Odiseea navei Space Beagle de A. E. Van Vogt

Corl tot dădea târcoale. Noaptea neagră, fără lună şi aproape fără stele, se retrăgea în silă din calea zorilor care mijeau undeva, spre stânga lui. Lumina lor roşiatică şi lugubră nu făgăduia pic de căldură, ci dezvăluia, treptat, un peisaj de coşmar.

În jurul lui se conturau nişte stânci fumurii, colţuroase şi o câmpie neagră, fără viaţă. Un soare de un roşu palid trăgea cu ochiul deasupra orizontului. Degete de lumină dibuiau printre umbre. Nu se vedea încă nici o urmă a tribului de fiinţe înzestrate cu id, după care Corl umbla de aproape o sută de zile încoace.

Se opri, în sfârşit, înfiorat de această realitate. Labele picioarelor îi zvâcniră cuprinse de un tremur ce-i încorda ghearele ascuţite ca nişte lame. Tentaculele groase care-i creşteau din umeri se încordară şi ele. Corl îşi răsuci dintr-o parte în alta enormul său cap de pisică, în timp ce filamentele păroase din care-i erau alcătuite urechile fremătau cu putere, iscodind fiecare adiere de vânt, fiecare vibraţie a eterului.

Nu primi nici un răspuns. Complicatul lui sistem nervos nu înregistra nici o mişcare. Nimic nu vădea prezenţa acelor fiinţe, care erau unica lui sursă de hrană pe această planetă pustie. Corl se ghemui la sol – o gigantică siluetă felină zugrăvită pe fundalul de un roşu întunecat al cerului. Ai fi zis că-i caricatura unui tigru negru într-o lume de umbre. Ceea ce-l descumpănea era faptul că pierduse contactul. Era înzestrat cu un sistem senzorial care, în mod normal, putea detecta prezenţa idului într-un organism aflat la mari depărtări. Însemna că nu mai funcţiona normal. Faptul că nu izbutise, în noaptea asta, să menţină contactul trăda o dereglare a organismului, era un simptom al bolii mortale despre care auzise. De şapte ori în decursul secolului trecut întâlnise nişte corli prea slabi pentru a se putea mişca şi ale căror trupuri, altminteri nemuritoare, se vlăguiseră din lipsă de hrană. De fiecare dată, se năpustise asupra acelor trupuri inerte, zdrobindu-le pentru a le stoarce fărâma de id care continua să le ţină în viaţă.

Corl se înfiora de plăcere, amintindu-şi de acele ospeţe. Scoase apoi un fel de mârâit, un sunet sfidător, repetat de ecou din stâncă în stâncă, înainte de a se întoarce în propriii săi nervi. Era o expresie instinctivă a voinţei lui de a trăi.

Deodată, încremeni.

Zărise, cu mult deasupra liniei orizontului, un minuscul punct luminos. Acesta se apropia rapid, devenind întâi o minge de metal, apoi o enormă navă rotundă, argintie, care-şi încetini vizibil viteză când zbură deasupra lui Corl. Nava rămase o clipă aproape nemişcată deasupra şirului de dealuri negre din dreapta lui, apoi dispăru.

Corl îşi reveni din buimăceală şi se repezi ca un tigru printre stânci. În ochii lui negri şi rotunzi ardea o dorinţă aprigă. Perii de pe urechi începură să vibreze, semnalându-i o cantitate de id atât de mare, încât foamea lui deveni insuportabilă.

Soarele, trandafiriu acum, urcase mult pe cerul de purpură, în vreme ce Corl se furişa înapoia unor stânci şi privea, din umbra lor, ruinele oraşului de la poale. În ciuda dimensiunilor ei uriaşe, nava argintie părea minusculă pe fundalul acestor ruine. Dar avea atâta viaţă şi atâta dinamism în ea, încât, într-o clipită, ajunse să domine peisajul. Nava se aşeză într-un făgaş săpat de propria-i greutate în câmpia stâncoasă care începea brusc la periferia metropolei moarte.

Corl se uita la fiinţele bipede care ieşiseră din navă şi stăteau acum în grupuri mici la poalele unei scări rulante, coborâte printr-o poartă puternic luminată. Simţi că i se usucă gâtlejul de foame şi că i se întuneca mintea din pricina dorinţei aprige de a se năpusti asupra acestor făpturi fragile, dar bogate în id.

Amintiri ceţoase îi stăviliră elanul care-i electriza muşchii. Amintirile astea îi vorbeau despre trecutul îndepărtat al neamului său, despre maşini capabile de distrugere, despre energii mult mai mari decât toate puterile ascunse în propriu-i trup. Prin pâcla ce i se lăsase peste ochi, văzu că fiinţele acelea erau îmbrăcate într-un veşmânt străveziu, care scânteia în razele soarelui.

În mintea lui Corl se făcu deodată lumină: fiinţele astea erau desigur membrii unei expediţii ştiinţifice de pe o altă planetă. Oamenii de ştiinţă nu distrug, ci cercetează. Ei nu vor încerca să-l omoare, dacă nu-i va ataca…

Îmboldit de foame, Corl ieşi din ascunzătoare şi înainta spre fiinţele acelea. Ele îl simţiră, căci se întoarseră să-l privească. Trei, care erau mai în faţă, se retraseră încet spre grupurile ceva mai numeroase. Unul dintre bipezi, cel mai mărunt din grupul lui, scoase dintr-o teacă pe care-o purta pe coapsă o vergea de metal şi începu s-o legene cu un aer nepăsător.

Deşi cam neliniştit de acest gest, Corl continuă să înainteze. Era prea târziu ca să mai dea înapoi.

Elliott Grosvenor rămăsese locului, în urma celorlalţi, lângă pasarelă.

Se obişnuise să se ţină deoparte. Fiind singurul nexialist aflat la bordul navei Space Beagle1 era ignorat de specialişti: aceştia nu pricepeau limpede ce anume e un nexialist şi, oricum, nici nu prea se sinchiseau. Grosvenor avea de gând să schimbe lucrurile, dar deocamdată nu i se ivise prilejul.

Aparatul acustic din cască lui spaţiala se însufleţi brusc. Un om râse încet, apoi spuse:

— Eu, unul, nu vreau să am de-a face c-un monstru atât de uriaş!

Grosvenor recunoscu glasul lui Gregory Kent, şeful secţiei de chimie. Deşi mărunţel, Kent era o personalitate. Avea mulţi prieteni şi sprijinitori printre membrii expediţiei şi îşi anunţase candidatura la viitoarele alegeri pentru postul de director al acesteia. Dintre toţi oamenii care-l văzuseră pe monstru, Kent era singurul care-şi scosese arma. Acum, degetele lui îi mângâiau ţeava metalică.

Grosvenor auzi un alt glas, mai adânc şi mai relaxat decât primul, era glasul lui Hal Morton, conducătorul expediţiei:

— Tocmai de aceea te-ai îmbarcat pe această navă. Fiindcă dumneata, dragul meu Kent, nu laşi nimic la voia întâmplării.

Era o remarcă foarte amicală. Morton trecea peste faptul că Gregory Kent se şi declarase rivalul lui în viitoarele alegeri. Putea fi vorba, desigur, de o manevră menită să-i facă pe unii naivi să creadă că Morton nu-i purta sâmbetele rivalului său. Grosvenor nu se îndoia că şeful expediţiei era capabil de un asemenea rafinament. Îl socotea un om destul de integru, dar şiret şi inteligent, în stare să se descurce în orice situaţie.

Grosvenor văzu că Morton face câţiva paşi, depărtându-se de ceilalţi. Costumul de metalit transparent îi scotea în relief trupul vânjos. Din locul unde se afla acum, şeful expediţiei urmărea mişcările monstruoasei feline care se apropia de ei de-a curmezişul câmpiei negre, stâncoase. Comentariile celorlalţi şefi de secţii răsunau în aparatul acustic al lui Grosvenor:

— Nu mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe copilaşul ăsta noaptea, pe o alee întunecoasă!

— Nu fi prost! Se vede cât de colo că-i o creatură inteligentă. Probabil din rasa care stăpânea această planetă.

— Aspectul ei fizic sugerează o adaptare animalică la mediul ambiant, rosti o voce în care Grosvenor recunoscu glasul lui Siedel, psihologul expediţiei. Pe de altă parte, faptul că se apropie de noi dovedeşte că nu-i un animal, ci o fiinţă inteligentă, conştientă că are de-a face cu alte fiinţe inteligente. Observaţi rigiditatea mişcărilor ei. Înseamnă că-i prudentă şi că şi-a dat seama că suntem înarmaţi. Tare-aş vrea să-i pot examina îndeaproape extremităţile tentaculelor de pe umeri. Dacă au forma unor ventuze sau a unor mâini, putem presupune că e un descendent al locuitorilor acestui oraş. Ar fi foarte bine dacă am putea comunica direct cu el. Judecând după aparenţe, deocamdată aş spune că e un descendent care a degenerat într-o stare primitivă.

Corl se opri la câţiva paşi de fiinţele cele mai apropiate. Nevoia de id era din ce în ce mai imperioasă. Gândurile i se învălmăşeau, târându-l parcă spre marginea unei prăpastii. Avea senzaţia că tot trupul îi e scăldat într-un lichid vâscos, iar vederea, din ce în ce mai tulbure.

Oamenii se apropiaseră de el şi-l priveau, curioşi. Corl le vedea buzele mişcându-se în căştile transparente. Mesajele pe care le schimbau între ei îi parveneau pe o frecvenţă pe care se simţea capabil s-o înregistreze. Dar aceste mesaje i se păreau lipsite de semnificaţie. Ca să le dea impresia că-i prietenos, Corl îşi transmise numele prin perii de pe urechi, arătând spre sine cu unul dintre tentacule.

Un glas pe care Grosvenor nu-l recunoscu spuse, tărăgănat:

— Am auzit în aparat un fel de paraziţi în clipa când făptura şi-a mişcat urechile. Ia spune, Morton, crezi cumva că…

— Tot ce se poate, îi răspunse Morton, fără a-l lăsa să-şi termine fraza. Asta înseamnă că vei avea de lucru, Gourlay. Dacă vorbeşte cu ajutorul undelor radio, am putea pune la punct un cod prin care să comunicăm cu el.

Aşadar, acesta era Gourlay, şeful serviciului de comunicaţii! Grosvenor fu mulţumit: sosirea monstrului îi va da, poate, prilejul să înregistreze vocile tuturor membrilor mai importanţi ai expediţiei. Căutase asemenea ocazii încă de la începutul călătoriei.

— Ia te uită! Exclamă Siedel. Tentaculele se termină în formă de ventuze! Dacă ar avea un sistem nervos suficient de complex, ar putea fi instruit să manevreze orice aparat.

— Cred că a sosit momentul să ne întoarcem în navă şi să mâncăm, spuse Morton. După aceea, vom avea multă treabă. Aş vrea să-mi întocmiţi un raport privitor la evoluţia acestei specii. Aş dori să cunosc mai ales cauza pieirii ei. Pe Pământ, în epoca depărtată de dinainte de apariţia unei civilizaţii galactice, numeroase civilizaţii s-au prăbuşit după ce ajunseseră, fiecare, la apogeu. O civilizaţie nouă se năştea totdeauna din cenuşa alteia. Nu văd de ce nu s-ar fi întâmplat la fel şi aici… Fiecare secţie va efectua cercetări în propria-i specialitate.

— Dar „pisicuţa”? Întreba cineva. Am impresia că vrea să vină cu noi.

Morton chicoti, apoi spuse, pe un ton grav:

— Tare-aş vrea s-o putem lua cu noi, dar nu cu de-a silă. Ce zici, Kent?

Şeful secţiei de chimie răspunse cu hotărâre, scuturând din cap:

— Atmosfera ce ne-nconjoară conţine mai mult clor decât oxigen, dar de fapt ambele elemente se găsesc în cantităţi neîndestulătoare. Oxigenul nostru ar fi ca o dinamită pentru plămânii monstrului.

Grosvenor îşi dădu seama că uriaşa felină nu se gândea la această primejdie, căci o văzu păşind pe urmele primilor doi oameni pe pasarelă, apoi pe poarta cea mare.

Oamenii se întoarseră cu faţa spre Morton, care le spuse, făcându-le semn cu mâna:

— Deschideţi şi cea de-a doua ecluză şi lăsaţi-l să aspire puţin oxigen, ca să-i piară pofta.

Peste câteva clipe, directorul exclamă, uluit:

— Să mă bată Dumnezeu dacă pricep! N-a simţit nici o deosebire. Asta înseamnă că n-are nici un fel de plămâni, sau că plămânii lui nu se alimentează cu clor. Lăsaţi-l să intre! Iată, Smith, o adevărată comoară pentru un biolog! Şi nu-i deloc periculos, dacă suntem prudenţi. Ce metabolism!

Smith era un individ înalt, subţiratic, osos, cu o faţa lungă şi lugubră. Glasul lui, prea puternic pentru un asemenea trup, răsuna în aparatul lui Grosvenor:

— În diferitele expediţii la care-am luat parte, n-am observat decât două forme superioare de viaţă – una întemeiată pe clor, iar cealaltă întemeiata pe oxigen – clorul şi oxigenul fiind singurele elemente care înlesnesc arderea. Am auzit vag vorbindu-se despre nişte fiinţe care ar trăi într-o atmosferă de fluor, dar aştept să văd măcar un singur specimen. Aş putea să jur pe reputaţia mea că nici un organism complex nu va fi vreodată capabil să se adapteze la inhalarea simultană a celor două gaze. Morton, nu trebuie să lăsam să ne scape această creatură!

— Pare ea însăşi dornică să rămână, zise directorul şi, urcând pe pasarelă, intră în ecluza pneumatică împreuna cu Corl şi cu cei doi oameni. Grosvenor se repezi şi el în ecluză, laolaltă cu alţi zece-doisprezece oameni. Poarta cea mare se închise şi aerul începu să şuiere în încăpere. Oamenii se ţineau cât mai departe de monstru. Grosvenor îl privea cu un sentiment de nelinişte. Ar fi vrut să-i comunice lui Morton gândurile care-i treceau prin minte. La bordul navelor expediţionare, şefii de secţii aveau, în genere, posibilitatea de a comunica uşor cu directorul. Ca şef al secţiei nexialiste – deşi era unicul ei membru – Grosvenor ar fi trebuit să aibă şi el această posibilitate. Dar, spre deosebire de ceilalţi şefi de secţii, care aveau câte un aparat de transmisie, el primise doar un receptor, ce-i permitea să-i asculte în timp ce lucrau, iar când voia să se adreseze cuiva, sau când se simţea în pericol, avea posibilitatea de a lansa un apel ce-i făcea legătura cu centrala.

Grosvenor nu punea la îndoiala utilitatea acestui sistem. La bordul navei se aflau aproape o mie de oameni şi era clar că nu le puteai îngădui tuturor să-i vorbească lui Morton ori de câte ori aveau chef.

Uşa interioară a ecluzei pneumatice se deschise şi Grosvenor ieşi odată cu ceilalţi. Peste câteva minute se aflau cu toţii în faţa unor ascensoare care urcau spre camerele membrilor echipajului.

Morton şi Smith se opriră puţin pentru a discuta ceva.

— O să-l lăsam să urce singur, dacă doreşte, spuse Morton.

Corl nu păru să aibă nimic împotrivă, dar când auzi uşa ascensorului închizându-se cu zgomot în spatele lui, iar ascensorul începu să urce, se năpusti spre uşă, cu un fel de mârâit. Mintea i se întunecase. Metalul uşii se îndoi sub greutatea lui, făcându-l să urle de durere. Acum era ca un animal prins în capcană. Începu să izbească în uşă cu ghearele şi să smulgă cu tentaculele-i groase panourile bine sudate. Întreaga maşinărie scrâşni, parcă în semn de protest. Cuşca ascensorului continua totuşi să urce în salturi, trasă de forţa magnetică, şi ajunse în cele din urmă la destinaţie. Corl smulse ceea ce mai rămăsese din uşă şi, năpustindu-se pe coridor, aştepta acolo sosirea oamenilor. Aceştia se arătară, în sfârşit, cu armele în mâini.

— Suntem nişte proşti, spuse Morton. Ar fi trebuit să-i arătăm cum funcţionează ascensorul. Şi-a închipuit desigur că vrem să-i întindem o cursă.

Directorul îi făcu semn monstrului şi începu să deschidă şi să închidă uşa unui alt ascensor. Grosvenor văzu atunci că ochii negri ca antracitul ai monstrului îşi pierd strălucirea sălbatică. Corl puse capăt acestei lecţii, păşind de pe coridor într-o încăpere spaţioasă, unde se lungi numaidecât pe covor, pentru a-şi destinde nervii şi muşchii încărcaţi de electricitate. Îi era ciudă că se arătase atât de speriat. Avea senzaţia că pierduse un mare avantaj: în loc să-i liniştească pe oameni prin aparenta lui blândeţe şi placiditate, îi băgase în sperieţi prin forţa lui.

Asta însemna că va trebui să înfrunte primejdii mai mari în încercarea lui de a captura nava. Pe planeta de unde veneau aceste fiinţe exista id din belşug.

Fără să clipească din ochi, Corl se uită la cei doi oameni care măturau pietrele din faţa porţii metalice a unei clădiri vechi, enorme. După ce mâncaseră, oamenii îşi îmbrăcaseră din nou costumele spaţiale, iar acum îi putea vedea umblând, singuri sau în grupuri, prin oraşul mort. Îşi continuau, pesemne, cercetările.

Cât despre el, nu-l interesa decât un lucru: să se hrănească. Foamea de id a celulelor era ca o durere ce-i chinuia tot trupul. Ardea de nerăbdare să pornească pe urmele acelora care se încumetaseră să pătrundă în inima oraşului. Unul dintre ei era singur.

În timpul prânzului, oamenii îi oferiseră diferite mâncăruri de-ale lor, toate neinteresante pentru el. Nu păreau să-şi dea seama că el avea nevoie de fiinţe vii. Idul nu era doar o substanţă, ci un complex de substanţe, care nu putea fi obţinut decât din ţesuturile încă fremătătoare de viaţă.

Minutele treceau. Corl continua să se stăpânească şi să stea cu ochii la pânda, deşi îşi dădea seama că oamenii ştiu că-i pândeşte. Îi văzu scoţând din navă o maşinărie metalică, pe care o duseră la blocul de piatră ce astupa poarta cea mare a clădirii.

Ochii lui ageri nu scăpau nici o mişcare a oamenilor. Deşi scuturat de fiorii foamei sale aprige, observa cu atenţie cum funcţiona utilajul acela – i se păru că e ceva foarte simplu.

Când flacăra incandescentă începu să muşte din stânca, sări totuşi în lături, mârâind, ca să le dea impresia că-i speriat, deşi ştia bine ce avea să se întâmple.

Instalat într-o mică navetă de patrulare, Grosvenor urmărea scena. Îşi propusese să nu-l slăbească din ochi pe Corl. Tot n-avea altceva de făcut. Nimeni nu părea să simtă nevoia de a fi ajutat de singurul nexialist aflat la bordul navei Space Beagle.

În timp ce privea, poarta fu degajată. Directorul Morton păşi peste pragul ei şi intră în clădire, împreună cu un membru al expediţiei. Curând după aceea, Grosvenor le auzi vocile în aparatul lui. Individul care-l însoţea pe Morton vorbi cel dintâi:

— E o adevărată hecatombă! Pesemne c-o fi fost vreun război. Dovadă, maşinăriile astea. Par destul de simple. Ceea ce m-ar interesa pe mine este să ştiu în ce mod şi în ce scop erau folosite.

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, zise Morton.

— E foarte clar, răspunse celălalt. Acestea sunt primele mecanisme pe care le vedem şi aproape toate, fie ele arme sau unelte, sunt echipate cu câte un transformator de energie. Dar unde sunt centralele lor energetice? Sper că bibliotecile lor ne vor da un indiciu. Ce s-a putut întâmpla, pentru că o întreagă civilizaţie să se prăbuşească astfel?

Un alt glas răsună în aparatul lui Grosvenor:

— Aici Siedel. Ţi-am auzit întrebarea, domnule Pennons. Un teritoriu poate deveni pustiu din două cauze. Una este lipsă de hrană, iar cealaltă – războiul.

Grosvenor era bucuros că Siedel îi dezvăluise numele celuilalt interlocutor. Putea adăuga astfel încă un nume listei sale. Pennons era mecanicul-şef al navei. Acesta îi răspunse lui Siedel:

— Uite ce e, amice psiholog, eu cred că localnicii aveau destule cunoştinţe ştiinţifice ca să poată rezolva problema alimentaţiei, cel puţin pentru o parte din populaţie. Şi, în caz contrar, de ce n-au căutat să exploreze spaţiul şi să-şi aducă de altundeva hrana?

— Întreabă-l pe Gunlie Lester, îi spuse Morton. L-am auzit expunându-şi teoria, înainte de a descinde aici.

Astronomul cu numele de Lester răspunse numaidecât:

— Trebuie să mai verific faptele, dar veţi recunoaşte că unul dintre ele este de la sine grăitor. Planeta asta pustie e singura care se roteşte în jurul acelui Soare nenorocit. Alta nu există. Nici măcar o Lună sau un asteroid. Iar galaxia cea mai apropiată se afla la o distanţă de nouă sute de ani-lumină. Iată de ce seminţia care stăpânea această planetă ar fi trebuit să rezolve, simultan, atât problema zborului interplanetar, cât şi cea – mult mai spinoasă – a zborului interstelar. Amintiţi-vă cât de încet am progresat noi înşine în acest domeniu. Întâi, am ajuns la Lună. Au urmat planetele. După mulţi ani de căutări încununate de succes a fost întreprinsă prima călătorie mai lungă spre o stea apropiată. În cele din urmă omul a descoperit propulsia antigravitaţională care a permis călătoriile galactice. Având în vedere toate acestea, susţin că, fără o experienţă prealabilă, nici o specie nu poate pune la punct zborul interstelar.

Grosvenor nu mai asculta comentariile celorlalţi, îndreptându-şi privirea spre locul unde văzuse până mai adineaori felina aceea uriaşă, constata că nu mai era acolo şi se mustră că fusese atât de neatent. Survola apoi în mare viteză întreaga zonă, dar ori încotro privea, întâlnea numai obstacole – prea multe clădiri, prea multe mine, un adevărat haos. Coborî din mica lui aeronavă şi începu să-i descoasă pe tehnicieni, care lucrau de zor. Mai toţi îşi aminteau că zăriseră pisica în urmă cu vreo douăzeci de minute. Nemulţumit, Grosvenor se urcă din nou în aeronavă lui şi porni în zbor deasupra oraşului.

Corl se pusese în mişcare ceva mai înainte, alergând repede şi ascunzându-se ori de câte ori găsea vreun adăpost. Alerga de la un grup la altul, îmboldit de o foame ce-i dădea aripi, dar îl şi înnebunea. Un vehicul se apropie de el, iar când se opri în faţa lui, o cameră de luat vederi începu să înregistreze, bâzâind. Un perforator gigantic începu în clipa aceea să atace o stânca. Corl privea distrat toate aceste lucruri, care i se învălmăşeau în minte, în timp ce trupul îi era mistuit de dorinţa de a porni pe urmele omului care plecase singur în oraş.

Deodată, simţi că nu se mai poate stăpâni. O spumă verzuie îi umplu gura. I se păru că, în clipa aceea, nu se uita nimeni la el. Sărind înapoia unui perete stâncos, începu să alerge, cu paşi mari. Nu se mai gândea la nimic altceva decât la scopul urmărit, ca şi cum creierul i-ar fi fost curăţat de o perie miraculoasă, capabilă să şteargă amintirile şi gândurile. Alerga aşa pe străzile pustii, strecurându-se prin câte o spărtură din zidurile roase de vreme sau prin coridoarele lungi ale caselor în ruină. În cele din urmă se opri şi se ghemui la sol. Căci simţise vibraţiile idului. Ascuns înapoia unei movile de pietre, privi cu încordare şi văzu un biped care, stând sub ceea ce fusese cândva o fereastră, îşi îndrepta spre interiorul întunecos razele lanternei sale electrice. Deodată aceasta se stinse, iar omul – un individ vânjos – se depărta repede, răsucindu-şi mereu capul încoace şi încolo. Lui Corl nu prea îi plăcea vioiciunea aceasta, căci vedea în ea un indiciu al capacităţii individului de a reacţiona prompt la primejdii. Era un semn rău.

Corl aştepta până ce individul dispăru după un colţ, apoi ieşi la vedere şi începu să alerge, mai repede decât ar fi putut să alerge un om. Ştia precis ce avea de făcut. Furişându-se ca o fantomă pe o stradă lăturalnică, dincolo de un grup de clădiri, trecu în viteză de primul colţ şi se pomeni într-un spaţiu deschis, unde se târî de-a buşilea în penumbra dintre clădire şi un morman de moloz. Strada ce se întindea în faţa lui era mărginită pe ambele laturi de nişte movile de pietre şi se termina într-un fel de strâmtoare, chiar sub locul unde se afla el acum.

Pesemne însă că mişcările îi fuseseră prea precipitate, căci văzu cu spaimă pietrele urnindu-se din loc drept spre individul acela. Individul ridica numaidecât capul, cu o faţa schimonosită, şi-şi duse mâna la armă. Corl îşi întinse labele şi-i izbi cu putere casca strălucitoare a costumului spaţial. Auzi un zgomot de metal sfărâmat şi văzu sânge. Omul se frânse în două, ca şi cum ar fi fost retezat la mijloc. O clipă, oasele şi muşchii lui izbutiră ca prin minune să-l ţină în picioare. Apoi se prăbuşi, cu un zgomot metalic. Corl se năpusti asupra lui, având grijă să producă un câmp de energie, menit să împiedice idul să se reverse în sângele victimei sale. Apoi zdrobi costumul metalic, sfărâmând oasele omului şi sfâşiindu-i carnea. Corl îşi vârî în trupul cald botul – ale cărui ventuze minuscule începură să golească de id celulele omului.

După vreo trei minute, o umbră trecu prin faţa ochilor lui, care străluceau de plăcere. Ridică speriat capul şi zări o mică aeronavă ce se apropia din direcţia asfinţitului. O clipă, rămase împietrit de spaimă, apoi se ascunse înapoia unei movile de moloz.

Când îşi ridică din nou privirea, naveta zbura încetişor spre stânga, dar Corl pricepu că-i dădea ocol şi că s-ar fi putut întoarce. Deşi furios că fusese nevoit să-şi întrerupă ospăţul, îşi părăsi prada şi porni înapoi spre nava spaţială, alergând ca un animal hărţuit. Nu-şi încetini pasul decât în clipa când văzu primul grup de lucrători. Se apropie cu băgare de seamă şi trecu pe lângă ei: erau prea ocupaţi ca să-l vadă.

Grosvenor renunţă să-l mai caute pe Corl. Oraşul acesta era prea mare şi avea mai multe ruine, mai multe ascunzători decât îşi închipuise el la început. Porni aşadar înapoi spre navă şi răsuflă uşurat când zări monstrul tolănit în tihnă pe o stâncă, sub razele soarelui. Grosvenor îşi opri naveta la oarecare distanţă, pe un deal, de unde putea să-l observe nestingherit. Rămase acolo vreo douăzeci de minute, până când auzi, în receptorul lui acustic, cutremurătoarea veste că un grup de oameni care explorau oraşul dăduseră peste cadavrul sfârtecat al doctorului Jarvey, de la secţia de chimie.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns