Nouraşul siniliu de Emilia Plugaru

Leizli nu e decât o vulpe. Cu ochii verzi, mari şi trişti.

Acum stă abătută în vizuina sa de la marginea unui aluniş şi priveşte în gol. E noapte dar nu o prinde somnul. Alături dorm liniştit cele trei vulpiţe ala ei. Grija cea mare a bătrânei vulpi e Veve – mezina. De când tatăl vulpoi a dispărut, micuţa Veve a devenit de nerecunoscut. S-a închis într-o lume a sa în care e cu neputinţă să pătrunzi. Zile în şir umblă de una singură prin pădure şi, lucru ciudat, se caţără prin copaci cu o repeziciune uimitoare. Uneori se urcă până-n vârf şi balansează acolo ore-n şir.

Leizli nu ştie de ce a dispărut Zeil. O fi părăsit-o pentru vreo altă vulpe, l-or fi împuşcat vânătorii, l-or fi sfâşiat câinii… Aşa ori altfel – Zeil nu mai e şi ea nu are timp pentru lacrimi. Trebuie să-şi îngrijească puii. O face cum poate. Dar îi este din ce în ce mai greu. Uneori se întoarce de la vânătoare obosită, cu blana ruptă, fără pic de vânat. Nu mai este vulpea cea de altădată. E fericită când aduce în vizuină măcar ceva de-ale gurii. Împarte prada în patru lăsându-şi sie cea mai mică bucată. Vulpiţele mari mănâncă cu poftă. Micuţa Veve abia de se atinge de cărniţă.

– Ce ai, Veve? O întreabă mama. De ce nu mănânci? Mănâncă! Cum vrei să devii o adevărată vulpe?

– Nu-mi place cărniţa, răspunde Veve. Alunele sunt mai gustoase… Încearcă… Şi Veve îi întinde câteva alune.

– Vai, Veve! Strigă vulpea. Ruşine! Unde s-a văzut ca o vulpe să ronţăie nuci?! Ce să fac cu tine, Veve? De ce nu vrei să înţelegi că noi nu suntem nişte rozătoare?

Iată deci care e necazul mamei. Ce fel de vulpe va deveni puiul ei, cum va merge la vânătoare dacă nu se atinge de cărniţă?

– Veve, Veve, de ce-mi faci una ca asta?

Deodată îi vine un gând salvator. Mezina nu mănâncă cărniţă fiindcă probabil vrea să le rămână surioarelor sale mai mult. Asta e… Veve are o inimă bună… Negreşit că asta e. Leizli se linişteşte, dar tot nu o prinde somnul. Oboseala însă îşi face efectul. E pe cale să adoarmă când aude o bătaie în uşă.

– Cine e? întreabă Leizli cu glasul plin de emoţii.

– Sunt eu, mătuşa Zul. Deschide!

Leizli deschide uşa şi îi face loc mătuşei să între.

– Ce întuneric e aici… Ce aer îmbâcsit… Aprinde lumina! Nu se vede nimic, bombăneşte mătuşa.

Leizli aprinde opaiţul. Întunericul se destramă un pic.

Iată deci cum arată această mătuşă Zul. Auzise multe despre ea, dar o vede pentru prima dată. Se zvoneşte că e o vrăjitoare rea şi răzbunătoare. Lumea zice că e putred de bogată, dar e atât de zgârcită încât nu dă nici un capăt de aţă. Ştie o mulţime de vrăji şi dacă vrea e în stare să te prefacă rapid din vulpe într-o gâză oarecare. Leizli o priveşte şi îi dârdâie dinţii de frică.

– Am auzit de nenorocirea care s-a abătut asupra voastră, vorbeşte mătuşa. Te-a părăsit Zeil… E un netrebnic. De altfel ca toţi vulpoii… Tu însă nu te descuraja. Nu mai e Zeil, însă sunt eu. Am venit să te sprijin, să te ajut.

– Mulţumesc, mătuşă…

– Nu-mi mulţumi! Strigă brusc vrăjitoarea şi pe Leizli o trec fiorii. Nu-mi mulţumi! Nu am nevoie de recunoştinţa nimănui. Îmi place să ajut. Doar atât…

– Bine, mătuşă…

– Ba nu e bine deloc! Uite în ce mizerie trăieşti! Nu ţi-e ruşine?

– Mi-e ruşine.

– Să ajungi întru-n hal fără de hal, să ai o rudă atât de bogată şi să nu-i ceri ajutorul?

– Mătuşă, se vor trezi vulpiţele, încearcă să o calmeze Leizli.

– Ha, ha, ha! Dorm atât de strâns încât nici cu tunul nu le trezeşti. Ai uitat că sunt vrăjitoare?

– Nu am uitat, mătuşă…

– Aoleu! Rânjeşte mătuşa. Nu cumva ţi-e frică? Proasto! Zău că eşti proastă. Chiar crezi în ceea ce vorbeşte lumea? Da! E adevărat! Sunt vrăjitoare! Pot face multe rele. Însă să nu-i crezi pe cei ce zic că sunt nemiloasă. Am o inimă ca o pâine caldă. Dacă trebuie, pentru cei pe care îi iubesc, mă bag şi-n foc. Iar tu îmi eşti rudă şi te iubesc. Îmi eşti nepoată, Leizli. Maică-ta şi cu mine am fost surori drepte. Sângele apă nu se face… Chiar dacă maică-ta era o proastă, o zăludă, o pacoste, o nenorocită! Tot una…

– Mătuşă…

– Ştiu, ştiu… Nu trebuia să vorbesc astfel. E mama ta… Dar o uram! Mă sufocam de tare ce o uram! Pot să-ţi spun şi de ce.

– Nu vreau să ştiu, mătuşă.

– Ba trebuie, trebuie! Vrei sau nu, tot îţi voi spune. Ascultă! Asculţi, Leizli?

– Ascult, mătuşă.

– Îţi zic purul adevăr. Întotdeauna am fost sinceră. Nu am ce ascunde. Am urâto, Leizli, de îndată ce mi-am dat seama că ea e a naibii de frumoasă, iar eu sunt a naibii de urâtă. Cum puteam să n-o urăsc, zi şi tu?

– De ce s-o urăşti? Îţi era soră. Puteai s-o iubeşti, să te bucuri pentru ea.

– Să mă bucur? Soră? Ptiu! Eşti la fel de proastă ca şi maică-ta! E minunat să urăşti, Leizli! E mi-nu-nat!

– E minunat să iubeşti, mătuşă…

– Pe dracul. Ce pricepi tu? Ura te încarcă. Îi ia tot celuia pe care îl urăşti. Aşa s-a întâmplat cu mine şi cu maică-ta. Eu am devenit prinţesă, ea – muma pădurii. Crezi că de ce?

Pe Leizli o trec fiorii.

– Nu ştiu, răspunde ea, poate că asta i-a fost soarta.

– Soarta? Cine vrea îşi face singur soarta. Cine nu, găseşte pricini. Să mă fi urât maică-ta – acum nu mai călcam pe pământ. Dar… priveşte-mă! Sunt bine, mersi… Ura e o mare putere! O mare putere! Bagă-ţi în cap şi nu mă contrazice!

Leizli ar vrea să-i spună cuvinte de mângâiere acestei mătuşe. Cuvinte blânde căci îşi dă seama că sărmana nu a avut parte de dragoste în viaţa sa. Dar nu face decât s-o întrebe:

– Mătuşă, dacă ai urât-o pe mama atât de mult, cum să te cred că nu mă urăşti şi pe mine? Şi că nu ai venit să-mi pricinuieşti un mare rău?

– Doamne fereşte, doamne fereşte! Cum poţi să gândeşti aşa, Leizli? Ţie? Să-ţi fac rău? Niciodată! Eşti unica fiinţă la care ţin cu adevărat. Mai bine însă hai să-ţi povestesc întreaga poveste.

– Mătuşă, e târziu. Vom discuta mâine.

– Îndrăzneşti să mă contrazici?! Strigă vrăjitoarea, apoi îşi dă seama şi se potoleşte. Mâine nu o să mai fiu aici. Deci, asculţi, Leizli?

– Ascult, răspunde Leizli obosită.

– Eram mărişoare… Eu şi cu maică-ta… Numai bune de măritat… Într-o zi ne trecu pragul un domn Vulpoi bătrân şi al naibii de urât. Atât de urât încât nici chiar eu nu aş fi dorit să privesc în direcţia lui. Venise pentru ce crezi?

– Nu ştiu, mătuşă.

– S-o peţească pe maică-ta! Pe Luz, pe soră-mea cea frumoasă! Ha, ha, ha! Muream de râs. „Iată alături de cine ţi se va ofili frumuseţea”, mă gândeam. Dar a intervenit maică-mea şi toate s-au schimbat într-o singură clipă:

– Nu e bună pentru dumneata! A strigat maică-mea. E prea mică… trebuie să mai crească. Şi nici minte prea multă nu are… însă dacă doreşti, poţi s-o peţeşti pe cealaltă… E mai coaptă şi ţi se potriveşte mai bine.

Am împietrit când am auzit-o. Niciodată nu am aflat de ce mă ura atât… Domnul Vulpoi m-a scos imediat din vizuină. M-a privit, mi-a încercat colţii şi îl aud parcă şi astăzi zicând: „O iau! E a mea! E a naibii de urâtă, dar are foc, are draci! Îi sticlesc ochişorii de răutate, şi asta îmi place!”.

– Să vezi ce frumuseţe fac din tine, drăguţă, mi-a rânjit el în timp ce eu tremuram ca varga de frică.

M-am aruncat la picioarele mamei. Degeaba. Aşa leşinată cum eram, domnul Vulpoi m-a târât după el. Toată viaţa i-am mulţumit mamei. Să mă fi iubit cum o iubea pe Luz, mucegăiam şi acum în această vizuină. Datorită ei m-am pomenit dintr-o cocioabă strâmtă, mucegăită, plină de mizerii – într-un adevărat palat. Bătrânelul meu se dovedi a fi un mare bogătan şi un vrăjitor iscusit.

Întâi şi-ntâi îmi făcu o baie. Mai apoi mi-a uns blăniţa cu nişte alifii, a bolmojit ceva după care m-a adus în faţa oglinzii. Nu-mi venea să cred. Arătam ca o adevărată zeiţă. Din clipa aceea toate au mers ca pe roate. Deprindeam din mers tot ce mă învăţa boşorogul meu de vrăjitor. O duceam ca în sânul lui Dumnezeu. Aveam de toate… Doar că… nu-mi era drag domnul Vulpoi. De rudele mele nici nu-mi aminteam. Eram atât de mândră de ceea ce ajunsesem încât uitasem de unde mă trag.

Într-o zi, luând cu noi câteva vrăjitorii, plecarăm la una din bălţile noastre să vânăm gânsaci sălbatici. Stând pe mal, neavând ce face îi zic uneia din vrăjitorii:

Vrăjitorie, vrăjitorie!

Iute ia de mi-l prefă,

Pe Vulpoiul de pe lac,

Din Vulpoi într-un gânsac!

Să-l mănânc, să-i vin de hac!

Ha, ha, ha! Mă prăpădesc de râs când îmi amintesc. Leizli, mă auzi? Sau poate dormi?

– Te aud, mătuşă, răspunde Leizli aproape adormită.

– Ce crezi, Leizli, că s-a întâmplat?

– Nu ştiu, mătuşă.

– Vulpoiul meu chiar se prefăcu în gânsac. Un gânsac cât toate zilele! L-am fugărit niţel, aşa, în joacă. Am vrut să mă distrez un pic. Dar el, prostul, s-a speriat şi zvâr-r-r-r! s-a înălţat în nori. Aşteptam să revină că dacă l-aş fi prefăcut în vulpoi cît era acolo sus s-ar fi zdrobit de pământ. Îţi dai seama? Vulpoii nu zboară. Ha, Ha, ha! Tot aşteptându-l, hop, că apare un nenorocit de vânător. Bestia aia a ochit, s-a auzit o bubuitură şi… gata! Am rămas văduvă. Am vărsat câteva lacrimi, dar mi-a trecut repede. Eram stăpâna unui palat. Aveam câteva lacuri pline cu sălbăticiuni. Eram bogată, frumoasă şi devenisem o vrăjitoare iscusită. Ce-mi mai trebuia? De la un timp însă, începu să mă roadă singurătatea. Mi-am dat seama că îmi lipseşte un suflet cald, blând care să-mi fie mereu alături şi peste care aş fi putut să-mi vărs necazul ori de câte ori aş fi avut chef. Şi atunci mi-am amintit de soră-mea. Iute am trimis o vrăjitorie să-mi aducă veşti. Am aflat deci că Luz fuse-se măritată cu vulpoiul Zum. O puşlama de altfel. Acesta o părăsise lăsându-i în grijă cinci vulpişori şi o vulpiţă. Spre marea mea bucurie aflasem că draga mea surioară o duce cum nu se poate de rău. Nu am ce să ascund. Mă bucurasem. Dar am vrut să le văd pe toate cu proprii mei ochi. Şi… am revenit acasă. Ceea ce am văzut îmi este greu chiar şi acum să-mi amintesc. Maica-ta nu era în vizuină. Cei cinci fraţi ai tăi, ditamai vulpoi tocmai buni de dus la vânătoare, se zmornăiau îndeei, se muşcau, se încolţeau de săreau bucăţi de blană prin toată încăperea. Le-am pocnit câteva labe şi i-am liniştit. Abia după aia am observat că într-un colţ, cu botişorul întins pe lăbuţe, stătea o minune de vulpiţă micuţă, fină, gingaşă, păpuşă adevărată. Mă privea rugător, cu nişte ochişori mari, verzi şi trişti, de parcă îmi cerea ajutorul. Erai tu, Leizli… Ţii minte?

– Nu, mătuşă.

– M-am apropiat şi te-am luat în braţe. Te-ai lipit de pieptul meu, mi-ai pus botişorul pe umeri şi ai adormit. Suflai încetişor, ritmic şi răsuflarea ta mi se strecura în suflet. Avui un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai fericită vulpe de pe pământ. Te-aş fi ţinut la piept o veşnicie. Dar a venit Luz. Mi te-a luat şi mi te-a aşezat în colţul ăla mucegăit. Văzând-o cum te sărută mi-am dat seama că dragostea unei mame e cel mai puternic lucru de pe pământ şi că toată bogăţia mea nu înseamnă nimic. Mi-am dat seama că sunt săracă, foarte săracă. Şi că cea bogată e Luz. Iarăşi ea! Mereu ea!

– Zul, m-a îmbrăţişat soră-mea. Ai dispărut şi nu ai dat de ştire un car de ani. Mama, săraca, a plâns, a plâns de dorul tău şi până la urmă s-a stins fără să vadă cât de frumoasă te-ai făcut, Zul. Dacă te-ar vedea mama acum, Zul…

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns