Războiul împotriva rulilor de A. E. Van Vogt

 

I.

Când nava spaţială se pierdu în ceaţa deasă a planetei Eristan II, Trevor Jamieson îşi scoase arma. Se simţea ameţit, epuizat de puternicul curent de aer al uriaşei nave, care îl azvârlise şi-l răsucise pe toată părţile. Însă, conştient de pericol, rămase cu atenţia încordată, cu costumul prins în hăţişul de cabluri al platformei antigravitaţionale de deasupra lui. Îl privea cu ochii mijiţi pe ezwal, care, la rândul lui, îl cerceta iscoditor peste marginea treptei purtătoare, ce se mai legăna încă.

Cei trei ochi ai ezwalului, cenuşii şi reci ca oţelul îl priveau fix; capul său mare, albastru, se legăna în expectativă şi – Jamieson ştia – gata să se retragă degrabă, dacă i-ar fi ghicit intenţia de a apăsa pe trăgaci.

— Ei bine, spuse Jamieson aspru, iată-ne pe amândoi la mii de ani lumină de planeta-mamă; azvârliţi într-un purgatoriu primitiv, pe care tu, după experienţa de viaţă izolată de pe planeta Carson, nu-l poţi încă concepe, în ciuda abilităţii tale de a citi gândurile. Nici măcar un ezwal de trei sute de kilograme nu poate supravieţui, acolo jos, singur.

O labă uriaşă, cu gheare lungi, se apropie de navă şi scutură unul dintre cele trei cabluri subţiri, agăţate de costumul lui Jamieson. Cablul se desprinse cu un şuierat ascuţit, iar forţa smuciturii îl ridică pe Jamieson cu câţiva metri. Căzu la loc şi începu să se legene, atârnat de celelalte două cabluri ca de un trapez. Cu arma în mână îşi întinse gâtul, încercând să apere cele două legături ce mai rămăseseră de un nou atac.

Dar ezwalul nu mai făcu nici o mişcare ameninţătoare; capul acela uriaş era îndreptat spre el, iar ochii aceia calmi şi nemişcaţi continuau să-l iscodească. Într-un târziu, Jamieson îi citi un gând. Un gând calculat, imperturbabil: „în momentul de faţa, mă preocupă un singur lucru. Din cele peste o sută de persoane de pe nava ta, numai tu ai scăpat cu viaţă. Deci, dintre oameni, numai tu ştii că ezwalii de pe planeta pe care o numeşti Carson nu sunt animale neraţionale, ci fiinţe inteligente. Ştim că guvernul ţării tale întâmpină mari dificultăţi cu instalarea şi menţinerea coloniştilor pe planeta noastră, fiindcă suntem consideraţi un fel de forţă naturală periculoasă, greu de înfruntat, dar inevitabilă. Nouă ne convine situaţia asta. Dacă oamenii şi-ar da seama că suntem un inamic inteligent, ar porni un război sistematic şi total împotriva noastră. Asta ne-ar împiedica să ne realizăm ţelul inalterabil de a-i goni pe toţi invadatorii din lumea noastră. Fiindcă ştii lucrul ăsta, decât să risc să scapi din jungla de sub noi, am preferat să sar pe platforma antigravitaţională chiar în clipa în care te-ai desprins din racordul de siguranţă.

— Ce te face să crezi că dacă termini cu mine se va rezolva totul? Ai uitat de cealaltă navă, cu doi ezwali la bord, o femelă şi puiul ei? N-a păţit nimic la ultimul contact cu nava de război a rulilor, care a avariat-o pe asta, iar acum se află, probabil, în drum spre Pământ.

— Îmi dau seama de asta, replică ezwalul dispreţuitor. Ca şi de neîncrederea vădită a comandantului navei doar când i-ai sugerat că ezwalii ar fi mai inteligenţi decât multe fiinţe umane. Numai tu ai putea convinge guvernul de pe Pământ de adevăr, căci doar tu eşti sigur de ei. Cât despre ceilalţi ezwali pe care i-aţi capturat, ei nu-şi vor trăda niciodată semenii.

— Poate că ezwalii nu sunt chiar atât de altruişti cum spui, zise Jamieson cinic. De pildă, sărind pe platforma asta antigravitaţională, nu ţi-ai salvat decât viaţa ta. N-ai fi izbutit să conduci o navă de salvare, aşa că până acum te-ai fi prăbuşit o dată cu nava şi mă îndoiesc că până şi un ezwal ar fi putut…

Glasul i se stinse într-o exclamaţie de uimire, căci cu o răsucire bruscă, ezwalul îşi ridică colţii înspăimântători, albaştri şi-şi întinse ghearele ascuţite către o pasăre uriaşă. Cu aripile strânse, ca un înveliş de cort, pasărea se năpustea în picaj spre navă. Nu se abătu de la obiectivul ei. Jamieson îi zări în fugă ochii proeminenţi şi ghearele tăioase, pregătite să-l atace pe ezwal şi se înspăimântă.

Impactul cu ezwalul făcu ca nava să se legene precum o surcică pe o mare învolburată. Jamieson fu aruncat cu o viteză ameţitoare dintr-o parte în alta. Fâlfâitul cumplit al acelor aripi uriaşe răsuna ca nişte bubuituri de tunet. Îşi ridică arma gâfâind. Flacăra albă atinse una dintre aripi şi o pătrunse, lăsând o pată neagră. Aripa se lăsă în jos şi, în acelaşi moment, pasărea fu azvârlită de pe navă de forţa şi furia ezwalului. Cădea fără încetare, învârtindu-se încetişor, până se pierdu în întunecimea fâşiei de pământ de dedesubt.

Un scrâşnet, venind de deasupra capului său, îl făcu pe Jamieson să-şi ridice degrabă privirile. Pierzându-şi echilibrul, ezwalul se clătina pe marginea navei, bătând neputincios aerul cu cele patru labe dinainte. Celelalte două se luptau din răsputeri cu barele de metal din partea superioară a navei… Şi învinseră. Corpul său uriaş se dădu înapoi, până când nu se mai văzu decât capul masiv. Jamieson coborî arma prost dispus.

— Vezi, zise el, până şi o pasăre a fost periculoasă pentru noi… Şi puteam să-ţi găuresc burta. N-am făcut-o pentru simplul fapt că am nevoie de tine… Şi tu de mine. Situaţia e usturătoare: cred că, până acum, nava trebuie să se fi prăbuşit pe uscat, dincolo de Strâmtoarea Diavolului, o fâşie de apă de aproximativ douăzeci de mile lăţime, care separă această mare insulă de continent. Am părăsit nava în ultima clipă; imediat după aceea, curentul ne-ar fi împiedicat s-o facem. Însă acum singura noastră şansă de salvare este să ajungem din nou la ea. Are provizii şi ne va ocroti de fiarele primitive din galaxia asta. Poate că aş izbuti să repar şi radioul sub-spaţial, sau chiar vreuna din navele de salvare.

Dar ca să ajungem acolo, va trebui să ne adunăm forţele şi să ne folosim toate resursele. La început, cincizeci de mile – sau mai mult – de junglă deasă şi ostilă, de aici până la Strâmtoarea Diavolului. Apoi va trebui să construim o plută navigabilă, destul de mare ca să ne apere de monştrii marini, care ne-ar putea înghiţi cu totul. Ca să ducem totul la bun sfârşit, e nevoie de forţa ta uriaşă şi abilitatea ta în luptă, plus puterea ta telepatică, priceperea mea şi arma mea atomică. Ce zici?

Ezwalul nu răspunse. Jamieson îşi vârî arma în teacă. La ce bun să-i facă vreun rău singurei fiinţe care îl putea ajuta să scape?! Spera ca şi ezwalul sa gândească la fel.

Un vânt călduţ, umed îi învălui trupul, aducând primele miasme respingătoare ale junglei de dedesubt. Treapta purtătoare se afla încă la mare înălţime, deşi prin ceaţa deasă ce se înstăpânise dedesubt fâşia de junglă primitivă şi marea se vedeau mai bine acum – o întindere fără noimă, unde copacii întunecaţi alternau cu ochiuri de apă, ce strălucea sub razele arzătoare ale soarelui.

Priveliştea se mărea din ce în ce mai mult şi devenea mai fantastică. Către nord, prin ceaţa învolburată, până unde puteai desluşi cu privirea, se întindea o încâlcire umedă de vegetaţie. Jamieson ştia că undeva, în întunericul de dincolo de junglă, se afla întinderea respingătoare de apă numită Strâmtoarea Diavolului. Toate acestea făceau parte din nesfârşita, cumplita realitate a planetei Eristan II.

— Cum nu răspunzi, continuă Jamieson calm, cred că te gândeşti că te poţi descurca singur. De-a lungul vieţii voastre îndelungate, toate generaţiile strămoşilor tăi, tu şi semenii tăi v-aţi bazat numai pe forţa trupului pentru a supravieţui. În vreme ce oamenii se adunau înfricoşaţi în peşteri, descoperind focul ca protector parţial, construind cu disperare arme noi, ca să preîntâmpine moartea violentă, de-a lungul atâtor sute de secole, ezwalii de pe Carson au străbătut continentele de pe planeta lor mare şi fertilă, fără teamă, neîntrecuţi în forţa şi intelect, neavând nevoie de acoperiş deasupra capului, de foc, de îmbrăcăminte, de arme…

— Adaptarea la un mediu de viaţă ingrat, îl întrerupse ezwalul cu răceală, este ţelul logic al unei fiinţe superioare. Oamenii au creat ceea ce ei numesc civilizaţie, dar care este de fapt o barieră materială între ei şi mediul înconjurător; o barieră atât de complexă şi de incomodă, încât numai pentru a o menţine rasa umană îşi dedică întreaga ei existenţă. Omul, ca individ, e un sclav frivol şi încrezător, care îşi petrece viaţa în slujba artificialităţii şi moare demn de compătimire din pricina vreunei afecţiuni a trupului său ros de boli. Dar tocmai această fiinţă plăpândă şi arogantă, cu dorinţa ei neostoită de a domina, constituie cel mai mare pericol pentru rasele raţionale, stăpâne pe sine, ale Universului.

Jamieson râse scurt.

— Dar, conform normelor voastre, trebuie să recunoşti că această nesemnificativă manifestare de viaţă, care a luptat cu succes împotriva tuturor piedicilor, a aspirat spre cunoaştere şi în final a ajuns la stele, este demnă de laudă.

— Prostii! Replica vădea iritare. Omul şi gândurile lui constituie o maladie. Ca dovadă, acum câteva minute, ai recurs la argumente făţarnice ca să-mi obţii sprijinul. Un exemplu caracteristic al nesincerităţii umane. Sau, mai mult, continuă ezwalul, nu am decât să anticipez momentul aterizării. Presupunând că nu voi încerca să-ţi fac vreun rău, totuşi trupul tău demn de milă se va afla într-un continuu pericol de moarte, în vreme ce eu – ei bine, trebuie să recunoşti că, deşi acolo jos aş putea întâlni animale mai puternice decât mine, diferenţa nu poate fi atât de mare, încât inteligenţa mea să nu poată face faţă situaţiei. De fapt, mă îndoiesc că s-ar afla vreun animal mai puternic şi totodată mai iute decât mine.

— Nu atâta timp cât ar fi singur, spune Jamieson cu răbdare. Era încordat şi speriat, conştient că fiecare argument pe care l-ar aduce ar însemna viaţa sau moartea. Dar, de pildă, chiar şi planeta ta suficient de populată ar apărea pustie în comparaţie cu asta. Chiar şi un soldat bine antrenat şi înarmat până-n dinţi nu ar putea ţine piept unei mulţimi copleşitoare. Replica nu întârzie.

— După raţionamentul tău noi doi n-am izbuti oricum. Mai ales când unul dintre noi este schilodit prin ereditate şi ar reprezenta mai degrabă un handicap decât un sprijin pentru celălalt, cu toate că posedă o armă pe care se bizuie prea mult.

Jamieson se străduia să-şi stăpânească exasperarea. Insistă:

— Nu încerc să scot în evidenţă importanţa armei, deşi n-ar trebui subestimată. Important este…

— Inteligenţa ta nemaipomenită, presupun, veni replica, care te îndeamnă să insişti la nesfârşit într-o discuţie inutilă.

— Nu mă refer la inteligenţa mea, stărui Jamieson. Ci la inteligenţa noastră. Mă refer la avantajul…

— Ce-ai vrut să spui n-are nici o importanţă. M-ai convins că nu vei scăpa cu viaţă de pe insulă. De aceea…

De data aceasta, două braţe lungi se întinseră iute, în acelaşi timp. Cele două cabluri care îl mai susţineau pe Jamieson se rupseră ca două fire de aţă. Lovitura fu atât de puternică, încât Jamieson fu aruncat în sus, trupul său descriind un arc de treizeci de metri înainte de a începe să coboare prin aerul umed şi greu.

Gândul ezwalului, plin de ironie, îl ajunse de sus: „Văd că eşti un om norocos, Trevor Jamieson: pe lângă rucsac, mai cari şi o paraşută în spinare. Asta ar trebui să te ajute să ajungi teafăr pe sol. De aici înainte, eşti liber să-ţi exerciţi puterile de convingere asupra oricărui locuitor al junglei cu care te vei întâlni. Adio!”

Jamieson trase de maneta paraşutei, îşi încleştă dinţii şi aşteptă. Un timp, constată îngrozit că viteza de cădere nu se diminua deloc. Se răsuci cu greu să vadă ce se întâmpla, întrebându-se dacă paraşuta nu se prinsese cumva de unul dintre cele trei cabluri rupte, care nu i se desprinsese de costum. O primă privire îl linişti. Începea să se desprindă încetişor din suport. Se îmbibase cu apă, evident din cauza umidităţii excesive şi chiar după ce se deschise, trecură câteva secunde până să se umfle în întregime deasupra capului.

Jamieson desfăcu cablurile ce rămăseseră prinse de costum şi le aruncă. Nu cădea cu viteză moderată, din pricina densităţii aerului – aproape şaptezeci şi cinci de kilograme pe metru pătrat la nivelul mării. Se strâmbă. Curând, chiar prea curând, avea să ajungă la nivelul mării.

Dar nu vedea nici urmă de mare sub el. Doar câteva ochiuri de apă şi câţiva copaci răzleţi. Restul era un fel de luminiş, numai că nu prea arăta ca atare. Avea un aspect cenuşiu, respingător. Când recunoscu ce era de fapt, şocul făcu să i se scurgă tot sângele din obraji. O mlaştină! O mare fără fund, de mâl vâscos şi lipicios. Cuprins de panică, trase de legăturile paraşutei, ca şi cum printr-un simplu efort fizic s-ar fi putut apropia de junglă, jungla aceea atât de apropiată şi totuşi cât de depărtată! (făcu un calcul rapid) la un sfert de milă. Gemu şi se chirci anticipând acea uitare dezgustătoare şi sufocantă la care avea să ajungă în numai câteva minute.

Cumplita spaimă a primejdiei îl stimula. Jamieson începu să-şi manevreze cu grijă căderea paraşutei, în aşa fel încât să se poată deplasa cât mai mult. Deodată, îşi dădu seama că n-o să ajungă la pâlcul de copaci. Paraşuta se afla la vreo sută cincizeci de metri deasupra întinderii pestriţe şi ucigătoare de mâl, iar jungla cam la aceeaşi distanţă spre nord-vest. Ca să ajungă la ea, trebuia să coboare cu o înclinaţie de patruzeci şi cinci de grade, lucru imposibil, dacă nu sufla vântul. Nici nu-şi termină bine gândul, că simţi cum o briză uşoară ridică paraşuta încetişor şi o duce mai aproape de ţintă. Vântul veni pe neaşteptate, dar tot aşa de brusc dispăru. Fără să-i schimbe hotărâtor situaţia.

Momentul decisiv se apropia cu iuţeală. Marginea junglei se afla la şaizeci de metri depărtare, apoi la treizeci şi apoi văzu cum piciorul lui va lovi mâlul cenuşiu-verzui, nemişcat, în numai câteva secunde. Îşi ridică picioarele cât putu de sus, săltându-şi în acelaşi timp şi mâinile până la cele două mănunchiuri de cabluri acolo unde acestea se prindeau de costum. Făcu un efort să şi le înfăşoare în jurul încheieturilor de la mâini şi-şi ridică trupul în sus. Tot nu era de-ajuns. Genunchii au arat mâlul la vreo zece metri depărtare de arbuştii care marcau fâşia cea mai apropiată de pământ.

În aceeaşi clipă, se lungi pe suprafaţa mişcătoare ca să-şi distribui în mod egal greutatea trupului, deşi miasmele greţoase ale mlaştinii atât de apropiate de chipul său îi îngreunau respiraţia. Înainte ca paraşuta sa se dezumfle dădu drumul la legături, pentru ca vântul să o poată duce mai departe de el. Exista o şansă ca…

Steaua norocului nu-i apusese încă. Paraşuta se undui şi căzu printre arborii cei mai apropiaţi şi smucitura lui uşoara nu reuşi să o elibereze. Trupul i se înfundase pe jumătate în nămolul moale, care îl absorbea tot mai mult. Smuci de câteva ori de legăturile paraşutei, apoi trase cu putere. Mâlul continua să se lipească de el cu insistenţă.

Disperat, Jamieson trase cât putu de tare de legături. Reuşi să se elibereze pe jumătate; în acelaşi timp, auzi cum paraşuta se rupse şi simţi cum legăturile se slăbiră. Jamieson le strânse cu mâini tremurătoare până ce numai opuseră rezistenţă, apoi trase din nou cu putere. De data aceasta, corpul i se mişcă mai în voie. Mai trase de două ori şi reuşi să lunece pe suprafaţa clocotitoare.

Ţinând strâns de legături, avansă apucându-le cu mâna dreaptă, apoi cu stânga, până ce atinse rădăcinile unui arbust. Cu un ultim avânt frenetic, mânat de repulsie, îşi croi drum, înaintând anevoios printre ramurile arbustului şi se aruncă înspre paraşută, pe locul unde aceasta se înfăşurase în vârful unei tufe înalte. Tufa se îndoise şi mai mult sub greutatea trupului său, legănându-se. Stătu acolo culcat pe burtă, câteva minute, nebăgând de seamă ce-l înconjura. Când privi în jurul său, rămase neplăcut impresionat, cercetă locul, cu atenţie sporită, mai ales, după toate prin câte trecuse. Se afla pe o mică insulă, despărţită de restul junglei printr-o mlaştină de vreo treizeci de metri. Insula avea cam zece metri în lungime şi şase în lăţime; cinci copaci, dintre care cel mai înalt măsurând aproximativ zece metri, duceau o existenţă precară pe acest teren îmbibat cu apă, dar relativ ferm.

Sentimentul de nelinişte făcu loc speranţei. Înălţimea totală a celor cinci copaci însuma peste treizeci de metri. Lungime suficientă. Însă speranţele i se spulberară. În rucsac avea o toporişcă. Se imagină tăind copacii cu ea, curăţindu-i de crengi şi aşezându-i unul lângă altul. O treabă dificilă şi de durată.

Jamieson se aşeză simţind pentru prima oară o durere în umeri, conştient de încordarea trupului său şi de căldura apăsătoare. Abia zărea soarele, o pată albă pe cerul ceţos, dar era aproape deasupra capului. Asta însemna, pe planeta aceea care se învârtea încet că rămâneau vreo douăsprezece ore până la căderea nopţii. Oftă dându-şi seama că era mai bine să profite de relativa siguranţă pe care i-o oferea acel loc şi să se odihnească niţel. În timp ce îşi alegea un colţişor retras, acoperit cu crengile arbuştilor, îşi aduse aminte de uriaşa pasăre de pradă întâlnită mai devreme. Se târî de pe fâşia de iarbă umedă şi se rostogoli sub un umbrar de frunze.

Căldura era mai suportabilă acolo, deşi umbra se risipise. Cerul strălucea orbitor din toate direcţiile. Îl dureau ochii; îi închise. Pesemne că adormise. Când deschise ochii, trecu o vreme până să izbutească să localizeze soarele. Se deplasase spre orizont. Cel puţin două ore, poate trei. Jamieson începu să se mişte, se întinse şi constată că se simţea refăcut. Tocmai când se gândea, mintea i se bloca de şocul unei descoperiri uluitoare.

Un pod de copaci căzuţi, mai gros şi mai solid decât toţi cei aflaţi pe mica insulă, se întindea sfidător peste mlaştină, ducând până la jungla de dincolo de ea. Creierul i se puse din nou în funcţiune. Nu avea dubii în privinţa celui care realizase acel lucru grandios. Totuşi, deşi presupunerile lui erau probabil corecte, simţi un fel de panică primordială când trupul uriaş, ca de saurian, al ezwalului îşi făcu apariţia deasupra arbuştilor şi cei trei ochi cu priviri de oţel se întoarseră spre el. Un gând ajunse până la el: „Să nu-ţi fie teamă, Trevor Jamieson. M-am gândit mai bine şi am ajuns la concluzia că punctul tău de vedere e demn de luat în seamă. Am să te ajut pentru moment şi…”

Râsul strident al lui Jamieson întrerupse gândul.

— Vrei să spui că te-ai izbit de ceva şi nu ştii cum să te descurci. Numai că dacă intenţionezi să fii altruist, cred că va trebui mai întâi să văd ce s-a întâmplat.

Îşi puse rucsacul pe umeri şi porni către pod.

— Până una alta, avem un drum lung de parcurs.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns