Numarul 78 de Edmondo De Amicis

Am văzut ieri seară ceva întristător. De la o vreme încoa-ce, de câte ori precupeața de zarzavaturi, mama lui Crossi, trece pe lângă Derossi, se uită totdeauna la el cu drag. De când Derossi a aflat istoria călimării și a arestatului cu nr. 78, el iubește și mai mult pe Crossi, băiatul cu părul roșcat și cu brațul uscat. Îl ajută să-și facă exercițiile, să dezlege pro-blemele la școală, îi dă hârtie, penițe și creioane, în sfârșit îl ajută ca pe un frate; s-ar zice că voiește să-l despăgubească de nenorocirea ce căzuse pe tatăl său și de care el nici nu avea idee. Precupeața, femeie vrednică, care trăiește numai pentru copilașul ei, știe că mulțumită lui Derossi, băiatul ei merge bine și a căpătat note bune. Derossi, bogat și cel din-tâi din clasă, e un rege pentru ea, un sfânt la care se închină.
Nu-și ridică privirile de pe el, parcă ar voi să-i spună ceva și nu îndrăznește.
În sfârșit, ieri de dimineață, prinse inimă și-l opri dinaintea porții, zicându-i:
— Iartă-mă, domnișorule, pentru că ești așa de bun și iubești pe copilașul meu, fă-mi plăcerea de a primi acest mic dar de la o biată mamă.
Apoi scoase din coșul de zarzavaturi o cutie de carton albă și poleită.
Derossi se roși, nu primi cu nici un preț și răspunse cu hotărâre:
— Dă-o copilului dumitale, eu nu primesc nimic!
Femeia rămase rușinată și ceru iertare, bolborosind:
— Nu credeam că o să te supăr; sunt numai niște bomboane.
Dar Derossi refuză iarăși. Atunci, biata femeie scoase cu sfială din coș o legătură de ridichi și zise:
— Primește cel puțin aceste ridichi, sunt proaspete, să le dai mamei.
Derossi zâmbi și răspunse:
— Nu! Mulțumesc, nu vreau nimic! O să fac totdeauna ce voi putea pentru Crossi, dar nu pot primi nimic, totuși îți mulțumesc!
— Nu te-am supărat? întrebă femeia îngrijorată.
Derossi zise zâmbind iarăși:
— Nu, nu! și plecă, pe când femeia, veselă, striga:
— Ce drăguț băiat! Nici n-am mai văzut vreodată un copil așa de frumos și bun!
Părea că s-a sfârșit cu aceasta, dar de unde? Către seară, pe la ora patru, în loc să vină mama sa să-l ia pe Crossi, a venit tatăl său, tot șubred și trist!
El opri pe Derossi, și, după felul cum îl privi, pricepu îndată bănuiala ce avea că-i aflase taina. Se uită fix la el și îi zise cu glas duios și trist:
— Iubești pe fiul meu? De ce îl iubești atât de mult?
Derossi se făcu roșu ca focul, ar fi vrut să răspundă: „Îl iubesc pentru că e nefericit; pentru că dumneata chiar ai fost mai mult nefericit decât vinovat, pentru că ți-ai ispășit vina cu eroism și știu că ești un om de treabă.”
Cu toate acestea, nu cuteză, pentru că în fundul inimii îi era cam frică de el și simțea un fel de dezgust să vorbească așa cu un om care vărsase sângele altuia și care stătuse șase ani la închisoare.
Dar bietul om înțelese tot și șopti tremurând la urechea lui Derossi!
— Iubești pe copil, dar nu urăști, nu disprețuiești pe tată; nu e așa?
— Nu, nu! Din contră! strigă Derossi din toată inima.
Atunci, omul, cu un avânt de bucurie nespusă, întinse brațele ca să-l ia de gât, dar nu îndrăzni și se mulțumi să-i apuce cu mâna un cârlionț bălai, apoi lăsându-l, duse mâna la gură și o sărută, uitându-se la Derossi cu ochii plini de lacrimi, ca și cum ar fi voit să-i spună că sărutarea aceea era pentru el.
După aceea își luă copilul de mână și se depărtă încetinel.

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns