoi, eu nu ştiu ce să fac cu el. Îmi provoacă repulsie. De şase luni, de când stă în spital, am cântărit totul şi am hotărât să divorţez. Nici copiii nu acceptă ca el, fiind în halul acesta, să stea cu noi. Va fi pentru toţi o povară.

— Regret, dar iubirea pe care aţi avut-o v-a ajuns numai pentru zilele bune din viaţa conjugală şi s-a terminat brusc la prima încercare a vieţii? Îmi pare foarte rău. Dacă-l veţi părăsi, e posibil să moară.

— Aceasta este cea mai bună ieşire din situaţie pentru noi. Sunt sigură că nu mă înţelegeţi. Probabil că mă condamnaţi. Dar nu pot altfel.

— Şi totuşi, ce să facem noi? Cum să-l aducem la cunoştinţă decizia dumneavoastră?

— Deocamdată nu-l spuneţi nimic. Lăsaţi-l să mai stea în spital vreo lună. Ştiţi, doctore, Ivan Maximovici are mamă. Ea stă singură, dar aflând despre tragedie, cred că va accepta să-şi consacre ultimele zile fiului ei, dându-l ajutor şi îngrijindu-l cu iubire şi gingăşie. Cred că nu va refuza. Îi este mamă doar.

— Bine, mergeţi şi hotărâţi cum doriţi, dar nu uitaţi că a trăi o viaţă nu înseamnă a trece peste un drum. Să nu se întoarcă hotărârea aceasta cumva împotriva dumneavoastră.

Foarte rece, chirurgul şi-a luat rămas bun de la ea şi, când s-a închis uşa, s-a adresat asistentei Galea:

— Galina, eşti de gardă ziua. Ai grijă ca aceste rude fără inimă să nu-l deranjeze pe bolnav fără aprobarea ta.

— Am înţeles, a răspuns Galina şi a ieşit, având pe inimă o piatră grea.

Îi venea foarte greu să-şi amintească cuvintele lui Ivan Maximovici: „Olga şi copiii au venit ieri?” Ea i-a răspuns că au venit, dar, temându-se să nu-l provoace durere, n-a putut să-l spună adevărul despre scopul pentru care au venit.

Ce a zis el mai apoi? „Trezeşte-mă dacă vor veni azi! Sau să aştepte până mă voi trezi. ”

Ce groaznic! Probabil nu vor mai veni la el niciodată, se gândi Galina.

S-a ridicat brusc de pe scaun şi s-a dus la medic. Chirurgul stătea la masa de lucru, afundat şi el în gânduri sumbre. Multe şi diverse probleme a avut omul acesta cu pacienţii în toată viaţa lui profesională, dar un caz ca acela al lui Ivan Maximovici n-a avut. Nu-şi putea imagina cam ce ar trebui să facă într-o asemenea situaţie. La apariţia Galinei, medicul a ridicat maşinal capul şi a zis:

— Aşază-te!

Galea se aşeză. I se păru că ambii cugetă la unul şi acelaşi lucru. Dar nu ştiau nici unul, nici altul de unde să înceapă vorba. Deodată Galea a întrebat:

— Andrei Mihailovici, ce vom face totuşi cu Ivan Maximovici? O să mai stea la noi o lună, dar pe urmă?

— Pe urmă o vom înştiinţa pe mama lui.

Conversaţia le-a fost întreruptă, deoarece au fost chemaţi la un bolnav.

Zilele lui Ivan Maximovici erau sumbre şi monotone. A trecut o săptămână. Galina, primind corespondenţa, a pus deoparte scrisoarea adresată lui Ivan Maximovici. Apoi, a repartizat scrisorile celorlalţi bolnavi şi, când se pregătea să iasă din salon, a auzit vocea lui Ivan Maximovici:

— Galina, au venit ai mei?

— Nu, dar au telefonat şi au transmis că tocmai acum copiii sunt în sesiune, iar Olga Mihailovna e plecată în delegaţie şi v-au rugat să nu vă neliniştiţi. Au spus că vă vor scrie o scrisoare.

— Aştept.

Galina a luat scrisoarea pusă deoparte şi s-a dus la chirurg. Au citit-o împreună şi s-au indignat, dar n-aveau nici o putere. Au hotărât ca, deocamdată, să nu vorbească despre aceasta. Galea tocmai pleca de la serviciu, când chirurgul a chemat-o:

— Galina, te rog să mai rămâi peste program şi să vorbeşti cu Ivan Mihailovici despre mama dumnealui. Întreabă-l în ce relaţii sunt şi unde locuieşte bătrâna.

— Bine.

După ce şi-a dat în primire serviciul, Galina a luat un scaun cu rotile şi a intrat în salon.

— Ivan Maximovici, afară e deja primăvară, totul a înflorit în jur. Să mergem la o mică plimbare, vom admira pomii înfloriţi.

— Galina, du-te acasă! Ai obosit toată ziua, nu te mai necăji şi cu mine!

— Stau cu mama, încă nu am familia mea. N-am de ce să mă grăbesc. Şi vocaţia mea este să-l ajut pe oameni. Vreau să fac ceva plăcut pentru dumneavoastră astăzi. Fiica dumneavoastră nu poate să vă plimbe, pentru că e foarte ocupată, iar eu, dacă-mi permiteţi, am s-o înlocuiesc astăzi.

Când Galina a împins căruciorul prin curtea spitalului, Ivan Maximovici a zâmbit, privind atent natura trezită la viaţă.

Şi el dorea să trăiască. A privit-o cu recunoştinţă pe Galina, care se aşezase pe o bancă. Între ei, s-a înfiripat cumva, o conversaţie.

— Ivan Maximovici, povestiţi-mi despre copilărie, despre părinţii dumneavoastră, l-a rugat Galea.

— Nu cred că ar fi ceva interesant pentru tine.

— Ba, dimpotrivă. Îmi place foarte mult să ascult istoriile din vieţile pacienţilor. Sunt diferite, dar toate mă îmbogăţesc spiritual.

Ivan Maximovici a tăcut un timp, după care a început să povestească.

Destăinuirea – Tatăl meu a murit când am împlinit şase ani. Mama nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi-a consacrat întreaga viaţă mie. Ziua lucra ca secretară-dactilografă, iar seara, ca să nu duc lipsă de nimic, spăla albiturile la un salon de coafură. Deşi era foarte ocupată, întotdeauna găsea timp pentru mine. Eram mereu curat şi sătul. De două ori pe săptămână, ne plimbam amândoi prin parc. Îmi povestea istorii captivante. Mai mult ca orice pe lume, mama dorea să devin om, om adevărat, după cum îmi spunea adesea.

Credea în Dumnezeu şi, o dată pe săptămână, mergea la biserică la serviciul religios. Adesea îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre Isus Hristos, care a salvat omenirea, jertfindu-Se pe Golgota. În copilărie, îmi plăcea să ascult asemenea povestiri.

— Ivan Maximovici, dar mai ţineţi minte vreo istorioară despre Isus Hristos?

— Bineînţeles. Este demonstrat că ceea ce-l înveţi pe copil în fragedă copilărie ţine minte toată viaţa.

— Povestiţi-mi ceva.

— Mi-e frică să nu greşesc. Eu n-aş putea povesti aşa cum ar face-o mama mea. În copilărie îmi plăcea mult să ascult poveşti despre viaţa lui Isus. De fapt, am crescut cu povestirile acelea ale mamei. Când am absolvit zece clase cu medalia de aur, mama a fost bucuroasă până la lacrimi. Repeta întruna: „Nu m-am trudit zadarnic. Învaţă, fecioraşule, mai departe. Voi face tot ce depinde de mine, pentru ca să devii om”.

În ziua aceea, când, după absolvirea Facultăţii de Fizică şi Matematică, am susţinut teza de licenţă, mama mă aştepta în parc, pe o bancă. Am ieşit din universitate împreună cu aleasa mea Olea. Ea era anul trei la institutul pedagogic. Eram veseli şi bine dispuşi. Ne ţineam de mână, iar Olea ciripea ca o păsărică. Nici n-am observat-o pe mama care ne venea în întâmpinare. Când a apărut ca din pământ alături de noi, am exclamat uimit:

— Mamă, eşti aici! Mi-am susţinut teza!

— Mă bucur mult pentru tine, fiule.

— Mamă, ea este Olea.

— Bună ziua, Olguţa. Mă numesc Ana Mihailovna, spuse mama şi, cu multă sfială, îi întinse mâna.

Luându-şi rămas bun de la noi, mama zise:

— Eu trebuie să plec, dar tu, Olea, vino pe la noi. Voi fi bucuroasă.

Mama plecă. Eu şi Olea, ţinându-ne de mână ca doi copii, ne-am mai plimbat încă mult timp. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă. Olea a zis aşa, dintr-o dată:

— Nu ştiu de ce mă tem de mama ta. M-a jenat privirea ei pătrunzătoare.

— Ţi s-a părut. Crede-mă, ai s-o îndrăgeşti.

— Nu ştiu dacă o voi putea iubi. Numai o singură mamă există pe lume – cea care te-a născut.

Nu mi-a plăcut că, într-o zi aşa de deosebită, discuţia cu Olea a căpătat un ton atât de neplăcut. Şi am trecut la altă temă. Seara, când ne luam rămas bun, Olea mi-a zise:

— Uită ce am spus. Pur şi simplu, din interiorul meu a vorbit gelozia faţă de mama ta.

Mă duceam acasă bucuros că Olea şi-a schimbat părerea despre mama mea.

Între timp, mama mă aştepta acasă. Pe masa acoperită cu o frumoasă faţă de masă, mă aştepta o splendoare de plăcintă. Am băut ceai cu dulceaţa noastră preferată şi am discutat mult, câte-n lună şi-n stele. Aveam o senzaţie de bine, de pace, căldură şi confort.

Peste un an m-am căsătorit cu Olea. Înainte de aceasta, i-am pus mamei întrebarea dacă-l place Olea. Ea mi-a răspuns:

— Tu ai să trăieşti cu ea. Mi se pare cam alintată şi iubitoare de sine şi îţi va fi greu să trăieşti cu ea.

— Mămico, e bună, foarte bună, am răspuns eu, pur şi simplu tu n-o cunoşti. Vei trăi cu noi şi vei vedea.

— Aşa să fie, fecioraşule, zise ea oftând. Domnul să vă binecuvânteze.

— Dacă există, ne va binecuvânta, am răspuns eu glumind.

— Nu glumi pe seama lui Dumnezeu, fecioraşule. Cu aceasta mult mă întristezi.

— Iartă-mă, mamă, nu mai fac.

Chiar îndată, după căsătorie, am avut o conversaţie neplăcută cu Olea. N-o recunoşteam. Ea pur şi simplu striga: „N-am nevoie de mama ta!”. Tăceam şi credeam că toate se vor aşeza la locul lor cu timpul. Mă chinuia conştiinţa, când mă gândeam ce-l voi spune mamei. Ea aştepta invitaţia, după cum ne-am înţeles, de a sta împreună cu noi. Nu demult primisem un apartament, în care era prevăzută şi suprafaţa de locuit pentru mama, deoarece ea îşi dăduse apartamentul autorităţilor locale, având în vedere că vom sta împreună. Credea că totul e gata pentru mutarea ei la noi. Ştiind că mama aşteaptă s-o luăm, m-am dus la ea. Deschizând uşa, am observat că lucrurile erau deja împachetate. Mama, bucuroasă, m-a întâmpinat cu cuvintele:

Lasă un răspuns