Profesoarele de Edmondo De Amicis

Garoffi era azi foarte îngrijorat, fiindcă se aștepta să fie aspru dojenit de profesorul Perboni.
Profesorul, însă, n-a venit, și fiindcă lipsea și suplinitorul, a venit doamna Cromi de ne-a ținut lecția. Doamna aceasta e cea mai bătrână dintre toate profesoarele. La ea au învățat să scrie și să citească mai toate doamnele care-și aduc acum copiii la școala noastră. Azi era cam tristă, fiindcă unul din fiii ei este bolnav.
Cum o văzură băieții, că intră în clasă, începură să facă larmă pentru că nu-i prea știu de frică.
Dânsa, fără să se arate supărată, le zise cu o voce liniștită și blândă.
— Vă rog, copii, respectați părul meu alb; eu vă sunt mai mult mamă decât profesoară, și am crescut pe o mare parte din mamele voastre.
Nici unul din băieții nu mai cuteză să ridice glasul; până și îndrăznețul Franti se mulțumi să-și bată joc de dânsa pe furiș.
Doamna Cromi fusese înlocuită în clasa ei cu doamna Delcati, profesoara fratelui meu. Iar în clasa doamnei Delcati făcea lecție o domnișoară, pe care băieții o pore-cliseră „măicuța călugăriță” Ea se poartă tot în haine închise și cu un șorț negru. Părul îi e bine netezit pe frunte; are ochii albaștri ca vioreaua; o față străvezie și o voce așa de lină, încât s-ar zice că șoptește o rugăciune.
Mama zice că nici nu se aude, și într-adevăr este foarte blândă și timidă; nu strigă, nu se supără și cu toate astea ține pe copii totdeauna în tăcere; până și cei mai isteți își pleacă imediat capul, când ea îi amenință cu degetul. În clasă la dânsa e ca la biserică, de aceea au și poreclit-o „măicuța călugăriță”.
Mie îmi place și mica profesoară din divizia a III-a a clasei I elementară: domnișoara aceea cu chipul ca un trandafir, cu două gropițe în obraji.
Ea poartă o pană albastră la pălărie și o cruciuliță de aur la gât. Este totdeauna veselă, zâmbește mereu, vorbește cu o voce așa de limpede, încât ai crede că tot cântă și bate din palme, ca să facă tăcere.
Când ies copiii, ea aleargă când după unul, când după al-tul, ca să-i țină la rând, apoi îndreaptă gulerul unuia, în-cheie pe altul la haină, ca să nu răcească; îi însoțește până pe uliță, ca să nu se ia la bătaie; se roagă de părinți, să nu-i pe-depsească acasă; dă manșonul ei vreunuia căruia îi e frig. Copiii cei mai mici se agață mereu de ea, o sărută, o mân-gâie, o trag de rochie, de voal și ea le rabdă toate, îi sărută râzând și în fiecare zi se întoarce acasă ciufulită, cu gulerul strâmb, obosită, dar tot veselă.
Această drăguță de profesoară dă și lecții de desen la o școală de fete și susține cu munca sa pe mama și pe fratele ei.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns