Profesoara Mea Din Clasa I Superioara de Edmondo De Amicis

Profesoara mea s-a ținut de cuvânt; a venit azi pe la noi, tocmai când era să ies cu mama, să ducem ceva rufe unei femei sărace, recomandată într-un ziar milostivirii publice.
Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; deci o primirăm toți cu multă bucurie. Este tot așa de slabă și e tot cu vălul ei verde la pălărie, îmbrăcată foarte simplu și piep-tănată rău, căci n-are vreme, sărăcuța, să se dichisească. Pa-re a fi și mai șubredă decât în anul trecut și are vreo câteva fire de păr alb, tușește mereu.
Mama o întreabă:
— Cum o duci cu sănătatea? Mi se pare că nu prea te îngrijești!
— Ași, și ce face asta, răspunse ea zâmbind, dar cu ochii triști.
— Poate că prea vorbești tare! adăugase mama, că te oste-nești prea mult cu copiii? Așa și e; glasul ei se aude întruna, și îmi aduc aminte de când eram în clasa ei, că vorbește tot mereu; vorbește ca să țină copiii atenți și nu șade o clipă jos.
Eram sigur că o să vină pe la noi, ea nu-și uită niciodată elevii; ține cu anii minte numele tuturor.
În timpul examenelor de sfârșitul lunii aleargă la director, ca să-l întrebe ce note au luat copiii; îi așteaptă la ușă și le cere caietele de compoziții, ca să vadă dacă au făcut progrese.
Mulți, care sunt acum în gimnaziu, care poartă pantaloni lungi și au ceasornice, merg la dânsa s-o vadă.
Azi venise la noi obosită, căci se întorcea de la o expoziție de tablouri unde-și dusese elevii, ca și în anii trecuți, când mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca să le explice și să le arate toate lucrurile.
Biata profesoară! E și mai prăpădită, dar tot veselă; când vorbește de școală îi crește inima. Ea ceru să vadă patul (care acum este al fratelui meu) în care zăcusem așa de greu acum doi ani; se uită lung la el fără ca să vorbească.
Rămase puțin la noi, căci avea de gând să meargă la un elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete de corectat. Muncă pentru toată seara! Ba încă, înainte de a înnopta, trebuia să mai dea și o lecție de aritmetică unei prăvăliașe.
— Ascultă, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubești tu pe profesoara ta, acum când dezlegi probleme grele și faci compoziții lungi? După aceea mă sărută, plecă și strigă încă din capul de jos al scării: Să nu mă uiți, știi! Enrico!
— Nu, buna mea profesoară, nu! N-o să te uit niciodată! Chiar când m-oi face mare, o să-mi aduc aminte de tine și o să vin să te văd în mijlocul elevilor tăi.
De câte ori voi trece pe dinaintea unei școli și voi auzi gla-sul unei profesoare, o să mi se pară că te aud pe tine și o să mă gândesc la cei doi ani petrecuți în clasa ta, unde am învățat atâtea lucruri, unde te-am văzut de atâtea ori bolnavă și ostenită, dar totdeauna sârguincioasă, totdeauna bună; mâhnită, când unul din noi lua o apucătură rea în ținerea condeiului; tremurând de frică, când ne întrebau inspectorii școlari; veselă, când răspundeam bine; totdeauna blândă și drăgăstoasă ca o mamă.
Nu, n-o să te uit niciodată, buna mea profesoară!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns