Profesorul Bolnav de Edmondo De Amicis

Ieri seară, după ce am ieșit de la școală, m-am dus să văd pe profesorul meu, care e bolnav. S-a îmbolnăvit de prea multă muncă. Cinci ceasuri de lecții pe zi, o oră de lecții de gimnastică și încă două ceasuri de lecții seara la mește-șugari; asta înseamnă să dormi puțin, să mănânci pe apucate și să te frămânți de dimineață până seara! Și-a prăpădit sănă-tatea. Bine zice mama.
Mama mă aștepta în gang: eu urcai scările singur și întâlnii pe profesorul cu barba neagră, Coatti, cel care spe-rie pe toți și nu pedepsește pe nimeni; el se uita la mine cu ochi mari și se repezea ca un leu, în glumă, dar fără să râdă; eu însă mai râdeam încă pe când sunam clopoțelul, la al pa-trulea etaj; dar îmi trecu pofta de râs, când servitoarea mă introduse într-o odaie sărăcăcioasă, întunecoasă, unde zăcea profesorul meu. Stătea într-un pătuț de fier; îi crescuse barba. Își puse mâna la frunte, ca să vadă mai bine și zise cu glasul lui cel blând:
— Tu ești, Enrico?
Eu mă apropiai de pat, el îmi puse mâna pe umăr și-mi zise:
— Bravo, băiete! Bine ai făcut că ai venit să vezi pe bietul tău profesor. Uite în ce stare am ajuns! Dar cum mergi cu școala? Ce fac camarazi tăi? Ia spune-mi, nu e așa că toate merg bine și fără de mine? Nu simți lipsa mea deloc, ori ați și uitat pe bătrânul vostru profesor?
Eu voiam să-i răspund:
— Nu, dar el mă opri, zicându-mi:
— Lasă, drăguțule, știu eu că voi mă iubiți! și suspină.
Mă uitai la niște fotografii, ce erau atârnate pe perete.
— Vezi! îmi zise, sunt portretele elevilor mei de douăzeci de ani încoace. Acești buni băieți sunt singura mea mân-gâiere. Când voi muri, lor am să le dau cea din urmă privire a mea; lor, căci cu ei mi-am petrecut viața. O să-mi dai și tu portretul, când vei sfârși clasele, nu e așa?
Apoi, luând o por-tocală de pe măscioară, mi-o dete, zicându-mi:
— E un dar de bolnav.
Mă uitam la el și simțeam că mi se strânge inima; n-aș putea să spun de ce.
— Bagă de seamă, Enrico! reluă el, cred că o să scap, dar dacă voi muri, te sfătuiesc să înveți cu luare-aminte aritme-tica, fiindcă ești cam slăbuț la această materie; silește-te, căsnește-te puțin; totul este să biruiești cele dintâi greutăți; ade-seori nu este lipsă de aplicare, e mai mult o închipuire, o idee fixă; ți se pare că nu poți. Te înșeli; omul poate multe, când voiește. Se opri obosit de atâta vorbă.
M-au prins frigurile, șopti el, încetinel, sunt aproape dus pe jumătate, știi! Adu-ți aminte de aritmetică, silește-te; de nu reușești întâia dată, încearcă iarăși, și astfel mereu. Încetul cu încetul, cu răbdare și fără să-ți frămânți capul, înainte cu bărbăție și vei izbuti; ți-o spun eu. Acum du-te, drăguțule! Salută pe mama. Cu voia lui Dumnezeu ne vom revedea la școală, și de nu, adu-ți aminte câteodată de profesorul tău din clasa a III-a.
La aceste cuvinte îmi veni să plâng.
— Apleacă-ți capul! îmi zise.
Mă aplecai pe căpătâiul lui; el mă sărută pe frunte și adăugă:
— Du-te fiul meu, și Dumnezeu să te țină!
După aceea se întoarse cu fața spre perete; iar eu, înecat de emoție, mă repezii jos, pe scări, căci simțeam nevoia de a o îmbrățișa pe mama mea.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns