Printesa Tarakanova de A.Lang si R. Lehman

PARTEA ÎNTÂI.

I.

Călăreţul dădu pinteni calului şi-l îmbie: „Aleargă, căluţule, aleargă până nu mai poţi. Trebuie s-ajung până nu se înnoptează la castelul Dombrovo”. Şi buiestraşul, alb de spumă, începu să alerge şi mai repede ca înainte, ca şi cum ar fi înţeles. Călăreţul, înfăşurat într-o manta de culoare închisă, cu pletele în vânt, privea cu nelinişte cerul, Toamna, noaptea se Iasă repede. Erau mai multe ceasuri de când pornise călăreţul din Sf. Petersburg şi gonea fără odihnă spre satul Czor, situat la mijlocul drumului între capitala imperiului şi Novgorod.

Într-un sat, cavalerul se opri, sări din şea şi se uită la cal.

— Sărac de tine, rău mai eşti deşelat; numai bunul Dumnezeu te mai ţine în picioare. Dar nu vreau să te dau gata. Te las aici şi te iau mâine. Hei, ţopârlanilor!

Nu răspunse nimeni. În bordeiele lor dărăpănate, ţăranii ruşi se pregăteau de cină. Drumul mare era pustiu.

Călăreţul bătu furios la uşa primei colibe.

— Deschideţi, fără zăbavă!

Un ţăran deschise după oarecare şovăială uşa. Ofiţerul îl arse cu cravaşa peste faţă. Omul, năucit, se aruncă la pământ.

— Nemernicule, îţi permiţi să iei pe ofiţerii din garda imperială drept tâlhari de drumul mare? Du-te repede la starostele satului şi spune-i să-mi facă rost de un cal iute şi odihnit şi să aibă grijă de al meu!

— Da, batiuşka. Am plecat. Binevoieşte să intri, batiuşka!

Ofiţerul intră morocănos. Un grup de ţărani aşezaţi pe laviţe, într-o odăiţă umilă cu pământ bătătorit pe jos, se ridică îndată în picioare.

— De mâncare şi de băut!

O femeie tânără şi iute se aruncă la picioarele oaspelui.

— Suntem săraci lipiţi pământului, Luminăţia Voastră. Mama, tata şi fraţii mei mănâncă odată la câteva zile.

— Nu se prea vede pe tine. Eşti grasă. Găseşte-mi un pahar de vodka şi un codru de pâine şi are să-mi fie de ajuns.

— Mulţumesc, boierule.

— Şi nu vă sinchisiţi de mine, I se adusese o laviţă. Ei o împinse la o parte şi se lăsă să cadă pe rămăşiţele unui culcuş de paie. Tânăra femeie îi zâmbea amabil.

— Îndată îţi aduce mama de mâncare, boierule ofiţer. Dar, ce văd, plângi, batiuşka?

Ofiţerul se înfioră fără să răspundă. Într-adevăr, plângea, cu faţa în mâini, spre marea mirare a ţăranilor care-l priveau cu teamă şi cu ură.

În toarce i ea ţăranului îl smulse din visarea lui. Dintr-o săritură fu în picioare.

— N-avem pe aici decât cai de povară, boierule.

— Câte verste sunt până la Czor?

— Nici zece verste, boierule.

— Atunci, un cal, repede! Aştepţi să te ard cu cravaşa, idiotule, ca să te mişti?

Ţăranul dispăru şi se întoarse după câteva minute cu un cal mare pe care-l înşeuă cu ajutorul fiilor lui. Mama şi fiica priveau cu curiozitate pe frumosul ofiţer trist şi violent care cu uniforma lui scânteietoare şi cu mantaua lui largă, deschisă, alcătuia ca o pată de lumină pe fondul sur al drumului, al magherniţei şi a zdrenţelor ţărăneşti.

— Să aveţi grijă de calul meu! Mă întorc mâine.

Şi porni spre Czor în trapul greoi al calului de povară.

În sfârşit străbătu şi satul Czor şi ajunse la castelul Dombrovo, a cărui siluetă impunătoare se zărea încă de departe. Servitorul care-i ieşi înainte la poartă, şovăind să-i deschidă, simţi şi el şfichiul cravaşei.

— Fugi de spune stăpânului tău că a venit locotenentul Mirovici! Iute!

Îndată sosi intendentul, care nu ştia cum să se mai scuze.

— Domnul conte vă aştepta cu nerăbdare boierule. Binevoiţi, Excelenţă, să mă urmaţi. Intrară în castel, străbătură câteva săli goale apoi coborâră o scara.

— Boierii sunt în pivniţă, spuse intendentul. Ce belea cu încălzitul şi luminatul unei săli aşa de mari când saloanele sunt goale şi stăpâna, plecată!

Bătu de trei ori într-o uşă de fier Încuiată, uşa se deschise. În pivniţa luminată de douăzeci de lumânări, se aflau şase oameni. Unul din ei deschise larg braţele şi Mirovici se repezi la pieptul lui plângând:

— E grozav, Şuvalov, e grozav!

— Şezi, Mirovici, şi vino-ţi în fire. Eşti sleit de puteri. Ce veşti?

Mirovici şovăi o clipă.

— Nu-i cunoşti pe domnii?

— Bună ziua, Kansov, bună ziua Mivanin şi Lobelev.

— Îţi mai prezint pe domnii de Dietrichstein şi Lebedoski, credincioşii noştri prieteni din Polonia. Baronul Mirovici, locotenent în garda lui „Mamuşka” unul din cei mai eroici camarazi ai noştri.

Acesta izbucni brusc în hohote de plâns.

— Domnilor a murit împăratul!

O emoţie de nespus le strânse inima. Îşi făcură cruce şi izbucniră în strigăte de durere.

— Ivan, Ţarul nostru!

— Moarte dezgustătoarei Ecaterina!

— Ce crimă monstruoasă!

— Ivan al VI-lea nu mai e!

Cel dintâi îşi recăpătă sângele rece Şuvalov.

— Domnilor să ascultăm darea de seamă a camaradului nostru asupra misiunii lui!

Glasul poruncitor al lui Şuvalov îi rechemă la realitate. Ou o voce vibrantă, Mirovici îşi începu povestirea:

— Domnilor, însufleţit ca şi Domniile Voastre de o ură fără de margini împotriva uzurpatoarei, am primit de la Veneratul nostru prieten, Contele Şuvalov, misiunea de a salva pe împăratul Ivan VI din citadela Schlusselburg, unde era ţinut întemniţat în mod laş de opt ani, din! 758. Dar tocmai când credeam că a venit ceasul izbânzii, doi camarazi în care puneam multă nădejde, Vlasiev şi Ciokin, m-au trădat şi au săvârşit cea mai mârşavă dintre crime.

Mirovici se opri. Vorbele i se opreau în gât.

Turburat, Şuvalov exclamă:

— Eşti sleit de puteri. Îmbucă şi bea ceva. Ai să-ţi sfârşeşti povestirea mai pe urmă. Kansov, du-l pe Mirovici sus, îngrijeşte-l bine şi adu-ni-l înapoi peste o oră.

— Trebuie să vă spun tot ce am pe suflet.

— Nu! Ai nevoie de odihnă. Când nervii sunt tociţi, mintea pierde din precizie. Ştim acum esenţialul dar trebuie să ştim şi amănuntele. Hai, du-te, scumpe şi viteze prieten.

Mirovici se supuse. De cum ieşi cu Kansov Şuvalov spuse celorlalţi.

— Dragii mei, oricât de mare ne-ar fi durerea trebuie s-o biruim şi să ne oţelim voinţa. Mă adresez în primul rând prietenilor noştri din Polonia, care ştim că sunt cu braţul şi cu inima alături de noi. Sosirea neaşteptată a lui Mirovici a întrerupt expozeul asupra faptelor pe care voiam să vi le aduc la cunoştinţă. Să rezumăm. Ţara noastră a căzut pradă aventurierilor pe care uzurpatoarea Ecaterina îi ocroteşte şi-i răsfaţă. Ah, domnilor, câtă dreptate avea scumpa şi augusta noastră împărăteasă, răposata Elisabeta Petrovna, când acum douăzeci de ani, pe vremea când eu nu eram decât un tânăr şambelan, îmi spunea:

— Ştii, Grigori, am adesea vise înfiorătoare. Văd tronul pe care stau râvnit de atâţia prinţi şi de atâţia mitocani! Ieri încă am văzut în vis un fel de Mesalină cu gesturile perverse şi cu ochii arzând de desfrâu, dansând pe tron o sarabandă dezmăţată. O, Grigori, ce frică mi-a fost!

Şuvalov tăcu o clipă, copleşit de amintiri. Era un om de vreo cincizeci de ani, voinic şi îndesat, cu ochi ce dovedeau voinţă cu vocea caldă. Ar fi aci locul să se arate pe scurt care erau evenimentele istorice în care se încadrează povestirea noastră.

Petru cel Mare murise în! 725 şi la tron îi urmase văduva lui, Caterina!. Aceasta muri după doi ani. Nepotul lui Petru cel Mare – fiul murise asasinat, condamnat la moarte chiar de tatăl său – urcă la rândul lui pe tron, dar fu răpus în! 730 de un guturai grav. Tronul trecu în mâinile Anei Ivanova, nepoata lui Petru cel mare, apoi în ale lui Ioan VI strănepotul Anei. Dar acesta, tânăr de tot, fu detronat şi întemniţat dimpreună cu părinţii lui, de Elisabeta Petrovna, care se încoronă împărăteasă. La moartea acesteia, în! 762, se urcă pe tron nepotul acesteia, Petru III. Prusacul acesta, un beţivan şi o brută, se căsătorise în! 744 cu Caterina de Anhalt. Ameninţată de soţul ei – şi vom mai avea de altfel prilejul să vorbim despre extraordinara carieră a acestei femei geniale, despre care Napoleon a spus pe drept cuvânt că era o femeie şi jumătate căreia nu-i lipseau decât barba şi mustăţile – Caterina întemniţă pe Petru III la Peterhof, unde muri după câteva zile asasinat de fraţii Orlov. Omorul acesta inspirat evident de ea, îi îngădui să ia în mâna ei frânele puterii, pe care o râvnea şi să domnească sub numele de Caterina II.

Aceste complicate istorii de familie şi barbaria ţării aduceau apa la moară tuturor conspiratorilor şi chiar şi înşelătorilor. Contele Grigori Şuvalov îşi iubea pătimaş patria. Nu putea tolera ca o Nemţoaică să poarte coroana Ţarilor Rusiei şi să-şi înceapă domnia printr-o crimă. Era bogat şi independent şi gustul riscurilor şi bătăliilor se îmbina la el cu desăvârşite calităţi de diplomat. Ambiţia lui peste măsură de mare, îl împingea) a cele mai neaşteptate acte de curaj. Nu putuse niciodată ierta lui Petru III şi soţiei lui, Caterina, că-l exilaseră în mod brutal ia ţară. El care pe vremea Elisabetei Petrovna fusese mare şambelan şi omul zilei, nu se putea resemna cu viaţa obscură şi monotonă de boier slav. Contra Caterinei conspira, e drept, din patriotism, dar şi visa să guverneze Imperiul.

Cu ajutorul secretarului său Kansov, reuşise să grupeze câţiva nobili ruşi şi polonezi, destul de bogaţi şi de hotărâţi ca să dea cauzei lui un sprijin efectiv şi fără rezervă. Din primul moment făcuse toate sforţările pentru a scoate din închisoare pe nefericitul Ivan VI pe care chiar împărăteasa Elisabeta Petrovna îl internase. Pe vremea despre care vorbeşte povestirea noastră, Ivan VI avea douăzeci şi patru de ani. Fusese închis la Schlusselburg de la vârsta de opt ani. Pentru liberarea lui, Şuvalov se bizuia pe neînfricatul Mirovici. De aceea îl şi îndemnase să intre în Garda Caterinei a II-a, cu misiunea de a căuta să supravegheze închisoarea Schlusselburg şi să urzească acolo un complot în vederea fugii lui Ivan VI.

— Domnilor, reluă, Şuvalov, vă rog să mă scuzaţi că vă primesc în această pivniţă dar am motive bine întemeiate să mă tem de spionajul Caterinei. Servitorii mei sunt siguri, dar zidurile acestea sunt şi mai sigure, Vă rog să mai veniţi unul câte unul aici în fiecare lună în aceeaşi zi la aceeaşi oră ca să ne sfătuim. Scrisorile dv. Sigilate să fie conforme cu cifrul pe care vi l-am dat. Ştafetele dv. Sunt oricând în primejdie de a cădea într-o cursă. Cine ştie dacă chiar Mirovici nu e urmărit. Dar, pe Sfânta Precistă, dacă zbirii ar îndrăzni să vină aci, vii n-ar mai ieşi!

Uriaşul conte Lobelev întrebă:

— Ce ne facem acum, Şuvalov?

— Ce mijloace vezi pentru a pune pe uzurpatoare în neputinţă de a face rău?

— Braţele, inimile şi vieţile noastre sunt la dispoziţia d-tale, strigă tânărul Lebedoski.

Şuvalov ridică braţele la cer.

— Nici nu mă îndoiesc de asta. Nu vreau însă să fac nimic în mod uşuratic. Dar iată-l pe Mirovici. Ei, te-ai odihnit, prietene?

— Există emoţii care te frâng, răspunse locotenentul de gardă. Îmi sună aşa de multe clopote în cap, toate clopotele care au vestit moartea lui Ivan al şaselea!

Şuvalov strânse la piept pe tânărul ofiţer.

— În primul rând, ia spune, Mirovici. Nu eşti rănit?

— Nu.

— Nici urmărit?

— Nu cred. Am zburat ca vântul spre voi şi n-am observat să fi gonit şi alţii după mine.

— Atunci vorbeşte, prietene.

— Planul meu era chibzuit cu de-amănuntul. Vlasiev, Ciokin şi cu mine făceam pe rând de gardă la Schlusselburg Caterina II ceruse ca să fie la citadelă în permanenţă câte un ofiţer din Garda Imperială. Inima mi-era plină de milă şi de dragoste pentru nefericitul nostru Ivan VI. N-am mai văzut un prinţ care să îndure vitregia soartei cu atâta nobleţe sufletească. În celula lui, în care îmi dădusem osteneală să-i mai îndulcesc puţin viaţa, împăratul îşi petrecea timpul citind şi cugetând. Îmi arăta întotdeauna o simpatie bine voitoare şi se interesa de cele ce se petreceau la Curte şi în celelalte ţări. Când într-o zi îi mărturisii că mă străduiam să pun la cale evadarea lui, în ochi îi străluci o bucurie fără de margini: „O, prietene, îmi spuse el, de mi-ar fi dat să revăd câmpia natală, lumina ei mi-ar risipi ura, şi nu m-aş mai gândi decât să redau Rusiei noastre prestigiul pe care i l-a cucerit Petru cel Mare”. Ce păcat o tinereţe în floare, a unui atât de nobil suveran să fi lâncezit între patru pereţi! În timpul acesta eu încercam prudent, prin sondări uşoare, cu extraordinare precauţiuni, să fâlfâi înaintea ochilor lui Vlasiev şi lui Ciokin viitorul pe aur care-i aştepta dacă mă ajutau să-l scot pe împărat din temniţă.

— Aveai neapărată nevoie de ei? îl întrerupse Şuvalov.

— Da, neapărată, domnule conte.

— Nu făceaţi de gardă pe rând? N-ai fi putut profita de absenţa lor ca să-ţi aduci planul la îndeplinire?

— Imposibil. Locuiam tustrei în citadelă şi consemnul formal pe care ticăloşii aceştia îl executau minuţios – era ca fiecare din noi să intre cel puţin de două ori pe zi în celula lui Ivan VI. Ca să salvez pe împărat trebuiau corupţi nu numai temnicerii şi oamenii din gardă, dar şi anumiţi călugări atât de înflăcăraţi partizani ai Caterinei încât alcătuiau pentru mine cea mai gravă piedică. Dar în cele din urmă după multă trudă din parte-mi ca să fac pe Vlasiev şi Ciokin să împărtăşească vederile mele, aceştia părură de acord. Făgăduiala unui titlu, a unei pensiuni şi a unui grad parcă aprinse în creierul zbirilor pofta, pe care eu fireşte o aţâţam cât puteam. Ne înţeleserăm să îndepărtăm într-o dimineaţă pe călugării cei mai incoruptibili şi să afirmăm temnicerilor – căci soldaţii ne ascultau orbeşte – că n-aveau să aibă nici o neplăcere. Cu o zi înainte de lovitura aceasta, după ce aranjasem totul pentru ca împăratul să fi ascuns în castelul d-tale din Polonia, Vlasiev şi Ciokin îmi jurară credinţa. Apoi stăruiră să mă odihnesc puţin în timpul nopţii, căci eram zdrobit de emoţie şi de oboseală. Primii. Ah, mişei ah, laşii! Fui trezit brusc din somn de dangătul clopotelor. Sunau de îngropăciune? Cine era îngropat oare la Schlusselburg? În timp ce mă îmbrăcam grăbit, veni fuga credinciosul meu sergent Ambrozici. Avea obrajii răniţi şi se ţinea de un şold.

— Ce-i cu tine, Ambrozici.

— Excelenţă, fugiţi, pentru Dumnezeu! Am vrut să-l apăr pe Împărat Locotenenţii Vlasiev şi Ciokin l-au ucis în faţa călugărilor, în faţa oamenilor mei! L-au ucis sălbatec în timpul somnului. Eu am primit o lovitură de sabie în cap şi în şold. Când m-au văzut doborât la pământ, gemând, nici nu s-au mai sinchisit de minE. S-au încredinţat că împăratul a murit şi imediat au dat ordine să fie îngropat, Fugiţi, domnule locotenent. Am văzut pe trădători gudurându-se pe lângă un curier al împărătesei. Dacă nu vreţi să pieriţi de mâna lor, nu pierdeţi vremea I Profitând de întuneric, am dat fuga la grajd, mi-am înşeuat calul şi am fugit până nu se dăduse alarma. Dar, când am ajuns pe dune, m-am oprit, m-am ascuns şi am văzut. Am văzut, la lumina sângerie a torţelor, cadavrul împăratului întins pe o targă. Vântul aruncase de pe el mantaua cu care fusese acoperit lăsându-mă o clipă să văd, ca într-o străfulgerare, chipul lui palid, aşa de frumos, chip de martir şi de sfânt. În dosul călugărilor, Vlasiev, Ciokin şi curierul Caterinei. Îmi ţineam răsuflarea. Cortegiul macabru se depărtă, în timp ce clopotele băteau neîncetat. Am încălecat pe cal şi am fugit în galop. Şi am gonit, am gonit mereu cu inima strânsă, plină de dezgust şi de groază. Şi am venit.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns