O Vizita Placuta de Edmondo De Amicis

Da, nu zic, așa o fi; dar eu stimez cu mult mai mult pe Precossi și nu-mi inspiră același simțământ ca Stardi. Precossi e fiul lăcătușului: e un băiețel mic și plăpând, cu pri-virea tristă și blândă, e sfiiciosul acela, care cere mereu ier-tare tuturor și care deși bolnăvicios, totuși învață foarte bine.
Tatăl său a căzut în darul beției, se întoarce acasă beat mort, îl bate fără milă și, fără să aibă vreo vină, îi azvârle cărțile și caietele. Bietul băiat vine adesea la școală: cu vânătăi pe obraz, cu ochii roșii și umflați de plâns, și, cu toate aces-tea, n-ar spune, Doamne ferește, că-l bate tatăl său.
— Te-a bătut tata! îi zic câteodată, băieții. El răspunse repede:
— Nicidecum! Nu e adevărat! ca să nu-l facă de rușine pe părintele său.
— N-ai ars tu foile acestui caiet! îi zise într-o zi, profesorul, arătându-i foile cu lucrarea arsă pe jumătate.
— Ba da! răspunse el, tremurând, mi-a căzut caietul din nebăgare de seamă!
Noi știam cu toți că tatăl său, venind beat acasă, dăduse cu piciorul în masă și o răsturnase cu lampă cu tot, pe când băiatul își făcea temele.
El ține cu chirie o cămăruță în podul casei noastre; se suie acolo pe scara din dos și portăreasa ne spune tot ce se petrece la ei. Într-o zi, sora mea, Silvia, stând pe terasă, îl au-zi țipând și află că tatăl său îl îmbrâncise pe scări așa de tare, încât bietul băiat căzuse rostogolindu-se din treaptă în treap-tă până jos; și aceasta numai fiindcă ceruse bani ca să-și cumpere o gramatică.
Netrebnicul acela nu lucrează nimic, se îmbată mereu și familia îi piere de foame. De câte ori nu vine bietul Precossi la școală, fără să fi îmbucat ceva și mușcă pe furiș dintr-o bucățică de pâine ce i-o dă Garrone, sau dintr-un măr adus de mica profesoară la care și-a făcut el clasa întâi inferioară! El nu ți-ar zice: „Mi-e foame, tata nu-mi dă să mănânc”!
Câteodată, când tatăl său trece din întâmplare pe dinain-tea școlii, vine să-l ia, Dumnezeule! Cât e de groaznic! Cu chipul searbăd și întunecat, cu părul pe ochi, cu căciula într-o parte și se clatină mereu pe picioare. Precossi tremură de frică atunci când îl vede, dar tot aleargă la el surâzându-i; însă el nici nu-l bagă de seamă, atât e de amețit.
Bietul băiat e nevoit să-și coase caietele rupte, să ceară cărți la băieți, ca să-și învețe lecțiile, să-și prindă rupturile de la cămașă și de la haină cu ace cu gămălie.
Ți-e mai mare milă de el, când îl vezi cum face gimnastică în niște pantofi grei și mari de-i joacă picioarele în ei, cu niș-te pantaloni care-i atârnă la pământ și cu surtucul de două ori cât el, așa încât e silit să-și sumeată mânecile până la coa-te. Cu toate acestea, el învață cu multă stăruință și ar fi unul dintre cei dintâi, dacă ar putea să învețe liniștit acasă. Azi dimineață a venit la școală cu obrazul zgâriat. Băieții i-au zis:
— Nu mai tăgădui; tatăl tău te-a zgâriat. Spune-i directo-rului să-l cheme la secție!
El se sculă repede, tremurând de necaz și strigă:
— Nu, nu este adevărat! Tata nu mă bate niciodată! Dar mai târziu, în timpul lecției, lacrimile îi curgeau pe bancă și când băgă de seamă că ne uităm la el, se sili să zâmbească spre a-și ascunde întristare. Bietul Precossi!
Mâine au să vină la mine: Derossi, Coretti și Nelli; o să-i spun și lui să vină. Am să-l poftesc la gustare, să-i dăruiesc cărți și să răstorn casa cu susul în jos, ca să petreacă bine. O să-i umplu buzunarele cu poame, ca să-l văd și eu o dată cel puțin mulțumit și vesel! Săracul Precossi! Cât e de bun, de răbdător si de harnic!

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns