Plăcinta e dulce la sfârşit de Alan Bradley

Pentru Shirley

Dacă plăcinta nu ar fi dulce la sfârşit, Cui i-ar mai păsa că e crocantă?

William King: Arta culinară

 

 

UNU

 

Întunericul din dulap era la fel de negru ca sângele închegat. Mă băgaseră înăuntru şi încuiaseră uşa. Respiram cu dificultate pe nas, luptându-mă cu disperare să rămân calmă. Am încercat să număr până la zece între fiecare inspirare a aerului şi până la opt în timp ce expiram încetişor în întuneric. Din fericire pentru mine, îmi puseseră căluşul atât de strâns în gura deschisă, încât nările îmi erau lăsate libere şi puteam să inspir încetişor aerul închis şi stătut.

Am încercat să-mi arcuiesc unghiile pe sub eşarfa de mătase care îmi ţinea mâinile legate la spate, însă, pentru că întotdeauna mi le rodeam din carne, nu puteam agăţa nimic cu ele. Noroc că îmi amintisem să îmi unesc degetele, folosindu-le drept mici baze ferme pentru a-mi îndepărta palmele în timp ce ele îmi legaseră nodurile strâns.

Mi-am răsucit încheieturile, presându-le una de alta până am simţit că legătura slăbeşte, folosindu-mi degetele mari pentru ca mătasea să alunece până ce nodurile se aflară în palme – şi apoi între degete. Dacă ar fi fost suficient de deştepte să se gândească să-mi lege şi degetele mari, nu aş fi reuşit să scap niciodată. Ce idioate fuseseră!

Cu mâinile în sfârşit libere, m-am descotorosit repede de căluş.

Acum, uşa. Însă înainte, ca să fiu sigură că nu mă pândeau, m-am lăsat pe vine şi m-am uitat prin mansardă pe gaura cheii. Slavă Domnului că luaseră cheia! Nu se vedea nimeni: în afara harababurii perpetue de umbre, vechituri şi bibelouri triste, mansarda era pustie. Drumul era liber.

Întinzând mâna deasupra capului către partea din spate a dulapului, am deşurubat una dintre agăţătoarele de sârmă aflate pe un suport de lemn. Vârând partea curbată în gaura cheii şi mânuind cu grijă capătul celălalt, am modelat un cârlig în formă de L pe care l-am introdus în profunzimile vechii încuietori. Pescuitul iscusit şi joaca chibzuită cu încuietoarea mă răsplătiră cu un păcănit încântător. Era aproape prea uşor. Uşa s-a dat de perete, iar eu m-am eliberat.

 

Am coborât în salturi treptele mari din piatră, până în antreu, oprindu-mă în faţa uşii de la sufragerie suficient pentru a avea timp să-mi azvârl cozile împletite pe spate în poziţia lor regulamentară.

Tata încă insista să fie servită cina la oră fixă şi luată la masa masivă, lungă şi îngustă de stejar aflată în sufragerie, la fel ca atunci când mama era încă în viaţă.

– Ophelia şi Daphne nu au coborât încă, Flavia? întrebă el cu iritare în glas, ridicându-şi privirea din cel mai recent număr al revistei The British Philatelist{1}, ce stătea deschis lângă farfuria cu friptură şi garnitură de cartofi.

– Nici nu mai ştiu de când nu le-am mai văzut, am zis.

Era adevărat. Nu le mai văzusem de când îmi puseseră căluşul în gură şi mă legaseră la ochi, apoi mă târâseră legată fedeleş pe scările ce duceau la mansardă şi mă încuiaseră în dulap.

Tata mă săgeta cu privirea pe deasupra ochelarilor timp de patru secunde regulamentare, înainte de a se întoarce şi a molfăi deasupra comorilor lui lipicioase.

Am schiţat un zâmbet larg: un zâmbet suficient de larg care să-i ofere o privelişte corespunzătoare a sârmelor aparatului dentar ce îmi ţineau dinţii ca într-o cuşcă. Cu toate că mă făcea să arăt ca un dirijabil fără învelişul de pânză, tatei îi plăcea întotdeauna să i se reamintească că el era cel care plătea toate aceste lucruri. Însă, de data asta, era prea preocupat pentru a mai observa.

Am ridicat capacul platoului din porţelan Spode pe care se aflau legume şi, din adâncurile de zmeură şi fluturaşi pictaţi manual, am scos la iveală o porţie generoasă de mazăre. Folosind cuţitul pe post de ghid şi furculiţa pe post de împunsător, am aranjat boabele de mazăre în aşa fel încât acestea să formeze nişte rânduri şi coloane meticuloase de-a lungul farfuriei: rând după rând de sfere mici şi verzi, despărţite cu o precizie care ar fi încântat inima celui mai precis ceasornicar elveţian. Apoi, începând cu partea din stânga-jos, am străpuns prima boabă de mazăre şi am mâncat-o.

Era numai vina Opheliei. Ea avea, la urma urmelor, şaptesprezece ani şi, prin urmare, era de aşteptat să posede cel puţin minimum din maturitatea pe care ar fi trebuit să o aibă ca persoană adultă. Faptul că se înhăitase cu Daphne, care avea treisprezece ani, nu era corect. Vârstele lor adunate însumau treizeci de ani. Treizeci de ani! – în defavoarea celor unsprezece ai mei. Nu numai că era lipsit de fair-play, mai era şi de-a dreptul mârşav. Iar acest lucru cerea, pur şi simplu, răzbunare.

 

Dimineaţa următoare eram ocupată cu retortele şi carafele din laboratorul meu de chimie de la ultimul etaj din aripa de est, în momentul în care Ophelia năvăli fără prea mare tam-tam.

– Unde mi-e colierul de perle?

Am ridicat din umeri.

– Nu sunt păstrătoarea gablonţurilor tale.

– Ştiu că tu l-ai luat. Au dispărut şi bomboanele mentolate care se aflau în sertarul meu cu lenjerie şi am observat că bomboanele mentolate care lipsesc din această casă par întotdeauna să sfârşească în aceeaşi gură murdară.

Am potrivit flacăra spirtierei care încălzea un pahar cu lichid roşu.

– Dacă insinuezi că igiena mea personală nu e la acelaşi standard ridicat ca a ta, poţi să te duci şi să-mi lingi galoşii.

– Flavia!

– Aşa să faci. M-am săturat să fiu acuzată de tot ce se întâmplă rău, Feely.

Însă indignarea mea îndreptăţită fu brusc întreruptă în momentul în care Ophelia se zgâi miop la retorta ce conţinea o substanţă rubinie şi care tocmai începuse să clocotească.

– Ce e chestia aia lipicioasă de pe fund?

Unghia ei lungă şi cu manichiura făcută lovi uşor sticla retortei.

– E un experiment. Ai grijă, Feely, e acid!

Ophelia se făcu albă la faţă ca varul.

– Alea sunt perlele mele! Au fost ale lui Mami!

Ophelia era singura din fetele Harrietei care făcea referire la ea drept „Mami”: singura dintre noi suficient de mare care avea o amintire reală a femeii în carne şi oase ce ne purtase în pântecele ei, lucru pe care Ophelia nu obosea niciodată să ni-l reamintească. Harriet murise într-un accident de alpinism când aveam doar un an şi nu prea se vorbea des despre ea la Buckshaw.

Oare eram geloasă pe amintirile Opheliei? Oare îmi displăceau? Nu cred, era ceva mai mult de atât. Într-un fel ciudat, dispreţuiam amintirile Opheliei despre mama noastră.

Am ridicat încetişor privirea de la îndeletnicirea mea, astfel încât lentilele rotunde ale ochelarilor mei să proiecteze raze albe înspre ea. Ştiam că, ori de câte ori făceam asta, Ophelia avea impresia înfiorătoare că se afla în prezenţa unui savant german nebun dintr-un film alb-negru produs de compania Gaumont.

– Bestie!

– Cotoroanţo! am ripostat.

Însă nu înainte ca Ophelia să se răsucească pe călcâie – cu destulă dibăcie, am gândit – şi să iasă val-vârtej pe uşă.

Răzbunarea nu se lăsă mult aşteptată, însă la Ophelia, chiar aşa era. Ophelia nu era, aşa ca mine, o persoană care făcea planuri pe termen lung şi care credea că supa răzbunării trebuie lăsată să fiarbă la foc mic până ce avea să atingă perfecţiunea.

Foarte repede după cină şi după ce tata se retrase în linişte în biroul lui ca să se desfete cu colecţia lui de bucăţi de hârtie, Ophelia aşeză jos încetişor cuţitul de unt din argint, în care, asemenea unui peruş, îşi studiase propria imagine reflectată timp de un sfert de oră. Fără niciun fel de introducere, zise:

– Ştii, eu nu sunt chiar sora ta… şi nici Daphne nu e. De aceea suntem atât de diferite de tine. Şi bănuiesc că nu ţi-a trecut niciodată prin minte că ai fost adoptată.

Am scăpat lingura din mână cu un zornăit.

– Nu e adevărat. Sunt bucăţică ruptă din Harriet. Toată lumea spune asta.

– Te-a luat de la Casa pentru Mame Necăsătorite din cauza asemănării izbitoare, zise Ophelia, făcând o mutră dezgustată.

– Şi cum putea fi asemănare dacă ea era adult, iar eu bebeluş?

Eram destul de perspicace.

– Pentru că îi aminteai de ea în pozele de când era bebeluş. Dumnezeule Mare! Chiar le-a luat cu ea şi le-a pus lângă faţa ta pentru a face comparaţie.

Am apelat la Daphne, al cărei nas era bine înfipt într-un exemplar legat în piele al Castelului din Otranto{2}.

– Nu e adevărat, nu-i aşa, Daffy?

– Mi-e teamă că e adevărat, zise Daphne, întorcând cam în dorul lelii o pagină subţire ca o foaie de ceapă a cărţii pe care o citea. Tata a zis întotdeauna că ar fi un şoc pentru tine. Ne-a pus pe amândouă să jurăm că nu-ţi vom spune niciodată. Sau cel puţin până nu faci unsprezece ani. Ne-a pus să facem legământ.

– O geantă Gladstone verde, zise Ophelia. Am văzut-o cu ochii mei. Am văzut-o pe mama îndesând propriile poze cu ea de când era bebeluş într-o geantă verde Gladstone şi a cărat-o cu ea la Casa Copilului. Cu toate că aveam doar şase ani pe atunci – aproape şapte – nu o să uit niciodată mâinile ei albe şi degetele ei pe încuietorile de alamă.

Am sărit de la masă şi am rupt-o la goană din cameră cu ochii în lacrimi. Nu m-am gândit cu adevărat la otravă decât abia a doua zi dimineaţă la micul dejun.

Şi, la fel ca toate marile planuri, şi acesta era unul simplu.

 

Buckshaw fusese căminul familiei noastre, reşedinţa celor din familia de Luce, din vremuri de mult uitate. Actuala casă în stil georgian{3} fusese construită pentru a înlocui o casă elisabetană originală arsă din temelii de sătenii care îi bănuiau pe cei din familia de Luce că ar fi fost simpatizanţi ai Ordinului Portocaliu{4}. Faptul că fuseserăm catolici înflăcăraţi timp de patru sute de ani şi că rămăseserăm aşa nu însemnase nimic pentru cetăţenii stârniţi din Bishop’s Lacey. „Casa Veche”, aşa cum era numită, se făcuse scrum şi noua casă care o înlocuise se afla acum la cel de-al treilea centenar.

Doi strămoşi de Luce de mai târziu, Antony şi William de Luce, care dezaprobaseră Războiul din Crimeea, stricaseră liniile structurii originale. Fiecare adăugase ulterior o aripă, William aripa de est şi Antony pe cea de vest.

Fiecare deveni un pustnic în propriul său dominion, şi fiecare interzise celuilalt să pună piciorul peste linia neagră care puseseră să fie trasată chiar în centru; de la vestibulul din faţă, de-a lungul foaierului şi direct prin veceul majordomului din spatele scărilor de serviciu. Cele două anexe din cărămidă galbenă, flagrant de victoriene, se strângeau la fel ca aripile unui înger care, în ochii mei, dădeau ferestrelor înalte şi obloanelor părţii din faţă a casei Buckshaw în stil georgian aspectul formal şi uluit al unei servitoare bătrâne a cărei bonetă e prea strâmtă.

Un de Luce de mai târziu, Tarquin – sau Tar, cum era numit – în urma unei căderi nervoase extraordinare a eşuat complet în ceea ce promitea să fie o carieră strălucită în chimie şi a fost exmatriculat de la Oxford în vara Jubileului de Argint{5} al Reginei Victoria.

Tatăl cel indulgent al lui Tar, îngrijorat de sănătatea mentală şubredă a flăcăului, făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a utila un laborator la ultimul etaj al aripii de est a Buckshawului: un laborator plin ochi cu sticlărie nemţească, microscoape nemţeşti, un spectroscop nemţesc, un cântar de laborator din alamă, adus de la Lucerna, şi un tub Geisler nemţesc, cu o formă complexă şi făcut de maeştri sticlari, la care Tar ataşase nişte bobine electrice pentru a studia felul în care diverse gaze devin fluorescente.

Pe o masă, lângă fereastră, se afla un microscop Leitz, a cărei alamă încă strălucea cu aceeaşi opulenţă caldă ca în ziua când fusese adus cu o şaretă trasă de un ponei de la trenul ce oprise în Halta Buckshaw. Oglinda reflectantă putea fi aranjată în aşa fel încât să surprindă primele raze pale ale soarelui de dimineaţă, în timp ce, în zilele noroase sau pentru utilizarea după lăsarea întunericului, era echipat cu o lampă cu parafină produsă de Davidson & Co din Londra.

Era chiar şi un schelet uman articulat cu un suport prevăzut cu roţi, care îi fusese dăruit lui Tar, când avea doar doisprezece ani, de către marele naturalist Frank Buckland, al cărui tată mâncase inima mumificată a regelui Ludovic al XIV-lea.

Trei pereţi ai acestei camere erau căptuşiţi de la podea până în tavan cu vitrine, două din ele umplute raft după raft cu preparate chimice ţinute în borcane de sticlă asemănătoare cu cele ale spiţerilor. Eticheta fiecărui borcan era încadrată într-o plăcuţă de cupru şi purta scrisul îngrijit al lui Tar de Luce care, în cele din urmă, se împotrivise sorţii şi trăise mai mult decât ele. Murise în 1928, la vârsta de şaizeci de ani, în mijlocul regatului său chimic, unde fusese găsit într-o dimineaţă de menajera lui, cu unul din ochii săi morţi încă privind prin mult iubitul său microscop Leitz. Se zvonise că studiase descompunerea de gradul întâi a pentaoxidului de azot. Dacă acest lucru era adevărat, era prima cercetare ştiinţifică înregistrată a unei reacţii ce avea să ducă, în cele din urmă, la perfecţionarea bombei atomice.

Laboratorul unchiului Tar fusese încuiat şi păstrat într-o tăcere sufocantă, de-a lungul multor ani prăfuiţi, până când ceea ce numea tatăl meu „straniile mele talente” începură să se manifeste şi l-am putut revendica de drept al meu.

Încă tremuram de bucurie ori de câte ori mă gândeam la toamna ploioasă când chimia apăruse în viaţa mea.

Escaladam rafturile cu cărţi din bibliotecă, pretinzând că eram o alpinistă renumită, când mi-a alunecat piciorul şi o carte grea a căzut pe podea. În timp ce o ridicam pentru a-i îndrepta paginile îndoite, am văzut că era plină nu doar cu cuvinte, ci şi cu zeci de desene. În unele dintre ele, mâini desprinse de trupuri turnau lichide în nişte recipiente de sticlă cu forme ciudate, ce arătau de parcă ar fi fost instrumente muzicale dintr-o altă lume.

Titlul cărţii era Un studiu elementar de chimie şi, în câteva clipe, m-a învăţat că termenul iod provine dintr-un cuvânt ce înseamnă „violet” şi că termenul brom era derivat dintr-un cuvânt grecesc care însemna „miros greu”. Asta a fost tot ce mi-a trebuit să aflu! Am strecurat volumul roşu şi gros sub pulover şi l-am luat cu mine sus, şi abia mai târziu am observat numele H. De Luce scris pe forzaţ. Cartea îi aparţinuse Harrietei.

Curând, m-am pomenit studiindu-i cu atenţie paginile în fiece clipă liberă pe care o aveam. Erau seri când de-abia aşteptam să vină ora de culcare. Cartea Harrietei devenise prietenul meu secret.

În ea erau detaliate toate metalele alcaline: metale cu nume extraordinare, cum ar fi litiu şi rubidiu; elementele alcalino-pământoase, cum ar fi stronţiu, bariu şi radiu. Am ovaţionat zgomotos când am citit că o femeie, Madame Curie, descoperise elementul numit radiu.

Şi apoi erau gazele otrăvitoare: fosfina, arsina (o singură bulă din acestea se dovedea a fi fatală), peroxidul de azot, acidul hidrosulfuric… şi listele continuau şi continuau. Când am descoperit că se dădeau instrucţiuni precise pentru a alcătui aceşti compuşi, am fost în al nouălea cer.

De îndată ce am învăţat să pricep ecuaţii chimice cum ar fi K4FeC6N6 + 2K = 6KCN + Fe (care descrie ceea ce se întâmplă atunci când cianida galbenă de potasă e încălzită împreună cu potasiul pentru a produce cianida de potasiu), întreg universul s-a deschis înaintea mea: era ca şi cum aş fi dat peste o carte de reţete ce aparţinuse odinioară unei vrăjitoare din pădure.

Ceea ce mă intriga mai mult decât orice era faptul că descopeream felul în care totul, toată creaţia – toată! – era ţinută laolaltă de legături chimice invizibile, şi am găsit o alinare ciudată şi inexplicabilă în a afla că undeva, cu toate că nu puteam vedea acest lucru în propria noastră lume, exista o stabilitate adevărată.

Nu am făcut conexiunea, evidentă de la început, între carte şi laboratorul abandonat pe care îl descoperisem copil fiind. Însă, în momentul în care am făcut-o, viaţa mea s-a trezit la viaţă – dacă chestia asta are vreun sens.

Aici, în laboratorul unchiului Tar, una lângă alta, se aflau cărţile de chimie pe care le adunase cu atâta dragoste şi curând am descoperit că, doar cu puţin efort, majoritatea dintre ele nu erau prea departe de puterea mea de înţelegere.

Următorul lucru au fost experimentele simple şi am încercat să-mi amintesc să urmez instrucţiunile ad literam. Ca să nu mai spun că nu puţine au fost duhorile şi exploziile, însă cu cât spun mai puţin despre aceste lucruri, cu atât mai bine.

Şi, cu cât trecea timpul, cu atât se făceau mai groase caietele mele de notiţe. Activitatea mea deveni şi mai sofisticată în momentul în care misterele chimiei organice mi se revelară şi m-am bucurat de nou-descoperitele cunoştinţe a ceea ce poate fi atât de uşor extras din natură.

Pasiunea mea aparte era otrava.

 

Am îndepărtat frunzişul cu un baston de bambus şterpelit dintr-un suport de umbrele în formă de picior de elefant ce se afla în antreu. Aici, în spate, în grădina de legume, zidurile înalte de cărămidă roşie nu lăsaseră să pătrundă soarele călduţ; totul era încă îmbibat cu apă de la ploaia care căzuse în timpul nopţii.

Croindu-mi drum prin încâlceala de iarbă netăiată de anul trecut, am împins cu băţul de-a lungul bazei zidului până ce am găsit ceea ce căutam: un petic de frunze de culoare deschisă al căror luciu cărămiziu făcea ca ciorchinele cu trei frunze să fie mai uşor de zărit printre celelalte plante agăţătoare. Punându-mi în mâini o pereche de mănuşi de grădină din bumbac, pe care mi le vârâsem la curea, şi lansându-mă într-o interpretare fluierată şi răsunătoare a „Bibbidi-Bobbidi-Boo”, m-am pus pe treabă.

Mai târziu, în siguranţa sanctum sanctorum-ului meu, al locului celui mai sfânt dintre cele mai sfinte – dădusem peste această expresie încântătoare într-o biografie a lui Thomas Jefferson şi am adoptat-o ca fiind a mea —, am îndesat frunzele colorate într-o retortă de sticlă, având grijă să nu-mi scot mănuşile până ce frunzişul lor lucios nu era în siguranţă îndesat acolo.

Astupând retorta, am conectat-o la un capăt la un balon în care apa fierbea deja, şi la celălalt la un balon spirală de răcire, al cărui capăt deschis stătea suspendat deasupra unui pahar gol. În timp ce apa clocotea cu furie, am privit cum aburul îşi găsea drumul prin reţeaua de mici conducte de sticlă şi ajungea în balon printre frunze. Ele începuseră deja să se încreţească şi să se înmoaie în timp ce vaporii fierbinţi de apă deschideau micile buzunare dintre celulele lor, eliberând uleiurile care erau esenţa plantei vii.

Acesta era felul în care vechii alchimişti îşi practicaseră arta: foc şi abur, abur şi foc. Distilare.

Cât de mult iubeam această activitate.

Distilare. Am zis cu voce tare:

– Dis-ti-la-re! Am privit cu veneraţie, în timp ce aburul se răcea şi se condensa în balonul spirală, şi mi-am frânt mâinile în extaz când prima picătură clară de lichid rămase suspendată, apoi căzu cu un „pleosc” limpede în recipientul ce aştepta.

Când apa se evaporă şi operaţia fu completă, am stins flacăra şi mi-am pus bărbia în palme urmărind cu fascinaţie cum fluidul din pahar se sedimentează în două straturi distincte: apa clară distilată la fund, iar deasupra plutind un lichid cu o tentă galben-deschis. Acesta era uleiul esenţial al frunzelor. Se numea urushiol{6} şi fusese folosit, printre alte lucruri, la producerea lacurilor şi vopselelor.

Băgând mâna în buzunarul puloverului, am scos un tub auriu subţire. I-am tras capacul şi nu m-am putut împiedica să nu zâmbesc în momentul în care un vârf roşu ieşi la iveală. Rujul Opheliei, şutit din sertarul măsuţei ei de toaletă, împreună cu perlele şi bomboanele de mentă. Iar Feely – Domnişoara Fâs – nici măcar nu observase că dispăruse.

Aducându-mi aminte de bomboanele mentolate, am vârât una în gură, strivind-o cu zgomot între măsele.

Miezul rujului a ieşit destul de uşor şi am reaprins spirtiera. Era nevoie doar de o încălzire uşoară pentru a transforma chestia ceroasă într-o masă lipicioasă. Dacă Feely ar şti că rujul ăla era făcut din solzi de peşte, am gândit, s-ar putea să fie ceva mai puţin dornică să şi-l împrăştie pe toată gura. Trebuie să-mi amintesc să-i spun. Am zâmbit răutăcios. Mai târziu.

Cu o pipetă am extras câţiva mililitri din uleiul distilat care plutea în pahar şi apoi, picătură cu picătură, l-am lăsat să se prelingă în acea mâzgă ce era rujul topit, amestecând viguros cu un apăsător din lemn pentru limbă.

Prea subţire, am gândit. Am dat jos un borcan de pe unul din rafturi şi am adăugat o bucăţică de ceară de albine pentru a-l aduce la consistenţa iniţială.

Era timpul să-mi pun din nou mănuşile – şi era timpul pentru matriţa din fier pentru gloanţe pe care o şterpelisem de la destul de mulţumitorul muzeu de arme din Buckshaw.

Ciudat, nu-i aşa, că miezul rujului are exact dimensiunea unui glonte cilindric de calibrul 45. O informaţie utilă, pe bune. Mi-am zis că va trebui să mă gândesc la ramificaţiile sale mai extinse atunci când o să mă duc la culcare. În acest moment, eram mult prea ocupată.

Scos din mulajul său şi răcit sub jet de apă, miezul roşu al rujului refăcut se potrivi din nou perfect în interiorul dispozitivului său auriu.

L-am deşurubat şi înşurubat de câteva ori pentru a mă asigura că funcţiona cum trebuie. Apoi am pus la loc capacul. Feely dormea până târziu dimineaţa şi obişnuia să întârzie la micul dejun.

 

– Unde mi-e rujul, jigodie mică ce eşti? Ce ai făcut cu el?

– E în sertarul tău, am zis. L-am observat când am şutit perlele.

În scurta mea viaţă, hăituită de două surori, simţisem nevoia să-mi ascut cu măiestrie limba.

– Nu e în sertar. Tocmai m-am uitat şi nu e acolo.

– Ţi-ai pus ochelarii? am întrebat cu un zâmbet superior.

Cu toate că tata ne dotase pe toate cu ochelari, Feely refuzase să-i poarte pe ai ei, iar ai mei erau ceva mai mult decât sticlă obişnuită de geam. Îi purtam doar în laborator pentru a-mi proteja ochii sau pentru a obţine compasiune.

Feely pocni cu podul palmelor în masă şi ieşi val-vârtej din cameră.

M-am întors să sondez profunzimile celui de-al doilea castron al meu de Weetabix{7}.

Mai târziu, am scris în caietul meu:

Vineri, 2 iunie 1950, 9:42 dimineaţă. Înfăţişarea subiectului normală, însă morocănoasă. (Oare nu e întotdeauna aşa?) Erupţia poate varia de la 12 la 72 de ore.

 

Doamna Mullet, care era măruntă, căruntă şi rotundă ca o piatră de moară şi care, sunt foarte sigură, se credea un personaj dintr-un poem de A.A. Milne, era în bucătărie preparând una dintre plăcintele ei cu cremă de culoarea puroiului. Ca de obicei, se lupta cu cuptorul Aga ce domina bucătăria mică şi înghesuită.

– Oh, domnişoară Flavia! Ajută-mă cu cuptorul ăsta, drăguţă.

Însă, înainte de a mă gândi la un răspuns potrivit, tata se afla deja în spatele meu.

– Flavia, vreau să stau de vorbă cu tine.

Vocea lui era la fel de încărcată precum greutăţile de plumb din bocancii unui scafandru de mare adâncime.

Am aruncat o privire către doamna Mullet, ca să văd cum interpretează ea acest lucru. Ea întotdeauna îşi lua tălpăşiţa la cel mai mic semn că aveau să urmeze lucruri neplăcute şi, odată, când tata a ridicat vocea, s-a înfăşurat într-un covor şi a refuzat să iasă de acolo până ce nu am trimis după bărbatu-său.

Doamna Mullet închise încet uşa cuptorului, de parcă ar fi fost făcută din cristal de Waterford.

– Trebuie să plec, zise ea. Prânzul e în cuptorul pentru încălzit.

– Vă mulţumesc, doamnă Mullet, zise tata. Ne descurcăm.

Noi ne descurcam întotdeauna.

Ea deschise uşa bucătăriei – şi scoase un ţipăt brusc ca de bursuc încolţit.

– Oh, Dumnezeule mare! îmi cer iertare, domnule colonel de Luce, însă ah, Dumnezeule mare!

Tata şi cu mine am fost nevoiţi să ne dăm puţin într-o parte ca să vedem după ea.

Era o pasăre, un sitar – şi era mort. Stătea pe spate în pragul uşii, cu aripile lui ţepene întinse de parcă era un pterodactil, cu ochii cam neplăcut de tulburi şi cu ciocul negru şi ascuţit îndreptat în aer. Ceva înfipt în el fâlfâia în briza dimineţii – o mică bucată de hârtie.

Nu, nu era o bucată de hârtie, era o marcă poştală.

Tata se aplecă ca să se uite mai îndeaproape, apoi icni încetişor. Şi brusc duse mâinile la beregată, acestea tremurându-i asemeni frunzelor de plop, toamna, iar chipul i se făcu de culoarea cenuşii ude.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns