Poezie de Edmondo De Amicis

Începi acum să înțelegi poezia școlii, Enrico dragă; dar școala în momentul de față, tu n-o vezi decât ca elevii. 0 să ți se pară mult măi frumoasă și mai poetică peste treizeci de ani, când te vei duce să însoțești pe copiii tăi și o vei vedea de afară cum o văd eu acum, când aștept să sune clopoțelul de ieșire, și mă învârtesc prin străzile tăcute din jurul clădirii de școală, ori trag cu urechea pe la ferestrele de la etajul de jos. De la o fereastră aud glasul unei profesoare care zice: Ce tăietură urâtă ai făcut lui ți. Nu merge, băiete! Ce-ar zice tatăl tău?… La fereastra de alături aud glasul unui profesor care dictează rar: „Am cumpărat cincizeci de metri de postav, patru lire metrul, i-am revândut…”Mai departe, pro-fesoara cu pana albastră citește tare.: „Atunci Pietro Micca cu fitilul aprins în mână”. Dintr-altă clasă se aude deodată parcă ar ciripi o sută de păsărele, ceea ce mă face să înțeleg că profesorul a ieșit pentru un moment de acolo. Fac câțiva pași și aud pe un copil plângând și pe profesoară dojenindu-l sau mângâindu-l. De la alte ferestre se aud versuri, nume de oameni mari și buni, fragmente din proverbe care povă-țuiesc virtutea, iubirea de patrie, bărbăția.
După aceste zgomote urmează răstimpuri de tăcere adâncă, ca și cum localul ar fi gol; nici n-ai crede că înăuntru se află șapte sute de copii; acelei tăceri îi urmează hohote de râs, pricinuite de glumele vreunui profesor vesel… Lumea care trece, stă puțin pe loc, ca să asculte; și toți aruncă o pri-vire de dragoste spre acea clădire, care cuprinde atâta tine-rețe și atâtea speranțe!
Nu trece mult și deodată se aude un vuiet înăbușit de cărți și de caiete care se strâng, o tropăitură de picioare, o zbârnâială care trece din clasă în clasă, ca zvonul unei vești bune; pedagogul anunță sfârșitul lecțiilor. La această știre, o mulțime de femei, de bărbați, de băieți și de fete se strâng la poarta școlii așteptându-și Si, frații, nepoții; iar de la ușile claselor năvălesc în sală, băieții căutându-și paltoanele și pălăriile, azvârlind totul pe jos, până ce pedagogul îi gonește iar înăuntru, unul după altul. În sfârșit, iată-i doi câte doi, bătând tactul din picioare. Atunci, părinții încep să-i întrebe cu nerăbdare:
„Ai știut lecția? Ce ți-a dat pe mâine? Ce notă ai căpătat? Când treceți examenul lunar?”
Până și bietele mame, care nu știu să citească, răsfoiesc caietele, se uită la probleme, întreabă ce notă au căpătat.
„Numai opt? Zece cu mențiune onorabilă… Nouă la lecție?” Și se îngrijesc, se bucură, întreabă pe profesori, vorbesc de program și de examen.
Ce frumoase sunt toate acestea și ce mare făgăduială pentru viitorul lumii!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns