Printre altele, m-am apucat de fumat de Aoibheann Sweeney

 

Printre altele, m-am apucat de fumat este debutul literar al unei licenţiate la Harvard, care a cules cele mai râvnite burse şi distincţii – Aoibheann Sweeney. Înainte să facă pasul către statutul de romancier, tânăra scriitoare s-a apropiat de literatură din postura de critic. The New York Times Book Review, The Washington Post Book World sau The Village Voice Literary Supplement, publicaţiile care i-au găzduit recenziile, sunt o garanţie implicită pentru valoarea prozatoarei new-yorkeze. În New York s-a mutat la începutul anilor 90, imediat după încheierea studiilor, iar în prezent trăieşte în Prospect Heights, pestriţul cartier din Brooklyn, şi se ocupă de studii din sfera ştiinţelor umaniste, fiind directorul Centrului de Studii Umaniste de la City University, New York. Romanul cu care a debutat a început să prindă contur în timp ce încerca să obţină masteratul la Harvard, scriitoarea alegându-şi ca spaţiu de lucru diverse locuinţe dintr-o comunitate de artişti din Brooklyn.

Printre altele, m-am apucat de fumat e o poveste care începe pe o insulă din Mâine şi îşi atinge climaxul în New York, loc al unor descoperiri teribile despre trecut, dar şi al revelaţiilor despre straturi nebănuite ale sinelui. Miranda, fiica unui clasicist pasionat până la obsesie de perfecţiunea traducerii Metamorfozelor lui Ovidiu, îşi pierde mama la o vârstă fragedă. Cum tatăl e cufundat în gânduri străine de fetiţă şi în propriile studii, Miranda creşte singuratică, creându-şi propria lume din fantasme crescute în sălbăticia insulei. Totul se schimbă, însă, când tatăl se decide s-o trimită la New-York, la universitate, şi Miranda ajunge în mijlocul vechilor prieteni ai propriului părinte. De la ei află adevăruri şocante despre trecutul tatălui, dar şi despre felul dual în care ea însăşi poate iubi. Furtuna lui Shakespeare şi Metamorfozele lui Ovidiu sunt referinţe implicite care ghidează permanent intriga acestei poveşti despre descoperiri, transformare şi sexualitate.

Alina Purcaru

 

Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune că ar trebui să încetez cu chestia fată bună/fată rea şi are, evident, dreptate, dar, uneori, când am o ţigară în mână, străzile sunt periculos de pustii şi am băut câteva pahare după o zi de lucru şi observ luminile aprinse în diverse apartamente, scări şi clădiri întregi luminate, sclipiri roşii pe cer, mă gândesc la nopţile de pe insulă când eram mulţumită să stau singură afară, ascultând sirenele de ceaţă în întunericul acela plăcut, şi să gust aerul dulce-sărat.

Mama şi tata s-au mutat în Mâine când aveam aproape trei ani, astfel încât tatăl meu a putut să lucreze la o traducere a Metamorfozelor. Am crescut pe Crab Island, la vreo milă, pe apă, de un mic orăşel numit Yvesport care, cel mai adesea, era ascuns vederii noastre de o ceaţă groasă de Down East. La câteva luni după ce am ajuns acolo, mama s-a topit în ceaţă şi nu s-a mai întors. Ne-a pregătit nişte fulgi de ovăz dimineaţă şi după aceea a plecat în oraş. Când, în aceeaşi seară, nu se întorsese, tata a mai pregătit nişte fulgi de ovăz şi m-a dus la culcare: dimineaţa următoare l-a contactat prin radio pe domnul Blackwell, care a verificat dacă barca se afla la chei. În după-amiaza aceea Paza de Coastă a găsit barca, fără nici o zgârietură, eşuată pe ţărmul continental. Le-au trebuit trei zile să-i găsească trupul. Ne-au pus o mulţime de întrebări. Domnul Blackwell mi-a spus, mai târziu, că trebuie să fi murit îngheţată înainte de a se fi înecat – iarna sunt suficiente cam şase minute pentru ca inima să înceteze să mai bată. Nu era obişnuită cu bărcile, a spus el – trebuie să-şi fi Pier’ dut echilibrul încercând să vadă pe unde călca.

Tatăl meu nu vorbea despre ea, dar domnul Blackwell trecea pe la noi în fiecare zi, după ce ea a murit, ca să ne pregătească prânzul şi cina. Eu eram convinsă că pe toată insula, în interiorul copacilor, erau femei. Când începea să bată vântul, ele şopteau şi-şi arătau reversul frunzelor, iar eu mă prefăceam că nu le aud. Îmi amintesc că stăteam în curte ore în şir în timpul verii, doar ascultându-mi respiraţia, simţind cum îmi amorţeau membrele – pândind amurgul, când liliecii aveau să zboare în zigzag printre copacii din spatele casei care se întunecau la culoare. Uneori, aproape că îmi simţeam pielea întărindu-mi-se ca scoarţa de copac, degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ. Braţele ridicându-se rigide spre cer. Tatăl meu uita că eram acolo şi îl urmăream mergând la fereastră, stând acolo timp îndelungat şi uitându-se afară, îmi plăcea să-mi imaginez că mă căuta pe mine, strigându-mă pe nume. Mi l-am închipuit oprindu-se în faţa noilor puieţi din grădină, studiindu-mă aşa cum nu se uitase niciodată la un copac până atunci, încercând să-mi întrezărească silueta subţire sub scoarţă. Coatele ar fi fost nodurile din crengile subţiri ale braţelor mele şi, într-un târziu, mi-ar fi recunoscut genunchii noduroşi, trunchiul cu pieptul neted.

Tatăl meu era irlandez şi, când era adolescent, se pregătea să devină preot, dar a ajuns să predea latina şi greaca, întâi în Boston, apoi în New York City, unde l-a ajutat pe un om care se numea Arthur Mitchell să fondeze Institutul pentru Studii Clasice. Are, pe birou, o fotografie cu el şi cu Arthur Mitchell: în ea, tatăl meu este înalt şi tânăr, părul său este negru ca pana corbului. Arthur Mitchell este mic de statură şi dichisit, ţinând un baston chiar deasupra solului, ca un suport pentru mers. Domnul Blackwell îşi aduce încă aminte Cum ne ducea, pe mama, pe tata şi pe mine, pe apă, până la insulă, în ziua în care am sosit acolo. Mama avea două valize albastre, iar tata – geanta lui din pânză groasă; cărţile au ajuns mai târziu. Domnul Blackwell spune că m-a cărat tot drumul până sus, printre tufe, până la casă, ferindu-mi de urzici picioruşele durdulii. Când tatăl meu a descuiat uşa casei, mobila, care fusese acoperită grijuliu cu cearşafuri, era pătată de găinaţ de pasăre. Domnul Blackwell m-a lăsat jos şi s-a îndreptat spre cămin, să verifice dacă oblonul fusese lăsat deschis. Un raton uriaş a ieşit din spatele canapelei şuierând şi scuipându-ne pe toţi patru. Mama a ţipat. Domnul Blackwell a spus că el crede că animalul e turbat; a ridicat suportul de pălării din fier şi l-a lovit cu el în cap. Craniul i s-a despicat şi a făcut atâta mizerie şi sânge înjur, încât tatăl meu a ieşit afară, pe veranda şubredă, să vomite. Bineînţeles că eu m-am dus drept spre animalul mort şi m-am aşezat pe vine ca să mă uit pe îndelete la el.

Cred că-mi amintesc labele lui micuţe, răsucite ca şi când ar fi dormit, dar nu-mi amintesc deloc restul – capul însângerat. S-a descoperit, mai târziu, că era o femelă – îşi făcuse cuib într-un colţ al canapelei de catifea de lângă cămin – şi că încercase să-şi apere cei cinci puiuţi rozalii care se zvârcoleau orbeşte în umplutura canapelei. Tatăl meu l-a ajutat pe domnul Blackwell să-l îngroape şi au cărat afară, împreună, canapeaua stricată. Ceva mai târziu, i-am ajutat să strângă o grămăjoară de crengi pe care să le pună deasupra puilor ca să-i apere de vulturi, cu toate că trebuie să fi avut şanse foarte mici de supravieţuire.

În anii care au urmat după moartea mamei mele, domnul Blackwell a avut grijă de mine, iar eu îl urmam peste tot, în afară de drumurile lui la pescuit. Când pleca la drum cu Sylvia B. lipsea săptămâni la rând, dar pe atunci nu pescuia des. Când am mai crescut, folosea Sylvia B. ca să mă ducă şi să mă aducă de la şcoala elementară Yvesport, înainte de a mă învăţa cum să conduc eu însămi barca noastră.

Abia mai târziu mi-am dat seama că tatăl meu trebuie să-l fi plătit în tot acest timp. Când s-a întors să lucreze cu normă întreagă, pescuind pentru o companie canadiană care mai cumpăra încă hering, aveam aproape zece ani. Tata mi-a dat ceasul lui şi mi-a spus să mă duc oriunde doream, cu condiţia să ajung acasă la timp ca să pregătim masa.

Am început să cronometrez diverse acţiuni. Am cronometrat cât timp îmi lua să ajung din casă până la prima ramură a mărului, cât îmi lua dacă mă întorceam de la plajă, cât îmi lua să ajung de la verandă la stânci, cât îmi lua să înconjur insula prin pădure şi cât dura de-a lungul ţărmului dacă păşeam doar pe stâncile mari. Ceasul îmi aluneca, greu, pe braţ, deşi îl strânsesem cât de tare se putea. Când îmi era destul de cald, îl scoteam, îl lăsam pe o stâncă şi vedeam cât timp îmi lua să înot până la capătul debarcaderului.

Aşa mi-a venit ideea să înot prin partea adâncă a micului nostru golf: îmi aduc aminte că mă gândeam că nu are importanţă dacă nu voi reuşi, că puteam în orice moment să mă întorc înot înapoi. Era cald şi vântul tocmai începuse să bată din sud-vest, întunecând apa cu valuri chiar când începusem eu să înot. După câteva lovituri de braţe, stâncile şi algele au dispărut sub mine în raze nisipoase de lumină şi m-am oprit, m-am uitat în jos şi am încercat să mă concentrez asupra respiraţiei. Am simţit cum oceanul se deschidea în jurul meu, întunecat şi rece. Îmi amintesc că domnul Blackwell prinsese odată un rechin mic mai departe, pe la Hanson’s Point. Nu aveam motive să cred că ei nu puteau ajunge, uneori, chiar până în golf. Am încercat să mă gândesc cum îmi întindeam braţele în faţă şi apoi le aduceam repede în jos, de-a lungul corpului, dar tot simţeam cum curentul mă ducea mai departe. Am început să număr mişcările braţelor, fixându-mi privirea asupra jalonului de canal spre care înotam, dar acesta nu se apropia deloc. Mă întorsesem cu totul pe o parte ca să respir, dar valurile începuseră să se agite înjurai meu pe măsură ce pătrundeam mai adânc în golf, şi înghiţeam din ce în ce mai multă apă.

Începusem să simt frigul. La început a durut, dar după câteva minute durerea a început să se atenueze şi erau momente lungi în care simţeam chiar o fierbinţeală. Am continuat să înot, încercând din nou să-mi număr mişcările – întâi câte cinci, apoi zece, apoi douăzeci – şi pe măsură ce valurile deveneau tot mai mari şi ultimul strop de căldură m-a părăsit, am început să-mi imaginez că eram un peşte, că trapul mi se subţia şi se aplatiza, că gura mea şi buzele-mi sărate se deschideau şi se închideau spasmodic pe un ax translucid. Până la urmă am început, pur şi simplu, să înot, să înot spre jalonul canalului pe care-l vedeam în faţa mea, închipuindu-mi străfulgerarea cozii mele, străfulgerarea cozii celorlalţi peşti care înotau sub mine, pe tatăl meu aflat sus de tot, pe teren solid, în casa noastră uscată şi călduroasă.

Când am ajuns în apropierea jalonului canalului, am văzut că nu te puteai ţine de el în nici un fel. Curentul îl apleca violent pe o parte, lăsând să se vadă rugina aspră de dedesubt, în bucăţi ascuţite, şi un tiv de alge care se prinsese şi se îngroşase pe porţiunea afiată în contact cu apa. Am înghiţit încă şi mai multă apă când încercam să respir, încercând să mă opun curentului rapid. Zece, douăzeci, patruzeci, am numărat, cu braţele amorţite de frig. Unu, doi, trei, număram eu, când barca domnului Blackwell a ajuns cu partea din spate în dreptul meu: unu, doi, trei.

Când mă scotea din apă, întâi m-am zgâriat de marginea bărcii şi apoi m-am prăbuşit ca un peşte în santină. M-a prins, mi-a trecut prin minte. Ochii mă usturau atât de tare din cauza sării încât îi ţineam închişi, dar simţeam căldura soarelui şi puteam să respir. Domnul Blackwell nu a zis nimic când i-am spus că vrasesem să înot până pe continent, dar m-a învelit într-o pelerină veche de ploaie ca să mă ferească de vânt şi am simţit cum întorcea barca spre casă. Am strâns haina în jurai meu, dorind ca ea să-mi fi fost la Fel de aproape cum îmi era pielea. Partea din faţă era pătată cu sânge de peşte.

M-am ridicat când a ajuns în golfuleţ, iar el m-a ţinut de cot şi m-a ajutat să cobor din barcă. Pentru o clipă m-am temut că o să-mi ceară haina înapoi – aveam impresia că s-ar fi luat cu piele cu tot, dacă ar fi trebuit s-o dau jos.

— Pune-ţi gluga aia pe cap, a spus el în loc de asta, cu privirea plină de îngrijorare. Aşa fac campionii la înot.

Mi-am pus gluga pe cap şi am urcat dealul care ducea spre casă. Nu puteam să-mi văd decât picioarele păşind pe cărare; am simţit degetul mare de la picior tăindu-se într-o piatră, dar am continuat să merg, ascultând zgomotul respiraţiei mele precipitate dinăuntrul glugii încălzite şi cu iz de mucegai.

— S-a şi făcut şase? A întrebat tatăl meu uitându-se distrat la ceasul bunicului când apărătoarea uşii s-a trântit, închizându-se în spatele nostru, îi vedeam scaunul împins foarte aproape de birou, paginile cărţii pe care o citea strălucind sub lampa aprinsă, restul casei în penumbră.

— Miroşi ca un peşte, draga mea, spuse el. Ai petrecut o după-amiază plăcută?

Am încercat să deschid gura ca să vorbesc, dar nu am putut să scot nici un sunet. Am observat că-şi punea jos stiloul. Când s-a ridicat, nu am putut să-i văd decât talia: cutele cămăşii sale bine călcate din jurul cataramei frumoase. Se îndrepta spre mine, acoperind lumina lămpii de pe birou.

— Am găsit-o înotând în canal, a spus domnul Blackwell urmărindu-i reacţiile.

Tatăl meu a îngenuncheat şi mi-a dat gluga pe spate. L-am simţit concentrându-se asupra feţei mele palide, asupra buzelor mele învineţite – mi-am închipuit îngrijorarea lui revărsându-se peste mine ca un val de căldură. Uneori încă încerc să mă conving pe mine însămi că, în clipa în care şi-a dat seama cât îmi era de frig, a dat jos de pe mine pelerina de pescuit a domnului Blackwell şi m-a înfăşurat 10

În ceva moale. Sau că a pregătit o baie fierbinte şi mi-a dat nişte ceai, sau nişte whisky.

— Asta înseamnă o distanţă foarte mare, spuse el, îndreptându-se, ca şi când nu l-ar fi crezut.

— A prins-o mareea.

— Atunci am fost norocoşi că ai fost acolo, s-o salvezi, a spus tatăl meu cu un zâmbet ciudat. Nu-i aşa?

Domnul Blackwell l-a privit drept în ochi. Am crezut că era cât pe ce să-l lovească. Părea, dintr-odată, de două ori cât tatăl meu, cu mâinile mari atârnând ca nişte greutăţi din braţele sale groase, închise la culoare.

— Ar trebui să o supraveghezi mai bine, a spus el.

— O să reţin acest lucru, a răspuns tatăl meu, dar domnul Blackwell se întorsese deja de la el.

— Ai grijă de tine, mi-a zis domnul Blackwell trecându-şi cu blândeţe mâna mare peste creştetul meu.

Tatăl meu stătea, pur şi simplu, acolo. Am urcat sus să mă culc, amorţită ca un soldat. Păreau să fi trecut ore în şir până a venit la mine, deşi poate nu au trecut decât câteva minute – eu mă scufundasem deja într-un somn cald, febril.

A tras păturile peste mine, deşi îmi ajungeau deja la bărbie.

— Cum te simţi? A întrebat el când am deschis ochii.

— OK, am zis eu, privindu-l. Ţi-am pierdut ceasul. El a dat din cap şi ochii îi străluceau în întuneric.

— Domnul Blackwell a plecat acasă? Am întrebat după un moment, de parcă n-aş fi ştiut. Cum nu a răspuns, am scos mâna de sub pături şi l-am luat de mână. Dar el şi-a re-tras-o şi m-a rugat să vin să mă odihnesc pe canapea. M-am ridicat din pat, ascultătoare, el mi-a aşezat pătura în jurul umerilor, ca o robă, şi mi-a coborât perna.

Am stat întinsă pe canapea şi l-am urmărit cum se aşeza la birou, dar după câteva clipe m-am ridicat şi m-am dus la el.

— Vrei să-mi citeşti din cartea ta? L-am întrebat, şi, când a spus că da, m-am urcat pe genunchii lui. În loc să-mi Ceară să mă dau jos, m-a strâns mai aproape, îi puteam simţi răsuflarea în păr, pieptul puternic lipit de spatele meu.

— De la început, am zis, deşi o ştiam pe dinafară. El a întors paginile manuscrisului până la prima pagină şi după aceea vocea i-a răsunat prin mine, de parcă ar fi fost vocea mea:

Ţelul meu este să vorbesc despre corpuri preschimbate în alte corpuri. Voi, puteri cereşti -fiindcă voi sunteţi răspunzătoare de aceste schimbări, ca şi de orice altceva —, priviţi cu bunăvoinţă străduinţele mele şi depănaţi firul neîntrerupt al versului, de la începuturile lumii şi până în vremea mea.

În Cartea întâi a Metamorfozelor, Ovidiu relatează povestea lumii care începe să prindă formă. Haosul se transformă într-un univers ordonat: un zeu separă apa de aer, pământul de cer. Pământul este înfăşurat ca o minge desăvârşită, apa este risipită peste el şi i se porunceşte să se umfle, formând valuri sub influenţa rafalelor de vânt. Munţii îşi înalţă piscurile şi câmpiile se întind; cerul este luminat cu stele, iar marea – cu peşti strălucitori. Omenirea, stând dreaptă printre animale, şi râuri, şi flori, vesteşte epoca de aur şi totul este paşnic. Nu există legi, nici ameninţări, nici pedepse, nu sunt oraşe, nici paloşe; pământul este intact, iar marea -neexplorată.

În cea de-a doua epocă, Epoca de Argint, Jupiter preia conducerea regatului fericit al tatălui său, iar fratele său, Saturn, este alungat în lumea tenebrelor. Primăvara este scurtată, iar vara, toamna şi iarna se succed inexorabil. Omenirea caută adăpost în faţa vântului rece şi a arşiţei greu de suportat. Sora lui Jupiter, Ceres, oferă în dar grânele şi urmăreşte omenirea mânând vite care lasă brazde lungi în câmpurile sale; pietrele pe care le dă deoparte clădesc ziduri inofensive.

În Epoca Bronzului, brazdele omenirii au început să se îndesească, zidurile sale au devenit mai înalte. Metalele se vor transforma curând în arme, iar războiul va fi singura preocupare. Dar în cea de-a treia epocă, cu toate că omenirea are la dispoziţie bronzul, îşi cunoaşte locul în nou-ordonata Lume. Este mândră de greutatea noului său plug – iar acum acesta este ascuţit – dar ştie că nu poate grăbi recoltarea şi, în fiecare zi, pământul negru, întors de curând, este un dar înnoit. De-abia în cea de-a patra epocă, Epoca Fierului, omenirea înlocuieşte modestia cu lăcomia şi trăieşte din jaruri.

În această epocă, ultima, se doboară primul copac şi se construieşte prima ambarcaţiune. Omenirea se simte liberă să recurgă la înşelăciune şi, în timp ce pânzele sale se umflă de vânt, afecţiunea ei devine mai rară. Gelozia şi ura prind rădăcini şi înfloresc între cei care se iubesc şi între prieteni. Fierul, smuls din pântecul pământului şi – încă şi mai rău -aurul, înteţesc focul războiului până când este vizat însuşi lăcaşul Zeilor şi, aşezând munţii unul deasupra celuilalt, omenirea încearcă să ajungă până la stele. Jupiter, urmărind toate acestea cu dezgust, trimite până la urmă un fulger în Olimp. Muntele se zdruncină şi se prăbuşeşte cu totul. Ce rasă nesăbuită. Când, însă, o rasă încă şi mai crudă răsare din pământul îmbibat de sânge, Zeii ţin sfat şi hotărăsc, odată pentru totdeauna, să aducă potopul pe pământ.

Ovidiu descrie acest potop în multe versuri şi tatăl meu era deosebit de mândru de modul în care îl tradusese. Cu toate că nu era în stare să spună, uitându-se pe fereastra de la bucătărie, în ce direcţie bătea vântul, îmi citea cu încântare cum aruncase Jupiter întunericul asupra lumii, ferecând vântul din Nord şi lăsând liber vântul din Sud, cu barba şi pletele sale din care picura ploaia, care împrăştia valuri pe mare şi umplea aerul de apă. Când n-a mai fost suficientă apă în cer, Neptun le-a poruncit râurilor şi izvoarelor, cu o lovitură din tridentul său, şi a dat apă oceanului până când acesta n-a mai avut ţărmuri. Delfinii au ajuns în păduri; păsările, nemaigăsind nici un loc unde să se odihnească, s-au prăbuşit în valuri. Pământul, în fine, n-a mai fost decât o masă lichidă: strălucea în faţa zeilor şi nu se mai vedea în el decât propria lor reflecţie. 14

Dacă începeam să citim de la început, acesta era sfârşitul reiatării. Era ora de culcare, se stingeau luminile, se auzea de jos murmurul vocilor tatălui meu şi a domnului Blackwell, clinchetul gheţii, o sticlă de whisky atingând un pahar. Sunt cincisprezece volume în lungul poem narativ al lui Ovidiu despre puterea transformatoare a Zeilor, de la începutul timpului şi până în vremea sa. Potopul nu este nici măcar sfârşitul primului. Mai urmează miruri nesfârşite şi legende fantastice, iar el mi le-a citit şi pe acestea: poveşti de iubire pasionată şi basme minunate despre miracole şi schimbare.

Domnul Blackwell a fost acela care a întrebat, totuşi, ce s-a întâmplat după potop şi tata ne-a povestit amândurora, fără prea mult interes. Doi reprezentanţi ai omenirii sunt cruţaţi. Ei se află într-o barcă cu vâsle care eşuează pe vârful muntelui Parnas. Deucalion este fiul lui Prometeu şi Pyrrha este fiica lui Titan. Sunt soţ şi soţie. Mai târziu ne-a citit, cu ceva ce aducea a zeflemea, cum îşi croiseră ei drum prin noroi ca să sărute marmura rece şi udă a templului lui Themis, pe jumătate scufundat, cu coloanele sale maiestuoase decolorate de muşchi putrezit. Oracolul le-a spus să plece de la templu, să-şi acopere capetele, să-şi dezlege îmbrăcămintea de pe trup şi să arunce în urma lor „osemintele mamei lor cea mare”.

Deucalion şi Pyrrha s-au îngrozit. Cum puteau ei să profaneze mormintele mamelor lor? Această ghicitoare m-a înfiorat. Răspunsul, aşa cum am aflat în scurt timp, era acela că oracolul se referise la pământul-mamă; osemintele erau pietrele îngropate în trupul pământului. Dar Deucalion şi Pyrrha, la început, s-au certat. Pyrrha, tremurând, refuză sfatul oracolului şi îl imploră să o ierte. Deucalion, însă, bănuieşte că oracolul este sfânt şi că nu ar sfătui niciodată pe nimeni să facă ceva greşit. După ce am auzit această poveste, l-am pus pe tatăl meu să o citească din nou şi din nou. Îmi plăcea să cunosc răspunsul la ghicitoare înaintea acestor bieţi semizei şi îmi plăcea cum au continuat şi au Făcut ce li se ceruse, străduindu-se să creadă ei înşişi în fapta lor. Au coborât panta muntelui, cu capetele acoperite şi cu tunicile slobode, aruncând cu pietre în urma lor. Era ca un joc prostesc pe care l-aş fi putut juca şi eu pe plajă. Obişnuiam să mi-i imaginez chicotind, uitându-se speriaţi, pe furiş, unul la celălalt, temându-se să se uite peste umăr, la dâra de pietre mute.

Pietrele, dacă mai trebuia spus, au început să se schimbe, în afară de povestea Galateei, aceasta era una dintre puţinele metamorfoze în care fiinţele umane îmbrăcau forma finală, şi nu pe aceea originară. Au răsărit în spatele lui Deucalion şi al Pyrrhei, ca nişte statui neterminate. Şi-au pierdut duritatea anterioară şi părţile umede acoperite de pământ li s-au transformat în came; părţile uscate şi înţepenite s-au transformat în oase. Cu timpul, au devenit femei în mâna sculptorilor femei şi bărbaţi în mâna sculptorilor bărbaţi.

— Deci suntem făcuţi din piatră, a comentat domnul Blackwell, amuzat. Deşi ştiam că-i plăceau poveştile tatălui meu, le întâmpina întotdeauna cu un scepticism sănătos.

— În latină se spune:„înde genus durum sumus experiensque laborum/ et documenta damus qua simus orgine nati”, a răspuns tatăl meu umflându-se în pene. „De aici vine tăria rasei noastre şi rezistenţa în faţa greutăţilor; şi noi suntem dovada originii din care ne tragem”.

— Păi, unii dintre noi şi demonstrăm asta, a adăugat domnul Blackwell, tachinându-l.

Domnul Blackwell fusese toată viaţa sa pescar. Mama sa era o Passamaquoddy, dar lucrase în fabrici de sardine şi îl crescuse prin docuri. Când se făcuse mai mare, fabricile de sardine se aliniaseră de-a lungul ţărmului: fluierele şuierau toată ziua, anunţând bărcile care soseau – de două ori pentru peşte, de patru ori pentru ambalatori, de cinci ori pentru operatorii maşinilor. La auzul fluierului, fiecare femeie din oraş îşi lua şorţul şi foarfecele şi se ducea pe doc, la schimbul 16

De zece ore în care tăia capete de peşte. Copiii le urmau; ei aşezau conservele în lădiţe.

Toţi cei din Yvesport, cu excepţia tatălui meu şi a mea, îi spuneau domnului Blackwell „Blackie”. Vara, pielea i se bronza până ajungea de o frumoasă culoare roşu-maronie, iar ochii săi albaştri, alungiţi şi migdalaţi, deveneau la fel de deschişi ca marea. Când se putea încă pescui bine, nu exista nici o ambarcaţiune din oraş care nu l-ar fi luat în echipaj. Navigase pe unul dintre primele pescadoare mari americane, care prindea cu năvodul bancuri uriaşe de hering în ape deschise, o metodă de pescuit care – deşi nici un pescar nu o cunoştea pe atunci – s-a dovedit a fi începutul sfârşitului micii industrii. Până la urmă a reuşit să strângă destui bani ca să-şi cumpere propria ambarcaţiune, Sylvia B., şi a angajat doi sau trei oameni care să îl însoţească, în timpul sezonului, la ieşirile la pescuit cu năvodul ce durau câte o săptămână.

Nu fusese niciodată căsătorit şi cred că la început părea firesc să ne dea câte o mână de ajutor. Toţi cei din oraş, cu excepţia domnului Blackwell, îi spuneau tatălui meu „profesorul” – dar partea hazlie era, desigur, că el nu ştia nimic. Domnul Blackwell, pe de altă parte, ştia totul. Nu fusese posibil să se aducă fire telefonice sau electricitate până la casă şi domnul Blackwell a fost cel care i-a ajutat pe părinţii mei să instaleze un radio şi un generator, precum şi să-şi cumpere o mică barcă de pescuit, Miss Daisy, pentru perioadele în care vremea era prea urâtă pentru barca de pescuit cu fund plat. După ce a murit mama, l-a învăţat pe tatăl meu să gătească, şi în primăvara aceea a construit un leagăn pentru mine în stejarul bătrân din faţa casei în timp ce, împreună cu tatăl meu, repara acoperişul şi refăcea veranda. Când am mai crescut, m-a învăţat cum să curăţ un peşte, cum acţiona mareea şi cum să mânuiesc barca de pescuit pe o ceaţă deasă s-o tai cu cuţitul.

A fost ideea lui să merg la şcoală. Aveam cinci ani, iar tatăl meu, care mă învăţa deja să citesc, nu vedea nici un motiv pentru care ar fi trebuit să-mi pierd timpul cu „copii Analfabeţi”. Domnul Blackwell nu l-a contrazis nici un moment. M-a ajutat să fac prăjiturele de melasă pentru prima zi de şcoală, numărând cu atenţie să fie suficiente pentru ca fiecare dintre cei cincisprezece copii să aibă câte două. Eram încântată. Am aşezat prăjiturelele într-o cutie metalică şi dimineaţă l-am rugat pe domnul Blackwell să-mi împletească strâns părul. Am ţinut bine cutia pe drumul până acolo, ca nu cumva să cadă în oceanul rece, şi n-am vrut s-o scap din strânsoare nici măcar ca să-l ţin de mână când am urcat dealul, după ce am ajuns la chei. Când am ajuns în clasă, însă, tot ce-am putut să fac a fost să mă ţin de cracul pantalonului lui şi să mă zgâiesc.

Mamele erau acolo, împreună cu copiii lor, ţinând strâns fetiţele şi certând băieţeii, care se alergau deja între ei şi dărâmau scaune, îmi aduc aminte că mă gândeam că era prea multă lume, că eu nu aveam suficiente prăjiturele şi că vroiam să plec acasă. A venit învăţătoarea şi s-a prezentat. S-a aplecat încurajator spre mine şi m-a întrebat cum mă cheamă; un lănţişor subţire de aur care avea atârnată de el o inimioară i se legăna între sâni.

— Vrei ca tatăl tău să mai rămână puţin? Mă întrebă ea. M-am uitat în sus, spre ea, gura mi s-a închis strâns şi domnul Blackwell m-a privit şi mi-a făcut cu ochiul. Eu am dat din cap. Era prima minciună pe care o spusesem şi-mi amintesc emoţia pe care mi-a produs-o, intimitatea de a avea un secret, ca şi iubirea însăşi. L-am luat din nou de mână şi ne-am uitat împreună cum mamele îşi sărutau copiii de la revedere. Copiii au luat jucării, s-au prins în jocuri şi au uitat de mamele lor chiar înainte ca acestea să fi ieşit pe uşă.

— Să-i dăm prăjiturelele învăţătoarei? M-a întrebat domnul Blackwell.

Am dat din cap şi el a aşteptat până când aceasta a salutat toate mamele şi apoi m-a dus la ea.

— Miranda a făcut nişte prăjiturele pentru copii, a zis el. Sunt câte două de fiecare.

— Ce drăguţ, a spus ea. Mama ta te-a ajutat să le faci? Am clătinat capul, uitându-mă la domnul Blackwell.

Aveam să minţim şi în legătură cu asta?

— Mama ei s-a prăpădit, a spus el. Eu doar am adus-o în locul tatălui ei. Locuiesc pe Crab Island.

— O, a exclamat ea, privindu-mă surprinsă, îmi pare rău.

— Acum e bine, a spus domnul Blackwell cu căldură. Tatăl ei i-a dat de lucru învăţând-o să citească.

Am văzut că se uita la el ca şi cum nu auzise bine. Toată lumea din Yvesport ştia ce se întâmplase cu mama mea şi nu-mi amintesc decât foarte puţine situaţii în care a trebuit să dau explicaţii; trebuie să fi fost la fel şi cu domnul Blackwell, care mă lua cu el peste tot în perioada aceea. Cine ştie de ce, atunci când le spui oamenilor că mama ta a murit, asta îi face întotdeauna să se gândească la ei înşişi, în povestioarele pe care tata mi le citea din Metamorfoze, mamele erau acelea care-şi căutau fiicele: Ceres, zeiţa pământului, se afla în căutarea absentei Persefone, răpită, în timp ce culegea flori, de Pluto, Zeul lumii de jos şi dusă de bidiviii săi negri, pe cărări sulfuroase, în Hades.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns