OLESIA de Alexandr Kuprin

OLESIA.

Traducere de ION MIHAIL.

I.

PĂDURARUL IARMOLA – SERVITOrul, bucătarul şi tovarăşul meu de vânătoare – a intrat în odaie încovoiat sub povara legăturii de lemne, a trântit cu zgomot sarcina pe podea şi a început să-şi sufle în degetele îngheţate.

— Afară-i un viscol năprasnic, conaşule, a zis el, aşezându-se pe vine în faţa sobei. Trebuie să înteţim focul. Daţi-mi nişte chibrituri.

— Prin urmare, mâine n-o să putem merge după iepuri, nu-i aşa?

— Aşa-i… n-o să putem merge… N-auziţi ce viforniţă e? Pe-o vreme ca asta iepurele stă pitit în culcuş şi nu mişcă nici atâtica… N-o să daţi de nici o urmă.

Soarta mă aruncase pentru şase luni într-un sătuc uitat de lume din gubernia Volân, de la marginea Polesiei, şi vânătoarea era singura mea îndeletnicire şi plăcere. Mărturisesc că atunci când mi s-a propus de la serviciu să mă duc la ţară, nu credeam că mă voi plictisi chiar atât de cumplit. Mă şi bucuram că plec. „Poezie, văgăună, viaţa în sânul naturii, mă gândeam, stând în vagon, moravuri simple, firi primitive, oameni noi pentru mine, cu obiceiuri ciudate, cu un grai al lor… şi, fără îndoială, cu o mulţime de legende poetice, cu o mulţime de datini şi de cântece!” Iar eu pe-atunci (dacă tot am pornit-o pe panta mărturisirilor, hai să spun totul) apucasem să public într-un ziar mărunt o istorioară cu două omoruri şi o sinucidere şi ştiam din teorie că un scriitor trebuie să cunoască îndeaproape viaţa poporului.

Dar, fie că ţăranii din Perebrod erau din cale-afară de posaci, fie că eu nu mă pricepeam să mi-i apropii, relaţiile mele cu ei se mărgineau numai la atât: când mă vedeau, îşi scoteau de departe căciulile, iar când ajungeau în dreptul meu, mormăiau posomoriţi: „Gai bug”, ceea ce însemna: „Pomogai bog”24. Dacă încercam să intru în vorbă cu ei, mă priveau miraţi, nu voiau să înţeleagă nici cele mai simple întrebări şi dădeau mereu să-mi sărute mina – un vechi obicei, rămăşiţă de pe vremea când erau iobagi la polonezi.

Cărţile aduse cu mine le-am citit foarte repede, aşa că, împins de plictiseală, am încercat – la început fără pic de chef – să leg cunoştinţă cu intelectualii din partea locului: preotul catolic, care locuia la vreo cincisprezece verste „, pan organistul” de pe lângă el, uriadnicul şi contabilul de la o moşie vecină, fost subofiţer – dar fără rezultat.

Atunci m-am apucat să-i doftoricesc pe sătenii din Perebrod. Adusesem cu mine ulei de ricin, creolină, acid boric şi iod. Însă, în afară de faptul că aveam cunoştinţe medicale foarte reduse, m-am ciocnit şi de totala imposibilitate de a pune vreun diagnostic, fiindcă simptomele bolii erau aceleaşi la toţi pacienţii mei: „mă dor foalele”, şi „nu pot să bag nimic în mine – nici mâncare, nici băutură”.

Într-o zi, a venit, de pildă, o babă. După ce şi-a şters stânjenita nasul cu arătătorul de la mâna dreaptă, a scos din sin două ouă, dezgolindu-şi o clipă cafeniul pielii, şi le-a pus pe masă. Apoi a dat să-mi sărute mina, în timp ce eu mă străduiam s-o conving, ascunzându-mi mâinile: „Lasă, băbuţo… nu sunt popă… nu mi se cuvine… Ce te doare?

— Mă dor foalele, conaşule, din – ca să zic aşa – străfundul lor şi nu pot nici să beau, nici să-nghit un dumicat.

— Şi te ţine de mult?

— Păi, ştiu şi eu? mi-a răspuns ea tot cu o întrebare. Mă arde, mă arde-ntr-una. Nu pot nici să beau, nici să-nghit un dumicat.

Oricât m-am zbătut, nu am izbutit să aflu ceva mai temeinic despre boala ei.

— Nu vă frământaţi, m-a sfătuit într-o zi contabilul, adică fostul subofiţer. Ăştia se vindecă singuri. Le trece ca la căţei. Eu unul, de pildă, nu folosesc cu ei decât un singur leac

— Amoniacul. Vine un ţăran la mine: „Ce ai?” „Sunt bolnav”… îi vâr de îndată sub nas sticla de amoniac. „Miroase ici!” El miroase… „Trage, trage pe nări!” El mai miroase o dată… „Ţi-e mai bine?” „Parcă, aşa, niţel…” „Ei, acum du-te cu Dumnezeu!”

Şi-apoi mă scârbea şi obiceiul cu sărutatul mâinilor (ba câte unii cădeau şi în genunchi, dând să-mi pupe cizmele). Nu era o pornire a inimii lor recunoscătoare, ci numai deprinderea respingătoare, căpătată de-a lungul veacurilor de robie şi asuprire. Mă minunam când îi vedeam pe contabil şi uriadnic cu câtă neclintită îngâmfare îşi virau labele roşii şi mari sub nasul ţăranilor, pentru pupat…

Până la urmă nu-mi mai rămăsese decât vânătoarea. Dar pe la sfârşitul lunii ianuarie, vremea s-a stricat atât de rău, încât nu am putut să mă mai bucur nici de ea. Ziua sufla un vânt năprasnic, şi în timpul nopţii zăpada se acoperea cu o pojghiţă de gheaţă pe care iepurele alerga fără să lase urme. Zăvorit în casă, ascultam vuietul viscolului şi mă plictiseam de moarte. Aşa că m-am dedat cu nesaţ plăcerii nevinovate de a-l învăţa carte pe Iarmola, pădurarul.

Lecţiile au început într-un chip destul de neobişnuit. Într-o zi, pe când scriam o scrisoare, am simţit că stă cineva în spatele meu: m-am întors şi l-am văzut pe pădurar, care se apropiase de mine ca totdeauna, calcând fără zgomot cu opincile lui moi.

— Ce vrei, Iarmola? l-am întrebat.

— Păi, mă minunez când văd cum scrieţi. Ehe, de-aş putea şi eu… E, nu, nu chiar aşa ca domnia-voastră, a urmat el în grabă, fâstâcit, văzând că zâmbesc. Măcar numele de-aş putea să-l aştern pe hârtie…

— Ce nevoie ai tu de aşa ceva? l-am întrebat cu, mirat… (Trebuie să spun că Iarmola era cel mai sărac şi mai leneş ţăran din satul Perebrod. Simbria şi ce mai scotea din gospodăria lui se duceau pe băutură. Boi mai pricăjiţi decât ai lui nu găseai la nimeni altul prin împrejurimi. Oricum, eram convins că unul ca el n-avea ce face cu ştiinţa de carte.) Aşa că l-am mai întrebat o dată cu îndoială: Ce nevoie ai tu să-ţi scrii numele?

— Păi, să vedeţi cum stă treaba, conaşule, a răspuns el neobişnuit de domol. La noi în sat nu ştie nimeni carte. Când e să se iscălească vreo hârtie, sau are careva fo pricină pe la voloste, ori altceva, niciunul nu se pricepe. Starostele pune el ştampila, da’ habar n-are ce scrie pe ea. Aa c-ar fi bine pentru toţi dacă ar putea măcar unul să iscălească.

Nu ştiu de ce, însă m-a mişcat râvna aceasta a lui în folosul intereselor obşteşti ale satului, râvna acestui braconier înrăit vagabond fără griji, de a cărui părere obştea satului nu s-ar fi gândit vreodată să ţină seama, şi i-am propus să-i dau eu lecţii. Ei bine, nici nu vă puteţi închipui ce trudă a fost să-l învăţ să citească şi să scrie cu înţeles. Iarmola, care cunoştea fără greş fiecare cărare din pădurea lui, aproape fiece copac care se orienta ziua şi noaptea în orice loc şi deosebea după urme lupii, iepurii şi vulpile din împrejurimi, nu izbutea în nici un chip să înţeleagă, pentru ce, de pildă, literele „m” şi „a” alcătuiesc laolaltă „mă”. De obicei, când îi puneam o astfel de problemă, se chinuia, gândindu-se vreo zece minute sau chiar mai mult, iar obrazul lui oacheş şi uscăţiv, cu ochi negri, adânciţi în orbite, aproape înecat în barba neagră şi aspră şi în mustăţile-i stufoase, vădea o încordare mintală de neînchipuit.

— Hai, Iarmola, spune „mă”. Doar atât, „mă”, stăruiam eu. Nu te uita la hârtie, ci la mine. Aşa. Acum zi: „mă”…

Iarmola oftă adânc, punea pe masă rigla cu care-i arătam literele şi zicea trist, dar hotărât:

— Nu… nu pot…

— Cum nu poţi? Doar e atât de uşor! Spune numai atât: „mau, aşa cum zic eu.

— Nu… nu pot, conaşule… am uitat…

Toate încercările, străduinţele şi pildele mele se ciocneau de aceasta nemaipomenită lipsă de înţelegere. Dar dorinţa lui de a învăţa carte nu slăbea de loc.

— Numai atâta vreau, să-mi pot scrie numele, se rugă el, sfios. Altceva nu-mi trebuie. Numai numele – Iarmola Poprujuk, atâta. Până la urmă, am renunţat la ideea de-al învăţa să-şi pună mintea la bătaie şi am început să-i arăt cum să facă să semneze mecanic. Spre marea mea mirare, metoda aceasta s-a dovedit a fi cea. Mai potrivită pentru înţelegerea lui, fiindcă, pe la sfârşitul lunii a doua, aproape izbutisem să-l aduc până acolo încât să-şi aştearnă pe hârtie numele de familie. În ceea ce priveşte numele de botez, pentru a-i uşura sarcina, am hotărât amândoi să renunţăm la el.

Seara, după ce făcea focul în sobe, aştepta cu nerăbdare să-l chem.

— Hai. Treci la învăţătură, îi spuneam eu.

Alunei, el se apropia de masă cu un umăr înainte, se sprijinea cu coatele de ea, lua condeiul între degetele lui negre, ţepene şi noduroase, şi mă întreba, ridicându-şi sprâncenele:

— Să scriu?

— Dă-i drumul?

Scria cu destulă siguranţă prima literă, „P”, care la noi se numea: „doi pari cu o stinghie deasupra”, apoi se uita la mine întrebător:

— Zi-i înainte! Ce, ai uitat?

— Am uitat… răspundea el înciudat, clătinând din cap.

— Măi, mai, măi, cine-mi eşti! Pune roata.

— Aha! Roata, că bine ziceţi! Acu ştiu! … se înviora el, şi desenă cu zel un cerc alungit în sus, care aducea foarte mult cu Marea Caspică. După ce isprăvea munca aceasta, îşi admiră câtva timp în tăcere opera, privind-o printre gene şi aplecându-şi capul când spre dreapta, când spre stânga.

— De ce te-ai oprit? Mai departe.

— Numai să-mi trag suflarea, conaşule… Acuşi. Stătea vreo două minute pe gânduri, apoi întreba cu sfială: La fel ca şi cea dintâi?

— La fel! Zi-i!

Aşa am ajuns încetul cu încetul la ultima litera – „K” (semnul tare îl lăsasem deoparte), care era numită la noi „un băţ frânt la mijloc, sprijinit de altul, drept”.

— Ce ziceţi, conaşule? Dac-aş mai învăţa aşa că la vreo cinci-şase luni, aş şti bine de tot? Hai? mă întreba el uneori, după ce-şi scria lecţia şi o privea cu drag şi mândrie. Ce ziceţi?

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns