Război Împotriva Yazilor de E. Van Vogt

Capitolul 1

La adăpostul întunericului, pasărea trecu rapid pe lângă submarin de la un capăt la altul al acestuia, zburând razant aproape la nivelul punţii şi la aproximativ zece metri spre babord. Era uriaşă, iar Kenlon, care îi zări înaintarea pe fundalul cerului înnorat, întoarse capul şi o urmări cum se îndepărta, schimbându-şi traiectoria, în zborul ei rapid spre nord-vest.

Kenlon îl privi întrebător pe maistrul timonier Reichert, care era ocupat cu aparatura electronică de direcţionare. Însă acesta nu părea să fi observat ciudata pasăre care trecuse pe lângă ei. Kenlon îşi îndreptă din nou privirea spre direcţia în care se dusese pasărea. Spuse, abia şoptit:

— Nu-i bună direcţia, păsărico! Dacă vrei să supravieţuieşti, nu spre Tokyo trebuie să zbori. De fapt…

Se opri încruntat. Ce ciudat, îşi spuse. Scoase telefonul din cutia lui impermeabilă.

— Aici Tedders, se auzi vocea locotenentului Tedders.

— Eu joc un joc, spuse Kenlon, şi nu mai pot ţine socoteală ca lumea. La ce distanţă ne aflăm de uscat?

— M-aţi trezit din somn, domnule, din cel mai adânc somn de care am avut parte de câteva săptămâni, spuse Tedders pe un ton plin de indignare.

Kenlon zâmbi satisfăcut. Între membrii echipajului se instituise un pariu, care urma să fie câştigat de acela dintre ei care, atunci când avea să fie trimis să-l trezească pe Tedders pentru ceva important, avea să-l găsească dormind. Ofiţerul de pe submarinul Sea Serpent avea incredibila aptitudine de a se trezi cu câteva secunde înainte de a fi sunat.

Nimeni nu-l văzuse vreodată moţăind când era de serviciu. Acum era de serviciu.

Tedders îşi încheie reproşurile, apoi spuse:

— Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră, domnule Kenlon, Pacificul este probabil cea mai mare zonă oceanică în această emisferă, iar submarinul Flotei Americane Sea Serpent1, care şi-a părăsit baza, în vederea celui mai lung parcurs de probă din scurta sa existenţă, se află acum la aproximativ o mie nouă sute de kilometri de cel mai apropiat atol cunoscut. Poate că aici e o mică exagerare.

— Mai uimeşte-mă puţin cu cunoştinţele tale, îl ironiză Kenlon. Înşiră-mi, fără prea multe înflorituri, numele tuturor păsărilor mari pe care le cunoşti şi care pot parcurge în zbor trei mii opt sute de kilometri.

— Păi… ar fi albatrosul.

Făcu o pauză, iar Kenlon îl îndemnă:

— Hai continuă.

— Vezi dumneata – spuse Tedders cu iritare în glas, vreau să ştii că atunci când a început războiul din Coreea, tocmai mă instalam comod într-un fotoliu mare cu o pernă moale de la firma Carruthers, Carruthers, Tait şi Carruthers, care nu sunt ornitologi. Nimeni nu-mi va putea da vreodată o explicaţie logică a faptului că, după terminarea războiului, m-am hotărât să rămân în armată şi să-mi petrec restul zilelor într-o ţeavă de scurgere, plină de instalaţii, în adâncul mărilor.

— Albatrosul, cugetă Kenlon cu voce tare. Ăsta are cumva o dimensiune de trei-patru metri, cu aripile desfăcute?

— Exact.

— Cu un cioc lung, puternic?

— Mda!

— Cu paisprezece pene în coada rotundă şi cu aripi foarte înguste?

— Întocmai.

— Trebuie să te gândeşti la ceva, spuse Kenlon. Aceasta nu era aşa. Cu aripile întinse, măsura şase metri, avea aripi lungi.

— Poate că e jupânul tuturor albatroşilor.

— Fără cioc, fără nici un fel de pene în coadă – continuă Kenlon – şi cu un corp care părea aproape greoi, de mare ce era, chiar şi cu acele aripi mari. Întrebare: Pot liliecii să atingă dimensiunile unui mic avion?

— Întrebare, spuse Tedders. Oare căpitanii de vas se ţăcănesc după ce petrec o anumită bucată de timp în fiecare noapte, pe punte, deasupra celorlalţi? Sau tocmai asta-i problema, că ajung să plutească cu ajutorul câtorva păhărele din rezerva secretă de licori bahice?

Kenlon, care nu bea niciodată, se încruntă. Ştia că nu avea de ce să se supere, din moment ce el se aflase la originea micului joc. Nu-i pica însă deloc bine să i se spună în faţă că avea probleme psihice. Spuse, cu politeţe în glas:

— Voi mai face unele observaţii, domnule Tedders, şi de această dată voi purta ochelari.

Aşeză receptorul la loc şi rămase în picioare, învăluit în beznă, ridicându-şi privirea spre cerul nopţii. Stratul de nori se îngroşase în locul în care dispăruse pasărea, dar spre sud-est, acolo, unde luna era mascată de nori albi, se zăreau porţiuni albastre de cer pe care sclipeau stelele.

Trebuie că acolo, sus, bătea vântul, căci luna se deplasă brusc pe unul din acele fundaluri negru-albastre. Lumina ei pătrundea printr-o deschizătură din ce în ce mai mare. Prin această porţiune razele albe ale lunii învăluiau submarinul şi luminau cu putere marea întunecată.

O umbră traversa imaginea lunii. Kenlon, care era pe cale să se întoarcă, ridică din nou privirea. Apoi scoase un icnet şi se prinse cu putere de parapet. Pe fundalul lunii se putea vedea clar silueta unui bărbat înalt cu aripi. Aripile nu erau deschise decât parţial şi erau nemişcate. Părea ţintuit acolo, precum o fiinţă de coşmar, o simplă siluetă neagră. Îl privea fix pe Kenlon.

Această imagine imobilă se menţinu mult timp. Apoi picioarele i se îndoiră, trupul pierzându-şi aspectul uman.

O pasăre uriaşă ieşi din razele lunii, ţâşnind spre bezna din jur.

Minutele se scurgeau greu. Uriaşa navă strălucitoare înainta şuierând prin apele puţin agitate, ca un monstru despicând în viteză marea întunecată.

Turbinele acţionate atomic îşi menţineau ritmul constant, în plină forţă. Prin tambuchi se ivi un cap.

— Pot să urc, domnule Kenlon? spuse Tedders. Kenlon confirmă cu o mişcare a capului.

— Ce este?

Tedders se caţără pe scară, până ajunse lângă el.

— M-am tot gândit, spuse el, la păsări care cu aripile întinse măsoară şase metri, la un ofiţer pe nume William Kenlon care este celebru pentru aprecierile sale extrem de exacte, când e vorba de distanţe sau de lungimea vapoarelor aflate la doi kilometri distanţă. Şi, în sfârşit, m-am gândit foarte mult la un tip pe nume Tedders care nu e deajuns de isteţ ca să înţeleagă când o conversaţie e serioasă.

Se întrerupse.

— Chiar aţi văzut pasărea aceea?

Era o formă de a-şi cere scuze. Ceea ce însemna că ultimele cuvinte rostite de Kenlon la telefon îi trădaseră enervarea. Kenlon ezită. Căuta cuvintele potrivite pentru a descrie exact ceea ce văzuse ultima oară. Şi clătină încetişor din cap.

— Era întuneric, spuse el, şi era acolo – arătă undeva, în beznă – şi n-am văzut decât o imagine neclară.

— Din punct de vedere aeronautic – spuse Tedders – eu sunt un începător. Era cât pe ce să mă înscriu în aviaţie – spun că era, deoarece m-au respins categoric. Dar oare ar fi fost posibil să fie avion mic, foarte lent? Un fel de avion de observaţie? La urma urmelor, nu sunt puţini cei care ar vrea să afle ce-i cu noi aici.

Kenlon nu răspunse imediat. Şi nu din cauză că spusele celuilalt nu i se păreau demne de analizat. Ceea ce făcuse să realizeze că văzuse, într-adevăr, ceva, era presupunerea lui Tedders, cum că vorbise foarte serios la telefon.

Se gândea intens: Ce am văzut? O pasăre asemănătoare unui om, care, cu aripile întinse, măsura şase metri! Începu, nesigur, să se întrebe dacă nu cumva o ţară reuşise să inventeze aripi ataşabile fiinţelor umane. Era o idee complet nouă. Şi îi trebui un minut pentru a-şi fixa în minte problemele mecanice ale unei astfel de invenţii.

Se trezi din scurta reverie cu convingerea că cel mai bine era să spună cât mai puţine. Zâmbi chinuit şi se uită la micuţul Tedders.

— Un asemenea avion să vină aici? spuse el neîncrezător. În plus ar fi apărut pe radarele noastre, dar nu mi s-a raportat nimic. Se pare că numai eu am văzut-o, şi nici eu nu sunt sigur…

— Domnule Kenlon!

Era maistrul-timonier Reichert. Kenlon se întoarse pe jumătate, enervat de întrerupere.

— Da? spuse el.

— Aţi trimis pe cineva la capătul punţii din faţă?

— Ce să fac? întrebă Kenlon.

Se răsuci. Apoi ajunse pe punte, ţâşnind spre silueta care era agăţată de proră. Auzea în spatele lui paşii grei ai lui Reichert, iar undeva, mai în urmă, Tedders dădea nişte ordine, printre dinţi, pe un ton răstit, prin tambuchi.

Când Kenlon se apropie, omul înaripat îşi ridică privirea. Ochii lui mari străluceau în noapte ca nişte giuvaeruri opace. Era prea întuneric pentru a i se putea distinge trăsăturile feţei, sau măcar conturul corpului.

Singurul lucru important, asupra căruia Kenlon se concentră după o privire scurtă, era faptul că omul-pasăre prindea un fel de obiect metalic de marginea exterioară a prorei lui Sea Serpent.

Obiectul metalic sclipea, reflectând jucăuş în jur razele intermitente ale lunii, acum parţial ascunsă. Omul ghemuit se aplecase deasupra lui, bătând din aripile sale monstruoase care porneau mult de sub omoplaţi.

Şi era nemişcat. Stătea agăţat acolo cu o disperare ciudată, apăsând obiectul metalic pe suprafaţa metalică a submarinului, în timp ce Kenlon, aplecat peste parapetul jos şi ţinându-se de suportul drapelului, lovi cu pumnul.

Izbi un corp foarte uşor, pufos, care reuşi cumva să-i evite lovitura, după care se întinse în faţă. Fu apucat de nişte mâini, apoi aruncat pe spate, peste parapet, pe puntea sigură.

Creatura îl urmă, bătând din aripi, în timp ce se repezea spre el.

Kenlon nu-şi dădu seama când anume se aprinseră reflectoarele. Se lupta cu putere contra unui trup uman extrem de uşor, dar la fel de puternic ca şi el.

Capul îi era izbit de aripi uriaşe. Omul-pasăre se desprinse brusc. Kenlon zări, preţ de o clipă, un chip uscăţiv, încordat, cu buze de om care dezveleau acum un şir de dinţi albi. Apoi trupul deşirat se ridică de acolo. Pentru o clipă, conturul omului înaripat deveni vizibil în fasciculul reflectorului, orientat în sus. Apoi, mai rapid decât razele oscilante, se răsuci în lateral şi se făcu nevăzut în beznă, spre nord.

În spatele lui Kenlon, ca o reacţie la cele petrecute, o mitralieră începu să spargă liniştea nopţii cu tirul ei.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns