Orologiul timpului de A.E. van Vogt

— Căsătoria este o instituţie sacră, spunea Terry Maynard, ori de câte ori era în vervă. Ştiu prea bine ce spun. Am fost căsătorit de două ori: prima dată, de mult, în 1905, şi apoi în 1967. Un asemenea interval de timp între două căsătorii îţi dă posibilitatea să judeci corect. Şi spunând aceste vorbe, se uita cu drag la nevasta lui, Joan. Numai că, în seara aceea, ca niciodată, ea oftă, îşi aprinse o ţigară, se lăsă pe spătarul scaunului şi murmură:

— Terry, copil fără minte ce eşti, iar o iei de la capăt… Apoi sorbi din cocteil, privi roată, cu ochii ei de un albastru limpede, pe toţi musafirii de faţă, şi zise:

— Terry e pe punctul să vă spună povestea iubirii noastre. Dacă aţi mai auzit-o, poftiţi în sufragerie unde găsiţi sandvişuri şi tot ce vă mai pofteşte inima.

Doi bărbaţi şi o femeie se ridicară şi ieşiră din cameră. Terry strigă în urma lor:

— Oamenii au râs de bomba atomică până în clipa când le-a căzut în cap. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să descopere că povestea mea nu e doar o poveste şi atât. Ceea ce am să vă spun s-a întâmplat în realitate şi, la urma urmei, i s-ar putea întâmpla oricăruia dintre voi. Când mă gândesc la ucigătoarea lume a posibilului, bomba atomică mi se pare un soi de feştilă fumegândă…

Un bărbat din grupul care rămăsese de faţă întrebă, pe un ton nedumerit:

— E ceva ce eu nu înţeleg. Ce legătură este între prima ta căsătorie, cea din 1905, şi bomba atomică? Dacă lăsăm deoparte eventuala supărare pe care ar putea să o simtă fermecătoarea ta soţie la gândul că n-a avut cum să-şi înfigă gheruţele în frumoasa piele a fostei ei rivale…

— Domnule – răspunse Terry – ia seama cum şi ce vorbeşti despre fosta mea soţie, odihnească-se în pace!

— Odihna n-o s-o cunoască niciodată! Am eu grijă de asta, spuse Joan Maynard.

Se instală apoi mai confortabil în scaun şi adăugă, cu vocea caldă:

— Povesteşte, dragul meu.

Şi soţul ei începu să-şi depene povestea:

— Când aveam zece ani, mă fascina pendula cea mare din hol. O s-o vedeţi, la plecare. Într-o bună zi, am deschis uşiţa de jos şi mă jucam cu pendulul. Atunci, am văzut că pe el erau scrise nişte numere. Primul se afla la capătul de sus al tijei şi era 1840. Şi tot aşa, câte un număr, până jos. Ultimul era 1970. Eram în 1950 şi îmi amintesc că am fost surprins de un lucru: micul indicator de pe greutatea transparentă era fixat în dreptul numărului 1950. Mi-am zis atunci, în gândul meu, că tocmai descoperisem ceva esenţial despre felul cum funcţiona orologiul. După ce a trecut primul val de bucurie, am început, bineînţeles, să mişc greutatea de colo colo şi îmi amintesc că am urcat-o până în dreptul cifrei 1891. În acel moment, m-a cuprins o vrajă ameţitoare. Greutatea mi-a scăpat din mână şi am alunecat pe podea. Mă simţeam rău. Când am deschis ochii, am zărit o femeie tare ciudată, iar în jurul meu totul era schimbat. Vreau să spun mobila şi aranjamentul lucrurilor în casă, căci, de fapt, mă aflam în acelaşi loc. Casa aparţinea familiei noastre de o sută şi mai bine de ani. Dar nu eram decât un biet copil de zece ani şi m-a cuprins spaima, mai ales când am văzut-o pe femeia aceea. Avea cam la patruzeci de ani. Purta o fustă lungă şi demodată iar buzele i se făcuseră subţiri ca aţa, de mânioasă ce era. În mână avea un băţ. În timp ce eu abia mă ridicam, încă nesigur pe picioare, ea începu să vorbească:

— Joe Maynard, de câte ori ţi-am spus să nu te apropii de ceasul ăsta?

Când am auzit-o că-mi spune Joe, am înlemnit. Pe atunci, încă nu ştiam că numele bunicului meu fusese Joseph. Şi mai era ceva ce m-a uimit peste măsură: accentul cu care vorbea femeia. Exprimarea era cât se poate de precisă, dar n-aş putea s-o redau exact şi în amănunt. Al treilea lucru, care m-a paralizat, a fost constatarea că figura ei, pe măsură ce mă uitam mai bine, începea să mi se pară oarecum cunoscută. Era chipul străbunicii mele, al cărei portret atârna pe un perete, în biroul tatălui meu.

„Pac!” şi băţul m-a pocnit peste picior… Am tulit-o către uşă, trecând uşor pe lângă ea şi ţipând ca din gură de şarpe. Am mai auzit-o cum striga după mine:

— Joe Maynard, o să vezi tu ce te aşteaptă când s-o întoarce acasă taică-tu!

Ajuns afară, am păşit în plin tărâm al fanteziei: în lumea simplă a unui orăşel de la sfârşitul veacului trecut. Un câine a început să latre şi s-a luat după mine. Trotuarele erau de lemn iar pe străzi galopau cai. Eu crescusem înconjurat de automobile somptuoase şi călătorisem cu autobuzul. Nu puteam accepta schimbarea. Următoarele ceasuri mi s-au şters complet din minte. Ştiu doar că, la un moment dat, s-a întunecat şi m-am strecurat înapoi spre casa cea mare. Prin singura fereastră luminată, am tras cu ochiul în sufragerie. N-am să uit cât oi trăi scena pe care am văzut-o atunci. Străbunicul şi străbunica mea stăteau la masă şi alături de ei se afla un băiat de vârsta mea. Copilul acela îmi semăna leit. Numai că părea atât de înfricoşat cum eu sper să nu fiu vreodată. Străbunicul tocmai vorbea. Era atât de furios încât auzeam limpede vorbă cu vorbă, prin geam:

— Asta-i prea de tot. Cu alte cuvinte o faci mincinoasă pe propria ta mamă. Am eu grijă de tine, după-masă.

Mi-am dat seama că Joe o păţise, din pricina mea. Pentru mine însă, singurul lucru cu adevărat important era faptul că niciunul din ei nu se afla în hol, lângă pendulă. M-am furişat în casă, tremurând, fără să ştiu exact ce am să fac în continuare. M-am apropiat de ceas, în vârful picioarelor, am deschis uşiţa de jos şi am reaşezat greutatea în dreptul lui 1950. Am acţionat ca un automat. Eram înmărmurit de spaimă.

Următorul lucru de care îmi amintesc este vocea cuiva, care ţipa la mine. O voce cunoscută. Când m-am uitat, l-am văzut pe tata.

— Ticălos mic ce eşti.

— Striga el – cred că ţi-am spus foarte clar să nu te apropii de ceasul ăsta!

Pentru prima dată, bătaia a fost o adevărată uşurare. De atunci şi până la sfârşitul copilăriei mele nu m-am mai dus în preajma orologiului. E drept că am îndrăznit, la un moment dat, să pun câteva întrebări prudente despre strămoşii mei. Tata s-a arătat foarte rezervat. Ori de câte ori îl întrebam câte ceva, se uita în gol şi spunea:

— În anii copilăriei mele, s-au petrecut lucruri pe care nici eu nu le înţeleg, băiete. Într-o bună zi, o să-ţi povestesc totul.

S-a prăpădit pe neaşteptate, de pe urma unei pneumonii, când eu împlinisem treisprezece ani. A fost un mare şoc financiar şi emoţional. Mama a fost nevoită să vândă, printre alte lucruri, şi vechea pendulă. Aveam intenţia să transformăm casa într-o pensiune, ca să putem supravieţui, când, pe neaşteptate, dezvoltarea industrială a oraşului a sporit valoarea unui teren pe care-l aveam într-un alt cartier. Mă tot gândisem la bătrânul orologiu şi la experienţa pe care o trăisem dar au intervenit altele: anii de colegiu, apoi şederea în Vietnam – acolo am fost ceva ce s-ar putea numi un funcţionar glorios, cu gradul de căpitan – şi n-am avut cum să caut ceasul mai devreme de începutul anului 1966. I-am dat de urmă cu ajutorul misitului care-l cumpărase de la noi şi am plătit de trei ori mai mult decât luasem pe el. Dar ştiam că merită.

Greutatea alunecase până în dreptul numărului 1966. Coincidenţa m-a făcut să tresar. Apoi, a apărut ceva şi mai interesant. În partea de jos a pendulei, am găsit o comoară, ascunsă sub tăblie: jurnalul bunicului meu. Prima însemnare era datată 18 mai 1904. Stând în genunchi, cu jurnalul bunicului în mână, m-am hotărât să fac o încercare. Oare experienţa pe care o trăisem în copilărie fusese reală sau doar o simplă nălucire? Nu m-am dus cu gândul, atunci, chiar la data notată la începutul jurnalului. Cu toate astea, cu un gest firesc, am pus greutatea în dreptul lui 1904. În ultima clipă, ca măsură de precauţie, am înşfăcat greutatea de cristal. La atingerea ei, m-a cuprins un val de căldură şi am avut senzaţia clară că bucata aceea de cristal vibrează. De data asta, n-am mai simţit nici un fel de ameţeală. Cu un uşor sentiment de umilinţă, tocmai eram pe punctul să renunţ, când am privit mai atent în jur. Holul era aranjat altfel decât îl ştiam. Covoarele aveau culori mai stinse, grelele draperii demodate erau făcute dintr-o catifea de culoare întunecată. Inima îmi bătea cu putere. Mă îngrijora gândul că am să fiu găsit acolo şi n-am să fiu în stare să ofer nici o explicaţie. Totuşi, după câteva clipe, mi-am dat seama că, în casă, domnea o linişte deplină. Nu se auzeau decât bătăile ceasului. M-am ridicat. Vedeam totul cu ochii mei şi, cu toate astea, nu-mi venea deloc să cred că minunea se petrecuse din nou.

Am ieşit apoi în oraş şi am constatat că lucrurile evoluaseră, de la prima mea experienţă. Nu foarte mult, ce-i drept… era, totuşi, abia începutul veacului nostru. În curţile din spatele caselor se zăreau vaci şi coteţe pentru păsări. Nu prea departe, se vedea întinderea preeriei. Adevărata dezvoltare încă nu începuse şi nici un semn nu prevestea oraşul de astăzi. După toate probabilităţile, era anul 1904. Plutind pe un nor de emoţii contradictorii, am început să mă plimb de-a lungul trotuarului de lemn. Am trecut pe lângă câţiva oameni, mai întâi un bărbat, apoi o femeie… S-au uitat la mine cu o privire plină de uimire. Acum sunt conştient de asta, dar atunci abia dacă i-am băgat în seamă. N-am coborât cu picioarele pe pământ decât în clipa când m-am întâlnit cu două doamne care veneau din direcţie opusă, pe acelaşi îngust trotuar de lemn. Abia atunci mi-am dat seama că aveam în faţa ochilor, în carne şi oase, persoane care trăiseră la începutul secolului. Purtau fuste lungi până în pământ, care foşneau la fiecare pas. Era o zi caldă, dar se vede treaba că, mai devreme, plouase. Se zăreau urme de noroi pe tivul fustelor.

Cea mai în vârstă dintre doamne m-a privit şi a zis:

— Ia te uită! Joseph Maynard! Deci, până la urmă, ai sosit la timp ca să fii de faţă la înmormântarea bietei tale mame… De pe ce meleaguri ţi-ai luat hainele astea ciudate?

Fata n-a rostit o vorbă. Se uita la mine şi atât.

Eram pe punctul să spun că eu nu eram Joseph Maynard, dar mi-am dat seama că n-ar fi fost deloc înţelept. Pe urmă, mai era şi însemnarea pe care bunicul o făcuse în jurnal, în ziua de 18 mai. Mi-o aduceam aminte perfect: „M-am întâlnit cu doamna Caldwell şi cu fiica ei, Marietta, pe stradă. Nu-i venea să creadă că m-am întors acasă, să asist la înmormântare”.

Un gând mi-a străbătut mintea cu iuţeala fulgerului, lăsându-mă buimac şi, totuşi, indiferent. Dacă asta era doamna Caldwell şi cealaltă fata ei, dacă asta era întâlnirea cu pricina, atunci…

Doamna Caldwell tocmai mi se adresa:

— Joseph Maynard, aş vrea să ţi-o prezint pe fiica mea, Marietta. Tocmai vorbeam cu ea despre înmormântare, nu-i aşa, iubita mea?

Fata continua să se uite la mine.

— Chiar aşa, mamă? Zise ea.

— Bineînţeles că despre asta discutam. Nu-ţi aminteşti? Doamna Caldwell părea enervată. Marietta şi cu mine o să venim mâine la înmormântare, a continuat ea, grăbită.

— Parcă spuneai că urma să mergem la ferma familiei Jones, spuse Marietta, pe un ton foarte liniştit.

— Marietta, cum poţi să spui aşa ceva? Era vorba de programul nostru de poimâine. Dacă am făcut, totuşi, vreun aranjament de felul ăsta, va trebui să-l schimbăm.

Părea, din nou, stăpână pe situaţie.

— Am fost întotdeauna în relaţii prieteneşti cu mama dumitale, domnule Maynard, nu-i aşa, Marietta? Mai spuse ea, pe un ton plin de înţelesuri.

— Mie mi-a fost totdeauna dragă, răspunse Marietta, şi abia dacă se simţise accentul pe care-l pusese pe cuvântul mie.

— Atunci, ne vedem mâine la biserică, la ora două, zise iute doamna Caldwell. Hai să mergem, Marietta.

M-am dat la o parte, să le las să treacă, şi am luat-o iar spre casă. Am cercetat toate camerele, neştiind dacă voi da sau nu peste trupul neînsufleţit, dar am constatat că fusese ridicat de acasă.

Începeam să am un sentiment de vinovăţie. Propria mea mamă murise în 1963, când eu eram departe, în Vietnam. Avocatul familiei fusese cel care se ocupase de înmormântare. Mi se întâmplase adesea, în nopţile fierbinţi din junglă, să-mi imaginez casa pustie în care ea zăcuse. Mi se părea, atunci, că asta era tot ceea ce puteam face spre a mă apropia de realitate. Asemănarea dintre cele două situaţii mă deprima.

Am încuiat uşa, am tras ceasul, reaşezând greutatea în dreptul anului 1966, şi m-am reîntors în secolul XX. Umbra întunecată a morţii s-a îndepărtat încet şi m-am trezit din nou faţă în faţă cu un gând ce nu-mi dădea pace: „Oare Joseph Maynard chiar se întorsese în oraşul său natal, în ziua de 18 mai 1904? Şi dacă nu, atunci la cine se referea însemnarea pe care bunicul meu o făcuse, în jurnalul său, pe 19 mai?”

Însemnarea spunea, pur şi simplu: „Am asistat la înmormântare, în această după-amiază şi am vorbit din nou cu Marietta”.

Am vorbit din nou… aşa scria acolo! Şi dacă eu fusesem cel care vorbisem cu ea, prima dată, atunci însemna că tot eu urma să asist la înmormântare?

Mi-am petrecut toată seara citind jurnalul, în căutarea unui cuvânt sau a unei fraze care să-mi arate că situaţia era exact aşa cum începuse să mi se arate. N-am găsit nici o singură referire la perioada imediat următoare, dar – după ce m-am gândit bine – lucrul mi s-a părut foarte firesc. Am presupus că jurnalul căzuse în mâinile cui nu trebuia.

Am ajuns la însemnarea în care Joseph Maynard şi Marietta Caldwell îşi anunţau logodna. Şi, puţin mai încolo, am ajuns şi la ziua în dreptul căreia sta scris „Astăzi m-am căsătorit cu Marietta!” În momentul acela, m-au trecut toate sudorile şi am pus jurnalul deoparte.

Întrebarea era următoarea: „Dacă eu făcusem toate astea, atunci ce se întâmplase cu adevăratul Joseph Maynard? Nu cumva singurul fiu al străbunicilor mei murise, pe la vreo margine de Americă, neştiut de cei între care copilărise?”

Mi s-a părut explicaţia cea mai verosimilă, de la bun început M-am dus la înmormântare şi orice îndoială s-a risipit. Dintre toţi cei prezenţi acolo am fost singurul purtător al numelui Maynard, în afară de răposata mea bunică. După aceea, am discutat cu avocatul familiei şi am devenit proprietarul formal al tuturor bunurilor.

Apoi, m-am aşternut pe treabă, ca să mă asigur că tatăl meu avea să se nască. Pentru un bărbat care ştia sigur că această căsătorie urma să aibă loc, Marietta era, totuşi, o fată surprinzător de greu de abordat. Mai avea un admirator, un tânăr pe care îmi venea să-l stâng de gât, ori de câte ori îl vedeam. Băiat cu un temperament vulcanic, dar sărac. De aceea, părinţii Mariettei nu-l prea aveau la suflet; ei însă se pare că nu-i prea păsa.

În cele din urmă, pentru că nu-mi puteam permite să pierd, am încălcat regula jocului. I-am spus doamnei Caldwell că aş dori să înceapă s-o îndemne pe Marietta să-l ia pe celălalt. Cât despre mine, trebuia să mă critice cât mai mult. I-am sugerat că ar putea să-i spună fetei că eu nu sunt genul de om pe care să te bizui. Într-o bună zi, de pildă, aş fi fost capabil să-mi fac bagajele şi să plec în vreun colţ uitat de lume, târând-o după mine spre cine ştie ce greutăţi.

Aşa cum începusem să bănuiesc, fata avea o fire aventuroasă. Nu ştiu exact în ce măsură a fost mama ei în stare să-i schimbe atitudinea, dar, dintr-o dată, Marietta a devenit mai prietenoasă. Pe viitor, eram atât de preocupat să o cunosc, încât jurnalul aproape că îmi ieşise din minte. După ce ne-am logodit, l-am căutat şi am constatat că logodna avusese loc exact în ziua notată acolo. Atunci, m-a cuprins spaima. Iar când Marietta a fixat ziua cununiei exact în data din jurnal, m-am trezit şi mai tare la realitate şi am început să judec situaţia în modul cel mai serios. Dacă făceam jocul până la capăt, urma să devin propriul meu bunic. Dacă nu-l făceam, ce-ar fi urmat?

Tot gândindu-mă, îmi simţeam mintea din ce în ce mai pustie. Atunci, am căutat prin casă până am găsit un caiet îmbrăcat în piele, aproape identic cu cel pe care fusese scris jurnalul. Am copiat, cuvânt cu cuvânt, toate însemnările şi am pus noul jurnal sub tăblia din partea de jos a pendulei. Presupun că, de fapt, este vorba de unul şi acelaşi jurnal, până la urmă. Eu l-am pus în ascunzătoare, şi tot eu l-am descoperit, mai târziu.

Marietta şi cu mine ne-am căsătorit, aşa cum stabilisem şi, curând, toate semnele ne-au ajutat să ghicim că tatăl meu avea să se nască, la timpul cuvenit – fireşte, însă că Marietta nu vedea problema în aceiaşi termeni.

Povestirea suferi o mică întrerupere, când se făcu auzit glasul acru al unei femei:

— Domnule Maynard, cu alte cuvinte vrei să spui că ai mers până la capăt cu jocul de-a căsătoria şi că acea biată fiinţă urmează să aibă un copil?

Maynard îi răspunse cu blândeţe:

— Toate astea s-au întâmplat cândva, la începutul veacului.

Femeia se înroşi la faţă:

— Cred că e povestea cea mai îngrozitoare pe care am auzit-o vreodată!

Maynard se întoarse spre ceilalţi, cu un aer întrebător:

— Voi ce părere aveţi? Nu consideraţi că un om are, totuşi, dreptul moral să-şi asigure propria naştere?

— Deh…, începu un bărbat cu o voce încărcată de îndoieli.

— Nu credeţi că ar fi mai bine să-mi termin povestea, înainte de a discuta? Zise Maynard. Apoi continuă:

— Problemele au început să apară, aproape imediat. Marietta dorea să afle unde mă duceam, în zilele în care dispăream de acasă. Mă supunea unor adevărate interogatorii despre trecutul meu. Unde fusesem până atunci? Ce locuri vizitasem? Ce mă îndemnase să-mi părăsesc căminul părintesc, atunci, la început? Şi, pentru bunul motiv că nu eu eram Joseph Maynard, n-a durat mult până să încep să mă simt sub papuc. Avusesem intenţia să stau cu ea măcar până la data naşterii copilului, făcând doar incursiuni sporadice în lumea mea. Dar se ţinea după mine prin toată casa. Aproape că m-a surprins când manevram ceasul, în vreo două rânduri. Eram din ce în ce mai alarmat. Apoi, mi-am dat seama că Joseph Maynard trebuia să-şi părăsească din nou epoca, de data asta pentru totdeauna.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns