Pravoslanicul Si Slaninile de Barbu Stefanescu Delavrancea

Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți. Toată avuția lui era gura femeii și a copiilor, care țipau de fitece. Guri flămânde, și pace bună!

Bietul creștin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paște fără ouă roșii și nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.

La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era cu mâinile legate. Un’ s-o lase copiii? Copiii, ca copii mărunți, se adunaseră împrejurul ei, și cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din țâțele ei slabe.

Se suci românul, se învârti, dar n-avu cu cine tăia porcul.

Nevoia îl făcu să se gândească la vecin, un vecin ciudat de tot. Bătrân, singur cuc, uscat, ducând o viață de pravoslavnic, de pusnic, de sfânt în toată legea, bombănind toată ziulica Viața Sfinților părinți.

Și de, bietul creștin adeseori se gândise: „Într-una, într-una, cruci peste cruci; cine face într-una cruci ca crucea se usucă”.

Dar, neavând încotro, chemă pe bătrânul pravoslavnic ca să taie porcul.

Tăiară porcul.

Aprinseră un foc de paie cu câteva găteje; îl pârliră, îl frecară cu cărămida; îl spintecară; slăninile le făcură în patru și le atârnară în podul casei.

La urmă, românul, mulțumit, vroi să dea câteva bucăți de carne pravoslavnicului. Bătrânul își făcu cruce, se cutremură și cu nici un preț nu voi să primească, zicând c-un glas de mucenic:

– Lasă, lasă, omul lui Dumnezeu, că pentru Dumnezeu am muncit.

Ei, dar cine-mi fusese omul cu crucile!

De lăcomia dracului, când ești lacom, nici crucile, nici viețile sfinților nu te scapă. Uite așa, îi rămăsese pe suflet slăninile, groase ca un lat de palmă. Le simțea pe limbă și în cerul gurii.

Pravoslavnicul așteptă până după miezul nopții fără să închidă ochii, trudindu-se cu gândul cum să șteargă slăninile spânzurate în podul casei.

Se gândi el ce se gândi, și înainte cu „Doamne-ajută” și cu Sfânta Scriptură.

Când ajunse la ușa vecinului, vecinul sărac, rupt de oboseală și ghemuit de frig, dormea dus, cu nevasta și cu copiii, claie peste grămadă.

Cucernicul bătrân vru să încerce cât de adânc le e somnul și, bătând tare în ușă, zise:

– Deschideți voi ușile, și vi se vor deschide vouă porțile raiului!

Aș! bieții oameni dormeau duși. Nu se auzi nici pis. Unul barim să se fi întors dup-o parte p-alta. Ei, e greu să ai năravul d-a te învârti cânt îți rămâne spatele gol. Și ei abia se potriviseră, spate în spate, cu nasul în velințele zdrențuite.

Văzând cucernicul bătrân că dorm cu toții ca niște bolovani de piatră, începu și hâț în dreapta, hâț în stânga, până descuie ușa omului. Înlăuntru – iar ca să vază cum dorm – o luă popește, făcând cruci late:

– Acesta este întunericul cel vecinic și scrâșnirea dinților!

Și nimic, nici o scrâșnire de dinți.

Cucernicul iar îi trase o cruce și puse mâna pe bărbat, și-l hâțâi, cântând prelung și tare:

– Balaurul acesta pe care l-ai zidit a-l batjocori pre dânsul!

Aș! pace! Parcă era mort balaurul acesta.

Dibuind până la capătul celălalt al patului, dete peste muiere și zise:

– Marea aceasta, este mare și laaaatăăă!

Învârti mâinile pe deasupra copiilor!

– Acolo, juvini mari și mici, mari și mici… corăbiile umblă!

Și încredințându-se că dorm toți ca niște bușteni, se duse în tindă, orbăcăi până înnemuri scara și, așezând-o la gura podului, zise prelung și pe nas:

– Aceasta este scara pe care, pe care, văzutu-o-a Iacov în vis, și îngerii Domnului se suiau și se coborau…

Se sui în pod și puse mâna pe slănini.

– Suitu-te-ai la înălțime și robitu-ai robiiiimeee!

Dar hop, ce cu gândul n-ar fi gândit, când voi să se coboare pe scară, tremurându-i mâinile, de frică și de frig, îi scapă o slănină. Slănina răbufni în niște străchini și le sparse cu mare zgomot, să se fi deșteptat și pietrele.

Și pravoslavnicul făcu o cruce și zise:

– Întristat este sufletul meu până la moarte! Doamne, păzește-mă de ceasul acesta și mă izbăvește de cel rău!

Omul din casă se deșteptă, aprinse o lumânare și, văzând scara la gura podului și o slănină trântită jos, ridică toată casa în sus, înhăță un retevei și se repezi pe scară.

Pravoslavnicul, speriat, rupse învelitoarea ca să scape și zise cu glasul tremurând:

– Ruptu-ai sacul tău, Doamne; și m-ai, m-ai încins cu veselie!

Hoțul de păgubaș în pod, pravoslavnicul pe casă. Când să sară:

– Și șchiopii vor sări ca corbii!

Și bâldâbâc jos.

Păgubașul după hoț. Fugi pravoslavnicul cu slăninile, fugi păgubașul. Și zvârrr! românul cu reteveiul după cucernic și-l pocni în cap. De unde, hoțul să cază?!

Și de durere, gonea de-i sfârâiau picioarele!

Și trecându-și mâna prin păr și dând de sânge:

– Unsu-ai, Doamne, cu unt, cu untdelemn capul meu!

Și bietul păgubaș, auzindu-l și văzând că nu-l mai ajunge, se opri locului, încrucișă mâinile pe piept, dădu din cap și zise și el cu glas lung, făcând după glasul pravoslavnicului:

– Adevăr zic vouă, că hoțul fuge mai uite decât păgubașul…

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns